Sâmbătă, 10 Septembrie 2016 22:02

Buica-Belciu Oana - Carmen Tănăsache

Interdisciplinaritate şi team-work în grădiniţa incluzivă Autor: psihoped. Buica-Belciu Oana Gradinita Speciala pentru Hipoacuzici nr. 65 Bucuresti Interdisciplinaritatea - un atu al educaţiei moderne Una dintre cele mai importante tendinţe în educaţia europeană din ultimii ani este cea a învăţării interdisciplinare sau transcurriculare, în care materiile de studiu nu mai au graniţe clare, scopul principal fiind de a-i invăţa pe tineri cum să înveţe, unde să caute informaţiile relevante şi cum să se poziţioneze adecvat în contextul global, în schimbare rapidă. Predarea interdisciplinară este orientată în jurul a diferite teme, pe care le explorează cu ajutorul a diverse noţiuni, elevii fiind incurajaţi să preia iniţiativa, să facă prezentări în faţa colegilor şi să afle singuri noi şi noi informaţii, pentru a dobăndi o imagine de ansamblu asupra subiectului studiat, fie el un ecosistem, un fenomen fizic, un curent literar sau o retea de transport. Activităţile cu caracter interdisciplinar au pronunţate valenţe formative favorizând cultivarea aptitudinilor creative. Educatorul asigură integrarea la nivel interdisciplinar, prin găsirea conţinuturilor comune diferitelor obiecte de studiu, în vederea realizării obiectivelor învăţării. Intre teorie si practica Copilul preşcolar, prin specificul dezvoltării sale, traversează în perioada grădiniţei unul dintre cele mai importante momente, acela al detaşării de concret şi de lansare spre stadiul generalizărilor şi abstractizărilor incipiente; este momentul în care copilul începe să lege diverse elemente ale experienţei sale între ele şi să se detaşeze de concret, de ceea ce este “aici şi acum”. Pentru aceasta, el proiectează informaţiile şi experienţele de viaţă în diverse contexte, crează situaţii noi, experimentează cauze şi efecte, compară, selectează şi aplică cunoştinţe şi competenţe variate în viaţa sa cotidiană. Preşcolarii sunt foarte avantajaţi de interdisciplinaritate, ei fiind la vărsta la care nu şi-au format aptitudini şi interese speciale, sunt curioşi să afle căt mai multe informaţii din domenii căt mai diverse. De aceea în activitatea de învăţare desfăşurată în grădiniţă, un obiectiv important il constituie formarea acelor structuri operaţionale şi mintale care să il introducă în realitatea mai profund percepută şi mai bine inţeleasă, prin găndirea integratoare. Dacă ne referim la copilul preşcolar cu CES, caracterul transcurricular al abordării educative este şi mai pronunţat. Preşcolarul aflat într-o situaţie de afectare funcţională, se confruntă cu o dereglare la nivelul sistemului său psihic, cu impact major nu numai asupra palierelor fizice, psihice şi functionale direct afectate, ci asupra dezvoltării sale de ansamblu. Acesta este motivul pentru care, prezenţa unei deficienţe sau dizabilităţi la preşcolar ridică probleme complexe de educare, care de cele mai multe ori se subscriu fenomenului de compensare sistemică, fizică sau funcţională. O abordare unilaterală a deficienţei este defectuoasă; se impune atăt lucrul în echipă interdisciplinară căt şi corelarea conţinuturilor între diferite arii curriculare, cu rol de antrenare, exersare, automatizare a unor cunoştinţe, deprinderi, competenţe sau abilităţi. Fenomenul interdisciplinarităţii devine extrem de complex şi dinamic atunci cănd ne referim la o grădiniţă incluzivă. Este locul în care se evidenţiază cel mai pregnant avantajele team-work-ului, ca şi cele ale transdisciplinarităţii. În grădiniţa incluzivă se desfaşoară o serie de activităţi cu caracter de integrare, precum: asistenţă psihopedagogică şi consiliere parentală, dar si o gamă largă de servicii cu rol de suport al integrării preşcolarilor în colectiv (terapii de sprijin: logopedie, ludoterapie, meloterapie, dansterapie, hipoterapie; terapii de socializare prin participare comună la o serie de evenimente extracurriculare, terapii specifice pentru diferite categorii de CES: demutizare, educaţie auditivă, terapii de relaxare/ stimulare polisenzorială Snoezellen, colaborare cu terapeuţi ABA, kinetoterapie, intervenţie timpurie (0-3 ani) pentru copii aflaţi in situatii de risc, integrarea copiilor cu deficienta multisenzorială şi asociată, severă sau profundă, în sistemul educaţional special, cu un curriculum specific Este o abordare interdisciplinară, adaptată fiecărui caz în parte; activitatea se desfăşoară pe principiul personalizării demersului educativ-integrator, printr-o analiză atentă şi o structurare coerentă a PIP, în care fiecare dintre membrii echipei de interventie are sarcini clare, insă cu obiective convergente. Echipa de lucru este formată, in functie de nevoile individuale, din: educator, profesor psihopedagog, kinetoterapeut, audiolog educaţional, terapeuţi (terapii specifice pentru diferite categorii de CES, cum ar fi terapeuti ABA), psiholog, consilier educaţional, medic specialist pediatru, medici specialişti pe diverse specialităţi, părinţi, asistenţi sociali, etc. Legătura dintre discipline şi arii curriculare se realizează în primul rănd la nivelul obiectivelor şi conţinuturilor, dar şi la cel al planificării lucrului în echipă, al Programelor de Intervenţie Personalizate (PIP). Astfel, echipa de intervenţie elaborează documentele de proiectare curriculară, pe baza identificarii priorităţilor de dezvoltare ale copiilor integraţi şi a celor mai bune strategii de suport la clasă. Caracterul transcurricular devine, astfel, evident: Terapiile şi activităţile educative proiectate in echipa interdisciplinara (educator - psihopedagog - terapeut - kinetoterapeut ) au obiective comune, pe termen lung, mediu şi scurt Există arii curriculare comune, care se regăsesc atăt în norma profesorului psihopedagog căt şi în cea a educatorului si in programele de terapii complementare (stimularea comunicării, de exemplu); de asemenea psihopedagogul şi kinetoterapeutul împart obiective convergente prin activităţile de educaţie şi terapie psihomotrică; psihopedagogul colaborează cu terapeuţii specializaţi, cu activitatea cărora se sincronizeaza. Diagnosticul şi mai ales prognosticul medical, acolo unde este important, este de multe ori un punct de reper. Conţinuturile activităţilor sunt convergente, atăt in cadrul echipei, căt şi al planificării zilnice; nu numai că profesorul şi educatorul au, de exemplu, teme comune pentru stimularea comunicării, dar atăt profesorul căt şi educatorul, pe parcursul zilei / săptamanii, corelează conţinuturile predate in cadrul diferitelor arii curiculare (d.ex. tema “Legume” la aria curriculară “Comunicare”, la “Cunoasterea mediului” este aprofundată prin tema “Conserve de toamnă”, la activităţile plastice devine “Toamna in grădina” iar “Activitatile ludice” sunt, in acest caz, dedicate “Mersului la piaţă”, un joc cu subiect cotidian in care micuţii exersează conceptul de “mulţime” predat la “Activităţile matematice”) Conţinuturile comune în relaţia educator - psihopedagog - terapeut - kinetoterapeut sunt în general tratate dupa tiparul: formare, invăţare, extensie - profesor, exersare, consolidare - educator, antrenament - kinetoterapeut în felul acesta se asigură un continuum al invăţării şi o facilitare a transferurilor contextuale. În concluzie: activităţile interdisciplinare asigură transferul cunoştinţelor asimilate la situaţii noi, apropiate de viaţă, consolidează deprinderi motrice, facilitează efortul intelectual şi stimulează creativitatea copiilor. De asemenea sunt un puternic factor facilitator pentru manifestarea independentei si preferintelor şi pentru formarea unei personalităţi echilibrate. Indiferent ca vorbim despre un copil cu CES sau nu, fenomenul transdisciplinarităţii are un impact major in dezvoltarea preşcolarilor şi in structurarea unor microgrupuri coezive. Acest lucru, la răndul său, este premisa pentru invăţarea unor atitudini nondiscriminative, de acceptare a diversităţii si de interes pentru nou, pentru progres. Pentru că, la urma urmei, o clasă incluzivă este mai degrabă o chestiune de mentalităţi şi atitudini, decăt una de dotări. Bibliografie: Pălăşan, Toader; Crocnan, Daniel Ovidiu; Huţanu, Elena - Interdisciplinaritatea şi integrare - o nouă abordare a ştiinţelor în învăţământul preuniversitar, în Revista Formarea continuă a C.N.F.P. din învăţământul preuniversitar, Bucureşti, 2003, Stanciu, Mihai - Reforma conţinuturilor învăţământului, Iaşi, Polirom, 1999, Văideanu, George - Interdisciplinarite, U.N.E.S.C.O., 1975.  SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR DIN EUROPA Prof. Buică Florina-Cristina, Grădinița Steaua,București În Europa, învăţământul obligatoriu la zi are durata de minimum 8 ani. Totuşi, în marea majoritate a ţărilor, durata este între 9 şi 10 ani. În câteva ţări, durata este şi mai mare: 11 ani în Letonia, Luxemburg, Malta şi Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia), 12 ani în Portugalia şi Regatul Unit (Irlanda de Nord) şi 13 ani în Ungaria şi Olanda.În Germania există mai multe forme de îngrijire a copiilor de la 0 - 3 ani, fie prin instituţii de stat, private sau aparţinând diferitor forme de organizaţii. Kinderkrippen (Creşe) sunt în Germania instituţii de îngrijire a copiilor de la până la 3 ani. În cadrul creşelor se mai face o împărţire a acestora în funcţie de vârsta copiilor, aşadar copiii vor putea fi încadraţi fie la Liegekrippe (grupa de sugari de la 0 la 6 luni), fie la Krabbelkrippe (grupa de sugari de la 6 luni până la 12 luni ) sau dacă au împlinit un an la Laufkrippe. Tagesmutter (mama de zi) este o altă formă de îngrijire a copiilor,specific acestei ţări, iar locul în care este desfăşurată această activitate este de obicei chiar locuinţa persoanei careia în îngrijire copii. Numărul de copii luaţi în îngrijire este de maximum cinci. Copilul care esteîngrijit de o mămică de zi are parte de o îngrijire intensivă, individuală, modelată pe nevoile copilului. Avantajul este că o Tagesmutter este mult mai flexibilă în ceea ce priveşte orele deaducere a copilului şi aceasta poate fi în prealabil stabilită cu parinţii, iar copilul rămâne în acelaşimediu familial. Foarte multe mămici de zi sunt dispuse să îngrijeasca copii şi în week -end sau peste noapte. Costurile la o Tagesmutter sunt mai reduse decât la o creşă, în funcţie de numărul deore ales. Tot în funcţie de numărul de ore aleseeste inclusă mâncarea şi băutura. În toate ţările europene, există o formă de educaţie timpurie subvenţionată de stat şi acreditată pentru copiii cu vârstă mai mică decât vârsta la care începe învăţământul obligatoriu. În Europa se disting două modele organizaţionale principale pentru serviciile de educaţie timpurie: faza unică şi faza duală. Totuşi, în unele ţări se găseşte o combinaţie între cele două modele. În primul model, oferta pentru copiii mici se asigură într-un cadru unitar, cu o organizare unică pentru toţi copiii care nu au încă vârsta de şcoală primară. Fiecare unitate are doar o echipă managerială pentru copiii din toate grupele de vârstă şi membrii personalului care răspund de educaţia copiilor în general au aceleaşi calificări şi niveluri salariale, indiferent de vârsta copiilor pe care îi au în grijă.Slovenia, Islanda şi Norvegia au adoptat modelul fazei unice pentru toate serviciile de educaţie timpurie până la nivelul învăţământului primar. În alte ţări nordice şi în Grecia, Cipru, Letonia şi Lituania, pe lângă organizarea unitară există şi programe pregătitoare pentru învăţământul primar (având de obicei durata de un an şi adresându-se copiilor cu vârsta de 5 sau 6 ani), care sunt diferite de cele pentru copiii mai mici. Aceste programe pregătitoare pot fi organizate în aceleaşi unităţi precum cele pentru copiii mai mici, în unităţi separate sau în şcolile primare. În Spania, învăţământul preşcolar constituie primul nivel al sistemului spaniol de educaţie, începând de la primele luni de viaţă până la vârsta de şase ani, când şcolarizarea devine obligatorie. Există şcoli doar pentru copiii de 0-3 ani (primul ciclu al învăţământului preşcolar), care apoi frecventează şcoli unde se organizează atât al doilea ciclu al învăţământului preşcolar, cât şi învăţământul primar. Cele mai multe programe sunt publice sau subvenţionate, iar comunităţile autonome au datoria de a se asigura că familiile au acces la programele pe care le doresc. Cele mai multe ţări europene, totuşi, urmează al doilea model, cel dual, în care educaţia timpurie, finanţată de stat şi acreditată, este distinctă în funcţie de vârsta copiilor.În Belgia şi Franţa, copiii de la vârsta de doi ani şi jumătate (în Franţa, de la vârsta de doi ani uneori) intră în sistemul învăţământului de masă. În Luxemburg, unde învăţământul obligatoriu începe la vârsta de patru ani, autorităţile locale sunt obligate prin lege, din septembrie 2009, să asigure învăţământul preşcolar al copiilor cu vârsta de 3 ani.Indiferent de modelul adoptat, în multe ţări oferta pentru copiii mai mici (până la vârsta de trei ani) este supusă variaţiilor locale. Deseori, autorităţile locale sunt în totalitate responsabile de decizia referitoare la organizarea serviciilor subvenţionate. Aceasta este situaţia în Grecia, Italia, Austria, Liechtenstein şi în aproape toate ţările din Europa Centrală şi de Est. În Spania, grădiniţa este considerată etapa pregatitoare în care copii se pregătesc pentru începerea şcolii primare. Acolo învaţă alfabetul, încep să studieze noţiuni de engleză şi să facă operaţiuni matematice uşoare. Unii copii ştiu deja să scrie înainte să ajungă în clasa I.Copiii de 3, 4 și 5 ani sunt încadrați în învățământul preșcolar. Acesta este structurat pe 3 nivele. Deși nu este obligatorie, integrarea cât mai de timpuriu a preșcolarilor într-un mediu instituționalizat pregătește copilul pentru învățământul primar. Gradinitele din Germania sunt deservite de un personal calificat (educatoare, ingrijitoare, socio-pedagogi, asistenti sociali) si, din punct de vedere al programului, sunt de doua feluri: gradinite cu sau fara masa de pranz, al caror program este pana la amiaza si gradinite cu program prelungit. Educatia scolara este gratuita si incepe la varsta de 6 ani, cu Grundschule, echivalentul romanesc al invatamantului primar. Avand calitatea de cetateni europeni, copiii romani se bucura de aceleasi drepturi ca si copiii germani, putand sa urmeze, gratuit si in aceleasi conditii, cursurile unei scoli din Germania. Asadar, pot fi inscrisi in aceeasi clasa in care ar fi fost daca ar fi ramas in Romania, fara a se tine seama de nivelul lor de cunoastere al limbii germane, ei beneficiind de ore gratuite de invatare a acestei limbi, astfel incat integrarea lor sa se realizeze cat mai usor si repede. Bibliografie: 1.http://eacea.ec.europa.eu/education/eurypedia 2.http://eures.anofm.ro/index.php 3.www.eurydice.org 4.Legea Educaţiei Naţionale din 2012.  Profesor prescolar: BUJOR AMBROZIA Gradinita nr.45/structura Gradinitei nr. 7 Galati Relatia dintre gradinita-scoala-familie-societate Gradinita, constituie prima experienta a vietii in societate, asezndu-i pe copii intr-un cadru nou prin dimensiunile si continutul ei, care le stimuleaza gustul pentru investigatie, actiune, si propune activitati pe care le adapteaza cat mai bine la nevoile lor. Functia majora a invatamantului prescolar este dezvoltarea personalitatii copiilor in raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile lor, in interesul acestora si al societatii. Varsta prescolara este o perioada a descoperirii, copiii invata ca exista o lume interesanta, dorind sa se implice in cunoasterea ei. Importana abordarii colaborarii dintre cele patru mari “institutii”: gradinita, scoala, familie, societate, sunt directionate si canalizate asupra copiilor, care presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative cu influienta asupra cresterii si dezvoltarii acestora. Copiii care vin in gradinita pot intampina dificultati de adaptare din punct de vedere intelectual, estetic, fizic, dar in special dificultati de socializare a acestora. Parteneriatul dintre gradinita, familie, scoala, comunitate se poate desfasura sub diverse forme, in care activitatea propusa conduce la cresterea si educarea copiilor. Parteneriatul educational se adreseaza in principal parintilor si educatoarelor care trebuie sa actioneze in acelasi sens si in centrul acestui nucleu sa fie copilul, oferindu-i acestuia un model asupra felului in care adultii coopereaza pentru a crea un mediu de invatare stimulator. Este esentiala implicarea activa a parintilor din primul an de gradinita. In mod firesc parintii sunt primii educatori ai copilului, apoi vine randul profesionistilor din gradinita, scoala, sa se ocupe de educarea si informarea copiilor printr-o metodologie si un curriculum specific varstei acestora. Comunitatea este leaganul cresterii si devenirii copiilor ca viitori adulti, responsabili in societate. In cadrul unei comunitati, gradinita si scoala sunt institutii care asigura educatia copiilor, iar investitia in educatie este cea mai valoroasa pentru societate. Părinţii pot influienţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea comunităţii şi la fixarea prioritătilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituţii bine determinate ale societăţii, familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării, devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, astăzi este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate. Grădiniţa eficientizează realizarea unui parteneriat cu copiii prin valorizarea şi respectarea identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele educative ale societăţii, pe care le identifică, le implică şi le foloseşte în activitatea educativă. Identificând şi valorificând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi aprecierii familiei ca un mediu primordial şi afectiv necesar familiei individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în educarea tinerei generaţii. Astfel, la nivelul grădiniţelor au loc activităţi de religie, concepute de cadrul didactic cu avizul specializat al preoţilor din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbe religioase, împărtăşindu-se. Se subliniază dorinţa copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de -a lungul anului. Ei sunt entuziasmaţi şi participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Paşti. De asemenea, colaborarea cu poliţia este marcată prin activităţi susţinute de poliţişti, prin educaţie rutieră, comportament civic, etc. Brigada de pompieri se implică în informarea şi îndrumarea cadrelor didactice şi a copiilor. Primăria este principalul factor al comunităţii locale care sprijină instituţiile şcolare. Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin, asistenţă a influienţelor educativ-formative. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educativi facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare care are un potenţial în influenţarea potenţialului. Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă si eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană. Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate copiii cîştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, iar între participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale. In concluzie, putem spune ca reusita privind devenirea umana a acopiluli depinde de o colaborare prestigioasa dintre acesti factori educationali.  RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE PROF.INV.PRIMAR BUJOR ANISOARA SCOALA GIMNAZIALA FRUMOASA Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, mai apoi adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu un model pentru copii. Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind prea mic pentru a se putea exprima. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie - societate este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel, fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea copilului. Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include. Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.  RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE PROFESOR ED. FIZICA BUJOR OVIDIU SCOALA GIMNAZIALA PUSTIANA Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale. Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI. Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit. Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa: Grădiniţa Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă! Şcoala Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. Familia În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude. Societatea Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă. Parteneriatul grădiniţă - familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii. O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.  COMUNICAREA ÎN ECHIPĂ ÎNTRE ELEVI ŞI CEI DIN JUR Prof.Bujorean Ramona Şcoala Gimnazială „Sorin Leia” Tomeşti Educaţia nu este un proces limitat ca timp şi spaţiu, ci un proces permanent, continuu, având ca nobil scop formarea copilului dupa principii etice şi morale solide. În centrul acestui proces, la care concura familia, şcoala de toate gradele, instituţiile cu profil educativ şi mass-media, se află elevul, care trebuie să-şi formeze o concepţie corectă asupra existenţei sale, intemeiată pe moralitate, respect social, să se poată integra cu succes în societate. Activitatea principală a copilului şcolar este învăţarea. Învăţarea are loc prin comunicare. Între cele două procese legătura este indisolubilă. Copilul învaţă comunicând cu învăţătorul şi cu colegii şi învăţând comunică cu ei. Învăţătorul îi învaţă pe copii comunicând cu ei, iar copiii îi comunică învăţătorului dacă ceea ce a vrut să-i înveţe i-a şi învăţat. În activitatea de învăţare se acordă un interes sporit copilului, nevoilor şi dorinţelor acestuia, necesităţii de a învăţa din propria-i experienţă. Se pune accent pe meditaţie, reflecţie, pe o pedagogie centrată pe personalitatea celui educat şi mai puţin pe considerentul teoretic, pe aspectul informativ. Schimbarea abordării procesului de învăţare a reprezentat o necesitate, shimbarea constituind o ocazie de construire a competenţelor, presupune încurajarea educatorului, elevului, să iniţieze noi abordari, modele de comportament şi sisteme, adaptate oricăror situaţii. Întregul proces de organizare şi desfăşurare a activităţii de instruire a elevilor este reglementat de învăţător prin comunicare. Urmărind fixarea comportamentelor dezirabile ale elevilor şi modificarea celor indezirabile, prin comunicare învăţătorul vizează, în acelaşi timp şi cu precădere, formarea capacităţilor comunicative ale educaţilor. Comunicarea didactică privită şi considerată ca model de formare a capacităţilor comunicative ale elevilor din învăţământul primar ocupă un loc central în demersul educaţional, dat fiind faptul că în faţa şcolii stă sarcina pregătirii copiilor pentru autoinformare permanentă. Formarea şi dezvoltarea competenţelor comunicative constă în extrapolarea cunoaşterii lingvistice la situaţiile de comunicare concretă (A.Crişan) şi stă la baza oricărei intervenţii didactice (C.Cucoş, M.Ionescu) Competenţa comunicativă reprezintă un nivel de performanţă bazat pe cunoştinţe, capacităţi şi atitudini şi un optim motivaţional care determină eficienţa subiectului în activittea de comunicare; Comunicarea verbală realizată prin intermediul limbajului stă la baza cooperării, dintre subiecţii actului comunicaţional. Comunicarea eficientă trebuie să întrunească anumite condiţii: -conţinutul relevant al mesajelor, informaţie actuală, bine structurată şi organizată, selectată potrivit particularităţilor clasei şi de timpul afectat momentelor lecţiei; argumentare logică, exemple riguros selecţionate, limbaj corect şi riguros, nivelul de conceptualizare adecvat elevilor; -modul de prezentare: coerenţă logică, strategie de abordare variată, adecvată conţinutului şi scopului, alternarea strategiilor (inductivă, deductivă, analogică), implicare afectivă prin exprimarea interesului, pasiunii, convingerea copiilor de autoritatea şi competenţa învăţătorului; -stil stimulator, incitant, antrenant, atrăgător al exprimării verbale pentru a crea o ambianţă favorabilă comunicării; -concordanţă între exprimarea verbalizată şi limbajul trupului; -empatie pentru a putea imprima circulaţiei informaţionale sensul dorit; -tact în comunicare pentru a preveni distorsiunile: mod politicos de adresare, incitant, stimulator pentru a capta atenţia copiilor şi bunăvoinţa lor de a asculta şi de a participa activ la comunicare. O formă de abordare modernă a activităţii de învăţare este munca prin cooperare în grupuri sau echipe. Această formă de abordare urmăreşte dezvoltarea identităţii şi preţuirii de sine, cooperare între elevi, respect şi integrare în comunitatea elevilor. Învăţând prin cooperare, elevii lucrează împreună la atingerea unor scopuri comune, sunt încurajaţi să caute răspunsuri care sunt benefice atât lor cât şi celor din grupul cărora aparţin. Vor înţelege că performanţele unuia se răsfrâng atât asupra propriei persoane, cât şi asupra grupului. Acţionând astfel elevii sunt într-o interdependenţă pozitivă, îşi dezvoltă deprinderi, îşi consolidează cunoştinţele într-o încredere deplină. Folosind învăţarea prin cooperare, elevii învaţă atât subiecte ştiinţifice (sarcini de lucru), cât şi deprinderi sociale (munca în echipă). Învăţătorul urmăreşte activitatea elevilor, interacţiunea dintre ei, progresul rezolvării sarcinilor, progresul în utilizarea deprinderilor. După efectuarea sarcinilor de lucru, elevii analizează aspectele pozitive şi cele negative ale muncii în grup şi decid asupra comportamentelor ce se impun a fi schimbate. El este un atent observator al muncii elevilor, dirijor şi coordonator al activităţii lor, iar după rezolvarea sarcinilor de lucru, educatorul este cel care împărtăşeşte elevilor concluziile sale. În grupul şcolar clasă de elevi se constituie o reţea complexă şi foarte bogată de relaţii între membrii săi. Relaţiile de comunicare constituie forma principală a interacţiunii interindividuale şi, ca formă specific umană, comunicarea verbală. Cu ajutorul limbajului se realizează cunoaşterea interpersonală şi autocunoaşterea, constituirea şi dinamica relaţiilor simpatetice, coordonarea acţiunilor de grup, dezvoltarea sociabilităţii elevilor etc. Activităţile de învăţare şi joc dezvoltă personalitatea şi sociabilitatea copilului. Contactele la nivelul grupului de elevi, clasă şi de joacă oferă copilului modele diferite de comunicare şi ocazii de a-şi aprecia propriile exprienţe şi abilităţi. Bibliografie selectivă: Cerghit, I., Radu, T. I., Popescu,E., Vlăsceanu, I., - Didactica, 1998, E.D.P., Bucureşti Cerghit,I. -Metode de invăţămînt,1976, E.D.P., Bucureşti Miron Ionescu, Ioan Radu - Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2004 Merce A., Merce F. - Învăţarea prin cooperare, punct de plecare al schimbărilor practicilor educaţionale, revista Învăţământul primar nr. 1-3, 2006.  RIUF-The Romanian International University Fair Prof.Buju Aura Liceul Teoretic “Petru Maior” Gherla Pe 22 martie, la Sala Polivalenta din ClujNapoca, a avut loc cea de-a 18a editie RIUF-The Romanian International University Fair, cel mai mare eveniment educational din Europa de Est si Sud Est. Pe parcursul acestei zile, intre orele 10:00 si 17:00, peste 3400 de vizitatori au interactionat cu cele peste 65 de universitati din 12 tari din Europa, Arabia Saudita si SUA. Cum a fost la RIUF ClujNapoca? Peste 65 de expozanti din Europa, America si Asia s-au pregatit de intalnirea cu tinerii romani, dornici sa afle informatii despre cele mai bune programe de studiu din Romania si din strainatate. Peste 65 de universitati si institutii de invatamant din 12 tari vor participa la RIUF Cluj Napoca Aproape 70 de universitati si institutii de invatamant din 12 tari precum Marea Britanie, Olanda, USA, Romania, Danemarca si Germania au fostprezente de marti - 22 martie la Sala Polivalenta. Printre acestea s-au numarat mai mult de 10 universitati aflate in premiera la RIUF- The Romanian International University Fair. Tot ce trebuie sa stii despre bursele oferite studentilor romani si posibilitatile de finantare pentru studiile in strainatate Vizitatorii au aflat informatii despre cele peste 6000 de programede studiu (licenta, masterat, MBA, doctorat) puse la dispozitie de universitatile care au participat la targ. Mai mult, ei au gasit informatii despresursele de finantare, procedurile de aplicatie, dar si despre bursele in valoare de 500.000 de lire oferite pentru studentii romani care doresc sa studieze in Marea Britanie. Facultate in strainatate sau... in Romania? Participantii care inca nu au fost decisi unde vor sa invete mai departe au putut interactiona si cu cele mai consacrate universitati din Romania. Universitatea Bucuresti, Universitatea Babes Bolyai au raspuns la intrebarile celor interesati. La acestea se adauga si singura facultate de antreprenoriatdin sud-estul Europei- The Entrepreneurship Academy. Ce spun reprezentantii institutiilor de invatamant superior prezente la RIUF? “The University of Greenwich, London has been coming to the RIUF for many years and we love how there are so many university options in one place for Romanians. The fairs are well organised and it is great to see foreign education options so well managed by theorganisers.” - Mark Blakemore, University of Greenwich, London, UK. RIUF a oferit o experienta complete si vizitatorilor. Pe langa posibilitatea de a interactiona cu universitatile din Romania si din strainatate, acestia au avut oportunitatea de a discuta cu echipele de consilieri pentru orientare in cariera, dar si educationali (Edmundo, Reviro, Edmerica). Mai mult, elevii in anii terminali au descoperit mai multe despre platformele de cautare si admitere la programele de studii romanesti, precum optiuni.ro si admitereoline.ro. Ce este RIUF- The Romanian International University Fair? RIUF-The Romanian International University Fair este cel mai mare eveniment educational din Europa de Sud Est. Incepand din 2005, peste 22.000 de vizitatori vin in fiecare an la RIUF ca sa se informeze despre oportunitatile educationale ce le sunt accesibile in toata lumea. Mai mult, peste 6.000 de romani aleg sa faca pasul in viitor studiind in strainatatate, in urma unei conversatii directe cu reprezentantii oficiali ai universitatilor de interes sau dialogand cu studenti sau absolventi romani ai universitatilor respective. RIUF te ajuta sa: afli direct de la reprezentantii universitătilor informatiile de care ai nevoie legate de programul de studiu ales, procesul de admitere, surse de finantare si burse; dialoghezi cu reprezentantii celor mai apreciate universitati din strainatatesi din Romania si sa gasesti raspunsuri la propriile intrebari; te orientezi intr-o varietate foarte mare de programe. La RIUF ai acces la peste 7.000 de programe de studiu in domenii precum marketing, management, business, economie si finante, turism, stiinte politice si relatii internationale, Drept, Tehnologie & IT, arhitectura, arte si design; discuti cu studentii romani plecati in strainatate si afli cum este sa fii student international. Cum au aratat editiile RIUF din primavara, in cifre: 5 zile de eveniment 3 locatii (Bucuresti, ClujNapoca si Brasov) Peste 9000 de vizitatori Peste 110 universitati si institutiie ducationale expozante 59 de workshop-urisiseminarii legate de studiul in Romania si in strainatate  ROLUL EDUCAŢIEI ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII ELEVULUI Inv. Buleteanu Iuliana Liceul ,,George Tarnea,, Babeni,Valcea Educabilitate, creştere, dezvoltare Caracteristica definitorie a omului este aceea de a fi nu numai un produs al evoluţiei biologice naturale, ci - în primul rând - al unei modelări sociale şi culturale a personalităţii. În afara culturii şi mediului social, individul, chiar dacă ar supravieţui fizic nu ar deveni încă o fiinţă umană în sensul plenar al acestui termen, ci un „hominid” destul de puţin adaptat în lupta pentru existenţă. Limbajul, gândirea si voinţa nu sunt caracteristici intrinseci biotipului, ci un rezultat al procesului de inserţie socială. În această direcţie, este foarte instructivă experienţa celor 52 de copii-lupi (cazuri izolate de fiinţe umane care, pierdute la o vârstă infantilă, au fost adoptate de animale şi crescute la un loc cu puii lor) descoperiţi la diferite vârste şi grade de evoluţie în mai multe ţări ale lumii. Şi anume, nici unul dintre aceştia nu avea trăsături umane specifice: mers biped, limbaj articulat, conduită logică, evoluţie afectivă sau voliţională. Este celebru cazul celor două fetiţe, Amala şi Kamala, descoperite într-o pădure tropicală într-o stare complet animalică şi crescute apoi într-un orfelinat. Amala nu a supravieţuit mult timp, iar Kamala, după 7 ani de eforturi, în vârstă de 17 ani nu stăpânea încă mersul biped şi folosea abia 40 de cuvinte. Avem, în acest fel, argumente indubitabile asupra rolului decisiv al învăţării şi socializării în formarea personalităţii umane. În acelaşi timp, nu trebuie uitat nici faptul că acţiunea de socializare este posibilă, deoarece fiinţa umană este de la început structural educabilă. Un psiholog american, Kellog, dorind să furnizeze un experiment complementar asupra copiilor -lupi, a crescut un pui de cimpanzeu, Goa, împreună cu fiul său Donald, în vârstă de 10 luni. Cele două fiinţe au fost tratate pe cât posibil identic timp de 10 luni. În ciuda acestui fapt, puiul de animal a devenit o maimuţă semidresată, în timp ce Donald - un copil obişnuit. Ca formă particulară a dezvoltării, dezvoltarea psihică şi fizică a individului cuprinde atât etape de evoluţie pur cantitativă - creşterea - cât şi procesul calitativ al maturizării, deci al trecerii, de exemplu, de la structura infantilă la cea adultă a personalităţii. Factorii dezvoltării personalităţii Majoritatea covârşitoare a specialiştilor înclină astăzi spre teza că personalitatea este o rezultantă a interacţiunii dialectice dintre ereditate, mediu şi educaţie. Această „naştere” a personalităţii se realizează în procesul socializării, care impune determinări specifice relaţiei dintre componentele biopsihice şi cele sociale Pentru a putea clarifica dialectica relaţiei dintre ereditate, mediu şi educaţie este nevoie să clarificăm mai întâi noţiunile respective 1. Ereditatea - premisă naturală a dezvoltării psihoindividuale. Ereditatea este o însuşire biologică generală a organismelor vii ce se manifestă prin transmiterea unor caractere morfofiziologice de la ascendenţi la descendenţi. Există o ereditate generală (a speciei) şi o ereditate specială (particulară) care se manifestă în transmiterea unor caracteristici individualizatoare Orice om se naşte cu un patrimoniu genetic denumit de regulă, genotip. În stabilirea rolului patrimoniului genetic în procesul dezvoltării trebuie să lămurim mai întâi conţinutul eredităţii. Ce moşteneşte individul prin ereditate ? Mai întâi datele esenţiale ale speciei umane particularizate în „schema” corporală, în diversitatea organelor de simţ şi a sistemelor anatomice, ca şi în reflexele şi trebuinţele fundamentale ci mijlocesc interacţiunea cu mediul. Determinante genetic sunt şi unele însuşiri fizice (culoarea părului, a ochilor, etc.) sau biochimice. Dar cele mai importante din punctul de vedere al educabilităţii, sunt caracteristicile ereditare cu valoare funcţională dintre care se detaşează plasticitatea sistemului nervos central, unele particularităţi anatomo-fiziologice ale analizatori-lor şi ale raporturilor de intensitate şi echilibru dintre procesele nervoase fundamentale - excitaţia şi inhibiţia. Majoritatea cercetărilor actuale conduce spre concluzia că potenţialul genetic al omului constituie premisa indispensabilă a dezvoltării şi formării personalităţii. Sub raportul semnificaţiilor psihopedagogice, elementele ereditare constituie un ansamblu de predispoziţii ce stau la baza dezvoltării individului. Aceste predispoziţii au un caracter larg şi polivalent. Polivalenţa însuşirilor ereditare este caracteristica lor cea mai semnificativă sub raport educaţional. Se poate formula teza că polivalenţa datelor ereditare constituie premisa biologică a educaţiei şi a educabilităţii. Ce înseamnă şi cum se manifestă polivalenţa eredităţii ? Ea constă în faptul că acelaşi ansamblu de predispoziţii ereditare poate evolua în sensuri diferite în condiţii diferite de mediu şi educaţie. Din analiza raportului dintre ereditate - mediu,educaţie trebuie să reţinem,cu precădere, ideea polivalenţei potenţialului genetic, care anulează teza eronată a caracterului determinant şi performant al eredităţii în evoluţia omului. Prin ereditate „se transmite”, îndeosebi capacitatea omului de a reacţiona plastic şi variabil la influenţele mediului şi educaţiei. 2. Mediul - cadrul socio - uman al dezvoltării psihoindividuale. Mediul este constituit din ansamblul condiţiilor materiale şi sociale ce conturează cadrul de existenţă şi de dezvoltare a omului. Între factorii de mediu ce influenţează procesul dezvoltării omului putem distinge influenţe ale mediului fizic (natural sau primar) cele ale mediului social şi mai nou după studii recente mediul nutriţional (dat fiind impactul său considerabil nu numai în planul creşterii ăi maturizării fizice, ci şi în cel al dezvoltării diferitelor procese şi funcţii ale vieţii psihice). Mediul fizic este cadrul natural în care se desfăşoară viaţa oamenilor.El influenţează anumite aspecte ale schimbului de substanţe dintre individ şi mediu. Impactul său asupra dezvoltării psihice a copilului este nesemnificativ.Nu există dovezi că particularităţile mediului fizic (climă, faună, floră etc.) ar influenţa nemijlocit caracteristicile şi conţinuturile dezvoltării psihice a copilului. Influenţa mediului fizic este mediată totdeauna de factorii sociali.Cu toate acestea anumite schimbări ce sau produs şi se produs au efecte nocive (poluare, degradarea echilibrului ecologic etc.) Influenta cea mai importantă o exercită însă mediul social. El este un ansamblu de condiţii, factori şi relaţii, instituţii şi grupuri sociale şi ideologia subadiacentă acestora. Mediul social permite „umanizarea” copilului, în afara acestuia el rămânând la condiţia biologică iniţială (cazul fetiţelor Amala şi Kamala). Ceea ce atestă că maturizarea psihică ce se derulează în cadrul trasat de programul genetic al omului este condiţionată de caracteristicile influenţei mediului ambiant şi a celui socio -uman îndeosebi. Mediul social acţionează în mod direct, prin modelele pe care le oferă noului venit comportamentele celorlanţi membri ai societăţii căreia îi aparţine şi prin acea enciclopedie rezumativă pe care o reprezintă limbajul în care s-a cristalizat întreaga experienţă trecută a grupului ; în mod direct, având în vedere că diverse personaje (de exemplu părinţii) care intervin în istoria individului de la începutul copilăriei - fază crucială, care va marca întreaga dezvoltare ulterioară - sunt ele înseşi influenţate în personalitatea lor şi în comportamentul lor faţă de el de către cultura respectivă. Mediul social este neomogen, ceea ce face ca influenţa diferitelor sale componente să fie neomogenă. Diversele structuri ale mediului - social -econo-mice, profesionale, culturale, educaţionale etc. - influenţează neuniform evoluţia copilului şi a personalităţii sale. Influenţele se diferenţiază nu numai prin forţa şi conţinutul lor ci şi prin gradul lor de organizare. Din acest punct de vedere putem distinge între influenţe spontane (informale) şi organizate (formale sau instituţiona-lizate). Componentele mediului social cu cea mai importantă semnificaţie educaţională sunt: familia, şcoala, mass-media, instituţiile şi organizaţiile socio- culturale. Nu pot fi ignorate nici influenţele exercitate - adesea în mod spontan - de către ambientul relaţional informal în care se află copilul (grupurile de joacă, de prieteni, „civilizaţia străzii” etc.) 3. Educaţia - factor determinant al formării şi dezvoltării personalităţii. Educaţia este factorul care mijloceşte interacţiunea dintre premisele ereditare şi condiţiile de mediu, orientând procesul formării şi dezvoltării personalităţii în perspectiva unor finalităţi formative explicite. Educaţia este, în ultimă instanţă, un proces sistematic şi organizat de socializare şi umanizare, de asimilare şi interiorizare progresivă a elementelor socio- culturale din mediul ambiant. Prin intermediul educaţiei, copilul asimilează şi interiorizează - transferându-le în comportamente - modele, norme, valori, atitudini, cunoştinţe etc. ce asigură trecerea de la realitatea pur biologică, la cea socială,umană. Pe această bază - având ca premisă predispoziţiile ereditare - se edifică personalitatea copilului. Premisa acţiunii educative se află în condiţia naturală a copilului care se naşte polivalent şi nedeterminat, ceea ce impune o perioadă relativ îndelungată de formare şi dezvoltare al cărui conţinut şi a cărei orientare sunt date de finalităţile educaţiei. „Copilul cu polivalenţa şi nedeterminarea sa, este prin excelenţă un animal educandum, o fiinţă care cheamă educaţia „ (Langeveld) Se poate afirma că personalitatea copilului este rezultanta acţiunii conjugate a factorilor ereditari, de mediu şi de educaţie, că ea nu se poate configura adecvat prin considerarea şi acţiunea lor paralelă. „Cel mai important punct al acordului ştiinţific rezidă în faptul că nici o trăsătură sau calitate nu este exclusiv ereditară şi nici una nu este exclusiv ambientală la origine” - subliniază unul dintre cei mai remarcabili specialişti în problema personalităţii. Cu toate acestea, trebuie spus că efectele formative ale acţiunii conjugate a factorilor stau sub semnul rolului conducător şi determinant al educaţiei. Acest rol al educaţiei se manifestă atât în planul acţiunii, cât şi în cel al efectelor. Există desigur, un consens (bazat pe rezultatele investigaţiilor ştiinţifice) asupra interacţiunii optime şi „echilibrului” (Piaget) dintre factorii interni (ereditari) şi factorii externi (ambientali) ai dezvoltării individului, consens ce ne fereşte de exagerări intr-o direcţie sau alta. Cu toate acestea, trebuie să admitem semnificaţia majoră, esenţială a factorilor externi în maturizarea şi dezvoltarea psihică a individului. J. Piaget subliniază că maturizarea sistemului nervos „deschide doar o serie de posibilităţi”, fără însă ca ele „să actulalizeze” relevant atâta timp cât condiţiile mediului educaţiei nu antrenează această actualizare Dacă factorii interni sunt cei care reglează ordinea stadiilor dezvoltării psihice, cei externi conferă orientare, conţinut şi pot accelera ritmurile dezvoltării (şi implicit ale progreselor în achiziţionarea cunoştinţelor şi comportamentelor). Trebuie spus, de asemenea, că în vreme ce ponderea şi semnificaţia factorilor interni este mai mare în achiziţionarea sau dezvoltarea conduitelor elementare, factorii externi - şi îndeosebi educaţia - au rol covârşitor în formarea comportamentelor (intelectuale, afective,morale etc.) complexe. Cu cât acţiunea factorilor externi este mai bine organizată şi ordonată în perspectiva unor finalităţi clare, cu atât influenţa lor modelatoare şi stimulativă asupra individului este mai mare. Acest nivel de „optimalitate „ este realizat prin educaţie, care este o influenţă organizată conştientă şi finalistă. Acţiunea ei formativă se află sub incidenţa decisivă a idealului de om al societăţii, care configurează un anumit model de personalitate ce urmează a fi realizat în practică prin intermediul educaţiei. Pentru a atinge acest ideal, acţiunea educativă este instituţionalizată, şcoala fiind instituţia educativă cea mai importantă. Aceasta întrucât ea structurează un mediu educaţional optim, a cărui influenţă se realizează constant, durabil, sistematic, pe baza investigării ştiinţifice a caracteristicilor psihoindividuale ale elevilor. În toate timpurile şi orânduirile sociale a existat o atitudine favorabilă de încredere în forţa şi rolul educaţiei. Astfel Democrit afirmase că în fiecare individ educaţia poate crea „o a doua natură”.Kant susţinuse că „în educaţie stă marele secret al perfecţiunii naturii omeneşti”. Comenius arătase că „nu se află alt mijloc mai puternic sub Soare pentru îmbunătăţirea vieţii omeneşti decât o bună educaţie a tineretului”. BIBLIOGRAFIE CURS DE PEDAGOGIE coordonatori: conf. univ.dr. IOAN CERGHIT lect. univ. dr. LAZĂR VLĂSCEANU Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Istorie - Filozofie 1988 - PEDAGOGIE PENTRU INVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR TEHNIC coordonator IOAN BONTAŞ Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1983.  Statutul și rolul de profesor Prof.înv.preşcolar Buleteanu Ramona Ioana Şcoala Gimnazială Brătia-Ciomăgeşti Schimbările produse în societata actuală şi prognoza dinamicii acestui proces în etapele următoare, impun ca necesară pe de-o parte adaptarea sistemelor educative la noile realităţi economice, sociale, culturale şi ştiinţifice, iar pe de altă parte formarea în cadrul acestor sisteme a capacităţii de reglare continuă şi de autoperpetuare a adaptabilităţii. Din această perspectivă, principiile educaţiei permanente devin linii orientative pentru acţiunea instructivă, în general, şi pentru formareacontinuă a adulţilor, în particular. Se cere astfel, o definire a conceptelor de educație și de formare.În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (2007, p. 281), educaţia reprezintă “un ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor, tinerilor sau ale oamenilor, ale societăţii”, iar formarea “acţiune de a forma şi rezultatele ei: pregătire, instruire, educare, creare”. Webster (2006, p.887, p. 928) definește educația ca fiind “actul sau procesul de achiziţionare a cunoştinţelor generale şi dezvoltarea puterilor raţionamentului şi judecăţii şi, îngeneral, pregătirea intelectuală proprie sau a celorlalţi indivizi pentru viaţa adultă”, iar formareareprezintă “educaţia pusă în practică”. Din analiza definiţiilor de mai sus, rezultă că educaţia reprezintă dezvoltarea minţii (a învăţa să ştii), iar formarea este dată de educaţia practică (a învăţa să faci). Dar, datorită faptului că din a doua jumătate a secolului al XIX-lea însuşirea cunoştinţelor şi achiziţia de noi abilităţi implică în mod esenţial îmbinarea teoriei cu practica, termenii de educaţie şi formare au devenit sinonimi din punct de vedere al activităţilor pe care le presupun, fapt confirmat şi de cele mai prestigioase dicţionare, astfel încât acestea nu mai pot fi tratate în mod independent. Așadar, formarea cadrelor didactice reprezintă atât un proces de educație cât și unul de formare a tinerilor care vor urma cariera didactică. Activitatea de formare, privită din sensul evoluţiei de la principiile pedagogiei moderniste spre elemente postmoderniste, evidenţiază importanţa situării pregătirii socio-profesionale la nivelul unor modele strategice specifice: modelul incitativ-personal (bazat pe stimularea motivaţiei cursanţilor şi pe dezvoltarea potenţialului individual), modelul achiziţiei prin inserţie socială (bazat pe învăţarea profesiunii în context profesional real), modelul umanist (care urmăreşte dobândirea culturii generale, formarea intelectualilor), modelul tehnicist (centrat pe dobândirea culturii profesionale, în vederea formării profesioniştilor, a specialiştilor). Totodată, paradigmele moderne asimilează statutul cadrului didactic aceluia de membru al unei organizaţii bazate pe cunoaştere (şcoala), precum şi aceluia de membru al unei comunităţi (profesionale, locale), ceea de duce la o acceptare diferită a rolurilor şi a identităţii profesionale, accentul fiind pus în acest caz pe latura pragmatică, personală, reflexivă şi creativă a procesului de formare. Se consideră că centrul de intervenţie în vederea modernizării învăţământului este formarea formatorilor, calea cea mai scurtă şi mai sigură de înnoire, de trecere de la un învăţământ modernist, tradiţional, devenit ineficient, la un învăţământ postmodernist, ancorat în prezent, autentic şi de calitate. Indiferent de paradigma din care este privit acest proces, competenţa didacticăeste obiectivul central al tuturor programelor de formare profesională. Ioan Jinga (2004, p. 40) defineşte competenţa profesională a cadrului didactic ca fiind,,un ansamblu de capacităţi cognitive, afective, motivaţionale şi manageriale care interacţionează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuiacalităţile necesare efectuării unei prestaţii didactice care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de către marea majoritate a elevilor, iar performanţele obţinute să se situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului intelectual al fiecăruia”. Deinego N.(2009) afirma următoarele: “competenţa este o structură dinamică a persoanei, ce permite selectarea,mobilizarea şi integrarea unui ansamblu diversificat de resurse în scopul realizării unor acţiuni pertinente care conduc la tratarea cu succes a situaţiei. Competenţa este un rezultat al formării, activităţii şi experienţei trăite”. Competenţa este invizibilă, dar poate fi perceputăprin performanţa demonstrată de o persoană plasată într-o situaţie complexă. Competenţa este o calitate globală a persoanei”, iar U.Șchiopu (1997) suținea: “competenţa este o capacitate profesională remarcabilă, izvorâtă din cunoştinţe şi practică (deci, în urma cercetării inteligente şi sistematice a unei activităţi relativ dificile)”. Este evident însăcă nu se poate vorbi despre competenţă, fără a vorbi despre aptitudine. Aptitudinea pedagogică este o aptitudine specială, o sinteză de factori înnăscuţi şi dobândiţi care depinde de gradul de implicare al individului în activitatea didactică. Ea este determinată de specificul activităţii didactice, de obiective, de cerinţele, de condiţiile de desfăşurare şi de acţiunile care intră în componenţa ei. Aptitudinea pedagogică „presupune o convergenţă a tuturor însuşirilor personalităţii educatorului asupra procesului de influenţare a elevilor” (Popescu - Neveanu, Zlate, Creţu, 1997, p. 169). Cu alte cuvinte stă în puterea profesorului modelarea personalităţii elevilor săi, mai ales dacă se ţine cont că aptitudinea pedagogică presupune atât o temeinică pregătire de specialitate, dar şi „cunoaşterea practică a psihologiei individuale a elevilor, capacitatea de a-i înţelege şi de a se apropia de ei, priceperea de a transmite cunoştinţele pe care le deţine, capacitatea de a relaţiona afectiv cu fiecare elev şi cu clasa ca grup, inteligenţă spontană, inspiraţie de moment, mânuirea conştientă a mecanismelor capabile să optimizeze actul educaţional” (Marcus, S., 1999, p. 12). Spre deosebire de aptitudine, competenţa are o sferă de cuprindere mai mare. Ea pune în evidenţă integral şi în orice moment aptitudinile, trăsăturile de personalitate şi cunoştinţele acumulate, precum şi strategiile dobândite şi universul cultural format. Nu se poate vorbi despre competenţă în absenţa aptitudinilor. M. Călin consideră că, în cazul profesorului, competenţa este condiţionată de informaţie, care acţionează asupra performanţei şi a stilului de muncă (M. Călin, 1996, p. 48). Același autoridentifică şase competenţe necesare în atingerea scopurilor educaţiei (1996, p.49): competenţa comunicativă presupune iniţierea şi declanşarea actului comunicării de către profesor, prin combinarea a diferite căi de transmitere şi de decodificare a mesajului (verbal sau nonverbal); competenţa informaţională este demonstrată de repertoriul de cunoştinţe, de noutatea şi de consecinţele acestora; competenţa teleologică este capacitatea de a concepe rezultatele educaţiei sub forma unor finalităţi; competenţa instrumentală se dovedeşte prin utilizarea ansamblului de metode şi de mijloace în vederea obţinerii unei performanţe la elevi conform scopurilor propuse; competenţa decizională presupune alegerea cea mai bună între cel puţin două variante de acţiune posibile; competenţa apreciativă presupune măsurarea corectă a rezultatelor elevilor, dar şi a propriilor rezultate. Pe de altă parte, Antonesei L. (2002, p.109), identifică un set de cinci astfel de competenţe: competenţa culturală presupune atât pregătire de specialitate, dar şi cultura generală în care se integrează cultura de specialitate; competenţa psihopedagogică asigură profesorului calitatea de bun transmiţător al cunoştinţelor specifice, dar şi racordarea lui cu domeniul culturii în întregul său; competenţa psihoafectivă şi de comunicare se fundamentează mai ales pe calităţi ale personalităţii profesorului, dar intervine şi educaţia în a întări ceea ce există deja sau în a compensa ceea ce nu există; competenţa morală presupune ca profesorii să fie infuzaţi de valorile ce alcătuiesc idealul educativ în toate comportamentele lor public - educative ; competenţa managerială asigură eficienţa organizării şi conducerii activităţilor pe care le presupune profesia didactică. Deţinerea acestor tipuri de competenţe oferă cadrelor didactice posibilitatea asumării diferitelor roluri profesionale posibil de îndeplinit la un moment dat, rezultate din aşteptările manifestate de mediul profesional în legătură cu prestaţia lor. Tot competenţele didactice şi capacităţile subordonate lor fac posibilă îndeplinirea funcţiilor profesionale ale educatorului, în accepţiunea lor de sarcini permanente, constante, ce-i revin unei persoane ca urmare a exercitării profesiei didactice. Sistemul de competenţe profesionale a cadrelor didactice, are la bază anumite megacompetenţe. În baza definițiilor date de H. Schaub și E. Păun (2002, p. 23) am adaptat accepțiile competențelor a învăţa să înveţi și de comunicare: Competenţa de a învăţa să înveţi reprezintă abilitatea de implicare şi perseverență înînvăţare, organizarea propriei învăţări, gestionarea eficientă a timpului şi informaţiei, atât individual, cât şi în grup. Aceasta include conştientizarea procesului şi a nevoilorpersonale de învăţare, identificarea oportunităţilor existente şi abilitatea de a depăşiobstacolele care pot apărea, în scopul realizării unei învăţări de succes. Competenţa de comunicare reprezintă exprimarea şi interpretarea gândurilor, sentimentelor şi faptelor atât pe cale orală cît şi scrisă, interacţiunea într-un modadecvat în cadrul întregii game a contextelor sociale şi culturale - educaţie şi instruire, la serviciu, acasă sau în timpul liber. În literatura de specialitate se cunosc diferite încercări de definire ale conceptului decompetenţă profesională didactică, unele dintre acestea ilustrând viziuni unilaterale, care iau înconsideraţie fie numai normele pedagogice, fie numai structura de personalitate a profesorului şicerinţelor de rol. I. Jinga şi E. Istrate (2001, p.80) susțineau” competenţa profesională a cadrelor didactice derivă din rolurile pe care aceştia le îndeplinesc în cadrul organizaţiilor şcolare: transmit informaţii, creează situaţii de învăţare şi formare, elaborează strategii de predare-învăţare, dirijează, controlează şi evaluează procesul de implementare curriculară a politicilor educaţionale, îndeplinesc rolul de consilier pentru elevi”. Funcţiile profesionale pot fi îndeplinite de cadrele didactice prin intermediul asumării unor roluri profesionale. Prezenţa competenţelor profesionale ale educatorului şi gradul lor de dezvoltare condiţionează măsura în care acesta îşi poate asuma diverse roluri profesionale: tehnician, practician reflexiv, actor, transformator al conţinutului curricular, agent al schimbării sociale, furnizor de informaţie, model de comportament, creator de situaţii de învăţare, evaluator, terapeut. Bibliografie: Albu, G., (2002),În căutarea educației autentice, Iași, EdituraPolirom; Cojocaru-Borozan, M., (2010),Cultura emoţională a profesorului. Suport de curs universitar, Tipografia Centrală, Chișinău; Cristea, S., (2010), Fundamentele pedagogiei, Iași, Editura Polirom; Dragu, A., (2006), Structura personalităţii profesorului, București, Editura Didactică şi Pedagogică; Gliga, L. (coord.), (2002), Standarde profesionale pentru profesia didactică, București, Editura Polsib.  EDUCAȚIA - ÎNTRE TRADIȚIE ŞI NOUTATE Prof. Bulmez Mariana Ana Liceul Tehnologic „Dimitrie Gusti” Scopul educației, indiferent de cum o numim: formală, non-formală, informală, cognitivă, intelectuală, noile educații, alternative educaționale, este dezvoltarea fiecărui individ pentru a-și valorifica potențialul propriu. Educația nu este o simplă pregătire a copilului acasă și la școală, ci este un proces care își pune amprenta și influențează întrega viață a individului și are în vedere toate aspectele cu care acesta se confruntă. Fiecare lecţie trebuie să aducă ceva nou, stimulativ, dar care să fie strâns legat, în același timp, de ceea ce s-a predat anterior, cât şi de ceea ce se va preda în viitor, asigurându-se astfel o continuitate logică în gândire şi acumulare de noi informaţii şi experienţe. Relizarea unor conţinuturi integrate va genera o învăţare coerentă. Învăţarea devine, astfel, o activitate interesantă şi stimulativă, un proiect personal al elevului, îndrumat şi orientat de profesor, iar obligația se poate transforma în pasiune. Realitatea lumii contemporane este foarte complexă și în permanentă schimbare, demonstrând că învățarea este, sau ar trebui să fie, un proces continuu, la care elevul să-și aducă propria contribuție. Tinerii, și toți cei implicați în educație, ar trebui să conștientizeze importanța creării unei culturi a învățării, folosind creativ atât educația formală, cât mai ales oportunitățile, de multe ori cu rezultate spectaculoase, ale educației nonformale. Fiecare dintre noi are anumite standarde etice, anumite principii care ne ghidează în viață, atunci când avem de luat diverse decizii. Principiile personale, ideile noastre despre bine și rău, se bazează pe valorile proprii, cât și pe o serie de valori universale, adoptate de majoritate, și cu care intrăm în contact prin diversele experiențe de formare atât formale, cât și nonformale. Drumul către dezvoltarea unui sistem de valori nu este nici drept și nici ușor. El presupune flexibilitate, adaptare la schimbare și nu în ultimul rând imaginație și creativitate. Niciodată nu a fost ușor să educăm copiii, să-i învățăm ce este bine și ce este rău, iar astăzi este mai complicat și mai important ca niciodată. În era facebook-ului și a accesului, aproape, nelimitat la orice fel de informație, copiii noștri, fie naturali, fie sociali prin natura profesiei, sunt expuși, în toate sensurile termenului, la mai multe tentații și stimuli din toate domeniile. Să fi părinte și educator, în epoca contemporană, este un dar, totuși poate fi perceput, în același timp, și ca un sport extrem cu finalitate de multe ori peste limita imaginației. Sunt prima generație a ceea ce autorul Marc Prensky numește nativi digitali. Pentru mulți din această generație a devenit o a doua natură a lor să încarce fotografii, clipuri, muzică; au învățat să creeze, să se conecteze și să colaboreze pe internet într-o măsură mai mare decât le permite școala. În noile condiții de evoluție a personalității adolescenților trebuie să învățăm cum să lucrăm cu acești tineri extraordinari, cum să le fim părinți, cum să-i învățăm, cum să le fim mentori, și cum să învățăm noi de la ei. Educația pe tot parcursul vieții și instruirea asistată de calculator conduc la posibilitatea introducerii unor noi conținuturi, precum cele specifice noilor educații: educația pentru pace și democrație, educația privind calitatea vieții și a mediului, educația pentru dezvoltare, și totodată democratizează educația din punctul de vedere al achizițiilor informaționale și promovează o abordare a conținuturilor centrată pe probleme. Societatea informațională bazată pe cunoaștere înseamnă mai mult decât progresul tehnologiei, aplicațiilor informaticii și comunicațiilor, aceasta integrând și următorii factori: social, cu impact asupra îngrijirii sănătății, soligarității și protecției sociale, muncii și pieței muncii, educației și formării continue; ambiental, cu impact asupra utilizării resurselor și protecției mediului; cultural, presupunând conservarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național și internațional, a promovării pluralismului cultural în contextul globalizării; economic, cu dezvoltarea unor noi paradigme ale economiei digitale și ale noilor economii bazate pe cunoaștere, inovare, cultură antreprenorială și managerială, educație a cetățeanului și consumatorului. Lumea întreagă se află în proces de redefinire. Redefinire a spațiului, a timpului, a relațiilor umane. Omul însuși se redefinește. Într-o lume ce stă sub semnul diversității și educația capătă noi dimensiuni și valențe. Vorbim permanent despre fenomenul globalizării. Globalizarea este un concept prezent în toate domeniile, inclusiv în educaţie. Astăzi, globalizarea „face ca lumea să devină un singur loc”, potrivit părerii lui John Tomlinson. Vorbim despre noi educații care, raportate la realitatea contemporană au în vedere promovarea non-discriminării, egalitatea de șanse, asigurarea condițiilor necesare pentru păstrarea și dezvoltarea culturii, a religiei, a limbii naționale și a tradițiilor, libertatea de asociere, exprimare, libertatea de gândire,cooperare internațională și transfrontalieră, responsabilizarea față de sănătate, pentru protejarea mediului. În Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI se specifică: „educaţia trebuie să-i facă pe indivizi conştienţi de propriile rădăcini, astfel încât să poată avea puncte de referinţă pentru a-şi găsi locul în lume, dar trebuie să-i înveţe şi respectul pentru alte culturi”. Într-o lume ce stă sub semnul multi- şi interculturalismului, nici educaţia nu poate rămâne mono- sau unilaterală. Valorizând diversitatea multiculturală, generată de fenomenul globalizării, şi conştientizând impactul diversităţii culturale asupra dezvoltării personalităţii copilului orice tip de educaţie trebuie să se adreseze, în acelaşi timp, tuturor copiilor şi fiecărui copil în parte, se realizează de fapt tranziţia spre o societate interculturală, în care principiul „toţi diferiţi, toţi egali” devine o realitate. Astfel, școala și clasa de elevi, devin prin excelență medii ale comunicării și relaționării armonioase, ale cooperării și valorizării tuturor participanților la procesul educativ. În şcoala contemporană, profesorul devine conducătorul unui proces deopotrivă informativ şi formativ, în acest context el însuşi prezentându-se ca o persoană ce trebuie să înveţe permanent. Este necesar ca profesorul să se perfecţioneze fără încetare şi să se adapteze la schimbări, de multe ori imprevizibile. Bibliografie: COMISIA EUROPEANĂ, Regândirea educației: Investiții în competențe pentru rezultate socio-economice mai bune, Bruxelles, COM(2012) 669 final CERGHIT, I., Sisteme de instruire alternative si complementare. Structuri, stiluri si strategii, Editura Aramis, București, 2002 MITULESCU SORIN, SIMACHE DANIELA, Experienţe educaţionale non-formale în viaţa tinerilor, Bucureşti, 2008 TOADER, A.D., Psihologia schimbării şi educaţia. Polarităţi şi accente ale procesului educaţional, EDP, Bucureşti, 1995.  COLABORAREA GRĂDINIŢĂ - FAMILIE Prof. înv. preşcolar Bulumac Lavinia Gradinita nr.4 Alexandria În actul de educare a copilului preşcolar, o componentă importantă constituie procesul informativ-educativ la care contribuie familia şi grădiniţa. Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul pe care copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ontogenezei. Mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţa îl oferă familia. Astfel, familia are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. Apariţia unei persoane micuţe în orice familie, care la început este complet dependentă de adulţi şi îşi inspiră tandreţe aduce cu ea un enorm sens al responsabilităţii, privind modul în care să o îngrijeşti şi să o educi. Părinţii sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită. Totodată, modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului, formarea personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este nedrept, ce este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să acţioneze ulterior ca părinţi. La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee pedagogice consacrate. Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă al părinţilor etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară individualizată cu copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de acestea. Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani. Există două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei de învăţământ şi familiei în favoarea copilului: dimensiunea relaţiei copil - părinte şi dimensiunea relaţiei grădiniţă - familie. Dimensiunea relaţiei copil - părinte vizează controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, îndeplinirea sarcinilor şi susţinerea spirituală şi materială a activităţii didactice a copilului. Cealaltă dimensiune se referă la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele directe ale părinţilor cu cadrele didactice. Aceste contacte pot fi întâlniri colective dintre cadrele didactice şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor cu privire la diferite conţinuturi şi metode şcolare. Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală: cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani. Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii contemporane cere deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca agenţi ai educaţiei, a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine complexă şi dinamică a influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării copiilor. Dialogul educatoare-părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu fiecare familie, fie în adunările organizate cu părinţii; se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna desfăşurare a procesului educaţional din grădiniţă, cat şi la o buna educaţie în familie. Dar, dialogul deschis bazat pe încrederea reciprocă cere timp pentru a fi clădit. Participarea părinţilor la activităţi ale grupei reprezintă un alt prilej de cunoaştere a părinţilor, dar şi un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele didactice, cu materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare şi abordare a situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă de copil. Relaţia părinte-educatoare astfel contribuie la constituirea unor relaţii pozitive între familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor educaţionale şi a cerinţelor referitoare la copil. Vizitele periodice la domiciliu vor fi programate la momentele convenabile acesteia şi-i oferă educatoarei posibilitatea de a cunoaşte familia şi copilul în mediul lor propriu. Familia va fi încurajată să viziteze la rându-i sala de grupă în orice moment. Copiii vor fi atât de încântaţi de ideea că educatoarea lor îi vizitează. Gazdele îşi pot imagina că o astfel de vizită ar putea însemna comunicarea unor veşti proaste astfel este necesar ca să se informeze părinţii cu ce scop sunt vizitaţi. La începutul vizitei, se reia prezentarea scopului acesteia; se deschide discuţia prin a arăta câteva aspecte pozitive, întotdeauna, chiar şi atunci când scopul vizitei este acela de a exprima îngrijorarea în anumite privinţe. Vizitele la domiciliu pot fi utile atât pentru educatoare cât şi pentru familii. Educatoarea poate afla lucruri interesante despre: cultura familiei respective; modul de a interacţiona; talentele şi aptitudinile membrilor acesteia; are şansa de a se discuta pe larg despre progresele şi succesele individuale ale copilului. De aceea se pot aduce câteva mostre din activitatea copilului la grădiniţă pentru a le arăta părinţilor, bucurându-se astfel de atenţia educatoarei şi vede cum aceasta intră în contact comunicaţional cu copilul. Părinţii pot împărtăşi: idei legate de anumite preocupări, neînţelegeri, sau obiective specifice referitoare la copilul lor. Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza şi prin întâlnirile formale cu toţi părinţii desfăşurate în cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţia părinţilor. În cadrul acestor întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea unor decizii menite să asigure securitatea copiilor, stabilirea meniului zilnic corespunzător pentru menţinerea sănătoasă a copilului. Participarea părinţilor la excursii, vizite, serbări, aniversări. La serbare pot participa părinţi şi rude ale copiilor. Părinţii por fi implicaţi nu doar in organizarea acestor evenimente, dar pot veni şi cu sugestii, propuneri de teme, de activităţi. Lectoratele cu părinţii, organizate sistematic, au drept scop o vie propagandă pedagogică în rândul comunităţi. Părinţii de la un întreg nivel beneficiază, în cadrul lectoratelor, de prezenţa şi consilierea unor specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa derulează programe în parteneriat (poliţie, dispensar medical, instituţii culturale, ONG-uri). Comitetul de părinţi al clasei, ales anual, constituie nucleul colaborării grădiniţei cu familiile copiilor, fiind forul organizat în vederea găsirii şi aplicării de soluţii viabile la problemele de ordin socio-gospodăresc. Realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate poate stimula interesul şi curiozitatea părinţilor. Consultarea unora dintre acestea (cărţi, broşuri, referate, planuri de intervenţie, etc.) contribuie la lărgirea experienţei pedagogice a părinţilor şi, implicit, la o implicare potrivită în anumite situaţii educaţionale. Realizarea unor afişe speciale poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor condiţii corespunzătoare de viaţă, de activitate intelectuală, de hrană etc., pentru eliminarea exploatării copiilor, determinarea părinţilor a-şi integra copiii în activităţi recreative, în cluburi ale copiilor etc. Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa constituie momente de cunoaştere reciprocă şi de implicare în actul educativ. Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.  RELAŢIA DINTRE GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE Prof. înv. primar Bunea Aura Lăcrămioara Şcoala Gimnazială ,,G-ral Dumitru Dămăceanu” Cosmeşti, jud. Galaţi Şcoala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată să gestioneze resursele umane, să aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală. Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îl are grădiniţa, şcoala, cadrele didactice, profesorul care, prin activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi conduite morale şi civice, în contextul european actual. Şcoala poate deveni un loc fertil al proiectării, asimilării şi dezvoltării unor programe de învăţare şi formare continuă, bazate pe experienţă şi creaţie individuală sau de grup, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţelor elevilor, poate forma abilităţi de gândire independentă şi critică etc. În cadrul unor astfel de programe, elevii pot dobândi abilităţi metacognitive ce nu se regăsesc în procesul de predare-învăţare propriu-zis, acestea fiind asociate cu latura socială a tânărului elev, cu personalitatea lui, cu formarea unei educaţii profesionale formative. Din această categorie pot face parte: conştientizarea interpersonală, expresivitatea creativă, încrederea în sine, organizarea unor activităţi extracurriculare, abilitatea de a raţiona logic, lucrul în grup, spiritul practic etc. Abordarea sistemică a acestor tipuri de activităţi conduce la dezvoltarea spiritului etic, psihologic, estetic, social, cultural, familial. Pentru a putea fi puse în practică asemenea proiecte, trebuie conjugate eforturilor tuturor părţilor implicate: societatea-cu realitatea ei situaţională, familia-subiectivă de multe ori, şcoala- cu structurile motivaţionale şi proiective şi, nu în ultimul rând, elevul-factorul conştient de importanţa demersurilor intreprinse pentru creşterea educaţiei sale europene. Analiza pragmatic-decizională poate conduce la stabilirea pietrelor de hotar în atingerea progresului şi succesului final în asimilarea, de către elevi, a unor norme socio-morale individuale sau de grup. Şcoala are misiunea de a-i pregăti pe copii în vederea unei integrări armonioase în comunitate,în calitate de viitori cetăţeni responsabili.Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Relaţia grădiniţă - şcoală -familie - comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. Formarea unor viitori cetăţeni activi, responsabili începe, în elementele esenţiale, cu motivarea elevilor pentru calitatea muncii, pentru deprinderi temeinice de muncă ce conduc la performanţă, cu aplicarea cunoştinţelor filtrate de o gândire critică. Familia este prima şcoală a copilului, ea reprezintă elementul cheie în socializarea acestuia cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii). Exemplul poate fi oferit pe două căi: calea directă - exemplul viu în care modelul îl constituie învăţătoarea, familia, membrii comunităţii şi calea indirectă prin intremediul artei, în special a literaturii pentru copii prin care personajele sunt reliefate ca modele. Copiii sunt puşi în situaţia de a trăi şi reflecta asupra faptelor descrise, îşi însuşesc anumite norme de conduită, îşi conturează convingeri, încep să aprecieze diferite situaţii de viaţă personală sau colectivă. Implicarea părinţilor a condus la conştientizarea rolului lor în educaţia intra şi extracurriculară la nivel şcolar şi le-a suscitat dorinţa de a se implica mai mult material şi logistic, în realizarea tuturor activităţilor propuse de învăţător.Desfăşurând astfel de activităţi am încercat să implic mai mult părinţii în realizarea acestora. Relaţia grădiniţă-şcoală - familie - comunitate prin activităţile moral civice urmăreşte: 1. voinţa de a acţiona democratic 2. raportarea la teoriile actuale europene 3. menţinerea echilibrului între cele trei 4. căutarea unei mai mari eficientizări. Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o deosebită valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, apoi graţie climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari, învaţă şi poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până îşi formează propriile valori, propriile principii despre lume despre viaţă. Prin prezentarea acestor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate observăm îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale. Degeaba povestim despre obiceiuri şi tradiţii elevilor dacă nu luăm parte împreună cu ei şi oamenii din comunitatea locală la şezători, la slujbele de la biserică.Vom vedea ce mult se mândresc şi nu vor mai conteni povestind despre ce-au realizat. Exemplele de modele comportamentale sunt multe, dar noi ca dascăli, modelatori de suflete trebuie să dorim să creem acea comuniune familie - şcoală - comunitate în primul rând fiind sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi în tot ce facem şi ce grăim, fiind dispusi să învăţăm mereu, alergând alături într-o cursă pentru cunoaştere către un ţel. Putem afirma că şcoala, comunitatea au caracter intermediar, menirea lor fiind de a se converti în autoeducare, ajutând dezvoltarea personalităţii evolutive a elevului. Elevul va fi privit ca partener în acţiunile şcolii, comunităţii. Prin acţiuni instructiv educative se dirijează şi formează elevul, participând la activităţile şcolii şi la activităţile familiei, activităţile comunităţii, iar comunitatea, şcoala sunt datoare să participe la activităţile elevului.Situaţiile de instruire se fac prin activităţi practice (serbări, concursuri şcolare, vizite, etc.) în funcţie de obiective şi specificul disciplinei, particularităţi de vârstă, programe şcolare, material didactic, spaţiu de instruire (clase, cabinete, biblioteci, etc.) Orice activitate am desfăşura cu părinţii şi oricum am denumi aceasta: parteneriat, relaţii şcoală -familie, toate conduc la concluzia că, dacă adulţii-în cadrul celor două instituţii -comunică şi colaborează, atunci cel care va avea de câştigat este „Măria -sa Copilul”. Referinţe: http:--articole.famouswhy.ro-modelul_comportamental-legătura _familie_ scoala _ comu nitate/; „O altfel de predare”,.Neluţa Vereş,Satu Mare 2008.  ROLUL PARTENERIATULUI GRĂDINIȚĂ- FAMILIE - COMUNITATE ÎN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR PREŞCOLARE Prof. înv. Preşc. BUNEA STANCA Grădiniţa cu P. N. nr. 11 Alexandria - Teleorman Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: grădiniţă, familie şi comunitate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI. Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit. Cei trei termeni:grădinița, familie, comunitate defalcaţi ar arăta aşa: I.Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie. II.Familia Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa. III. Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu. Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul se referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor se defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Anumite comportamente considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot fi rezolvare în interiorul acesteia prin următorii paşi: aprecierea şi acordarea atenţiei; stabilirea limitelor şi a regulilor; a spune Nu şi a interzice; ignorarea; izolarea; recompensarea. pedepsirea. Parteneriatul grădiniţă - familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii. Părintele îl vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum a crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună cu acesta.  Educatie fara frontiere Relatia gradinita - scoala - familie – societate Prof. Bunga Andreea Omul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai existentei sale. In aceasta interactiune, el asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umana. Prin aceasta, el este pregatit pentru viata sociala, pentru asumarea unor roluri si responsabilitati. Acest proces se realizeaza de-a lungul diferitelor etape de viata, in cadrul unor forme specifice de activitate sociala si in cadrul specific al unor institutii sociale: familia, gradinita, scoala, institutiile culturale, dar si impreuna cu intregul sistem al mijloacelor moderne de informare si influentare. Rolul familiei in educarea copilului Procesul de integrare in societate incepe in familie din timpul copilariei mici, cand intervin primele contacte sociale si experiente de viata (socializarea primara sau socializare de baza), si continua de-a lungul vietii omului, odata cu dobandirea unor statusuri si roluri succesive (socializare continua sau secundara). Alaturi de functia de socializare, familia indeplineste si alte functii educative. Acestea au fost sintetizate de N. Mitrofan dupa cum urmeaza: functia institutional formativa realizata prin influente directe (raspunsuri la intrebari ale copilului, explicatii si informatii despre lumea inconjuratoare), dar si in mod indirect, prin mediul informational din familie (copierea de catre copil a rolurilor pe care le regaseste in familie, asumarea unor tipuri de relatii intre mama si tata, intre frati etc.); functia psiho-morala, realizata prin modelele de conduita oferite de parinti, prin discutiile si interventii pe marginea unor comportamente curente pozitive sau problematice ale copiilor; functia socio-integrativa, prin implicarea copiilor in activitatea familiala, prin acordarea autonomiei de actiune, dar si printr-un climat familial dominat de relatii de incredere si sprijin reciproc, in care maturitatea de gandire a adultilor se imbina cu entuziasmul, energia si curiozitatea copiilor; functia cultural-integrativa, prin implicarea copiilor in viata culturala si prin mediul cultural al familiei. Rezultatele unor cercetari recente au demonstrat ca dezvoltarea copilului este influentata in proportie de peste 70% de catre familie. Responsabilitatea cresterii copilului revine cu prioritate parintilor, care ofera copilului ingrijirile de baza, siguranta, caldura emotionala, indrumare, intelegere. Primele deprinderi de viata sanatoasa ale copilului sunt dezvoltate in familie (deprinderi igienice, de alimentatie sanatoasa), acestea constituie suportul dezvoltarii ulterioare si isi pun amprenta asupra intregii personalitati. Tot in familie, copilul isi insuseste limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimarii depinde de modelele oferite de parinti, de felul in care acestia interactioneaza si ii solicita pe copii. In familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politetea, cinstea, sinceritatea, ordinea, rabdarea etc. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult, parintii oferind copilului exemple de comportamente in diferite contexte. De la parinti, cei mici vor invata sa aprecieze ce e bine si ce e rau, ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urat in comportamente. Aceste notiuni il ajuta pe copil sa se orienteze in evaluarea comportamentului sau si a celor din jur. Tot in sens moral, familia il indruma sa fie sociabil, tolerant, sa colaboreze, sa fie un bun coleg si prieten. Familia reprezinta mediul in care copilul invata si exerseaza comportamentele sociale, sa se descopere pe sine si pe cei din jur, se familiarizeaza cu sistemul valorilor sociale si culturale. Mediul familial ocupa un loc central in multitudinea factorilor determinanti ai evolutiei copilului. Copilul nu este un adult in miniatura, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influentele pozitive sau negative care se exercita asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat si modelat, iar fundamentarea personalitatii se realizeaza, in mare masura, in interiorul familiei care concentreaza primul sau univers afectiv, social si cultural. Trasaturile si coordonatele personalitatii copilului se construiesc in relatie cu mediul social, cu situatiile pe care trebuie sa le traiasca in familie, atitudinile parintilor avand o influenta importanta asupra personalitatii copilului in devenirea sa ca adult. Educatia din familie a copilului se va continua cu cea din gradinita. Uneori, intre cele doua medii educative, exista diferente majore de reguli, valori, cultura etc. In aceasta situatie, copilul este supus adaptarilor si readaptarilor repetate, care il marcheaza profund: se instaleaza o stare de confuzie interna, copilul nestiind ce reguli sa-si asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi si despre o trauma emotionala, copilul simtindu-se vinovat daca va adera la valorile gradinitei, in defavoarea valorilor familie (sau invers). Parteneriatul familie - gradinita Activitatea educativa din gradinita nu poate fi izolata, separata de alte influente educative ce se exercita asupra copilului si mai ales, de cea din familie. Educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o actiune coerenta, complexa si unitara a gradinitei si familiei. La intrarea in gradinita, parintii sunt cei care detin toate informatiile legate de copil: stare de sanatate, obiceiuri alimentare, particularitati de invatare, mod de comportare, probleme in dezvoltare etc. In acelasi timp, gradinita, ca prima institutie care se conduce dupa principii si metode stiintifice, detine mijloace specifice pentru valorificarea potentialului fizic si psihic al fiecarui copil. Imbinarea in parteneriat a informatiilor detinute de parinti cu cele ale gradinitei trebuie sa fie in beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei aliante pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul sa functioneze este nevoie de respect, incredere reciproca, consens cu privire la scopurile actiunii si strategiilor de atingere a acestora si de asumarea in comun a drepturilor si responsabilitatilor. Parteneriatul dintre gradinita si familie reprezinta o prima experienta relationala si de colaborare a parintilor cu persoanele profesioniste in domeniul educatiei. Cei mai multi parinti manifesta deschidere, dorinta de a colabora cu personalul gradinitei, dar se poate intampla ca realizarea unui parteneriat sa fie impiedicata de atitudini necorespunzatoare ale fiecaruia dintre cei implicati. Dupa cum am amintit, parteneriatul presupune existenta unui obiectiv comun. Acesta este, in cazul parteneriatului familie-gradinita, dezvoltarea globala a copilului in raport cu particularitatile sale individuale. El se poate realiza doar printr-o miscare de apropiere in dublu sens, in vederea unei suficiente cunoasteri de ambele parti. Sedintele cu parintii - acestea se organizeaza de obicei semestrial si in cadrul lor parintii sunt informati despre: Regulamentul de ordine interioara al gradinitei; Oferta educationala a gradinitei; Obiectivele precizate in curriculum; Aspecte legate de programul desfasurarii activitatii in gradinita (programul zilnic, forme de organizare reperele orare ale unei zile, formele de comunicare intre personalul gradinitei si parinti etc.) Programul de functionare a cabinetului medical si a celui de consiliere, precum si rolul acestora; Oferta de formare pentru parinti; Evenimente importante ale gradinitei sau grupei (organizarea de excursii, participarea la activitati educative in afara gradinitei); Nevoile grupei si ale gradinitei si modul de satisfacere a acestora (inclusiv strangerea de fonduri, alegerea materialelor auxiliare, organizarea unor ateliere pentru parinti pentru confectionarea materialelor necesare clasei etc.) Aceste sedinte sunt organizate intr-un cadru formal si presupun participarea tuturor parintilor. De aceea, in niciun caz in aceste situatii nu vom discuta probleme care presupun respectarea confidentialitatii si care ar putea pune parintii in situatii jenante. Nu se fac comparatii intre familii sau intre copii ai diferitelor familii. Consultatiile cu parintii sunt intalniri stabilite de cadrele didactice, medicale sau de consilierul scolar si de parinti, de comun acord, in care se discuta individual (sau cu familia) despre copil, despre situatii speciale (probleme comportamentale, probleme de sanatate, situatii conflictuale cu colegii, tehnici de lucru cu copiii cu CES etc.) Aceasta forma de colaborare este importanta, individualizata, in relatia gradinitei cu familia si priveste global copilul, iar procesul educational ca pe un continuum pe care copilul il parcurge, in egala masura, la gradinita si acasa. Aceste intalniri ai un rol important pentru cunoasterea copilului, comunicare, sustinerea invatarii si solutionarea de conflicte. Coordonarea si colaborarea in cadrul unor evenimente speciale. Acestia cauta resurse pentru desfasurarea unor activitati sau proiecte, ajuta la desfasurarea acestora, pot participa si ajuta la organizarea excursiilor, a vizitarii unor obiective turistice etc. Desfasurarea unor actiuni de reparare si imbunatatirea a bazei materiale a gradinitei. Parintii pot ajuta la zugravirea unor spatii, vopsirea jucariilor din curtea gradinitei, amenajarea spatiului de joaca, repararea aparaturii electrice etc. Supravegherea pe terenul de joaca. Alaturi de educatori, parintii pot supraveghea copiii in curtea gradinitei, pot ajuta la organizarea jocurilor. Colectarea de fonduri. Folosindu-si talentele, parintii pot organiza, in cadrul unor proiecte speciale, actiuni de colectare a fondurilor. De exemplu, organizarea unei tombole cu obiecte confectionate de parinti (articole tricotate, jucarii, picturi etc.), a unei expozitii cu vanzare, identificarea si contactarea unor sponsori din comunitate etc. Colaborarea cu cabinetele de asistenta psihopedagogica se adreseaza in egala masura copiilor, parintilor si cadrelor didactice, urmarind o educatie eficienta si o dezvoltare optima a personalitatii copilului prin armonizarea comportamentelor acestora. Colaborarea cu scoala este foarte importanta intrucat in aceasta institutie va continua educatia copilului. Parteneriatul dintre cele doua - scoala si gradinita - are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente cai de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de experienta intre invatatori si educatori (lectii deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activitati comune la care sa participe copiii si parintii (vizite la scoala, proiecte educative de genul „Saptamana lecturii“, „Ziua portilor deschise“, „Scolar pentru o zi“ etc.). Colaborarea cu Primaria este esentiala intrucat aceasta institutie se implica in dezvoltarea si intretinerea bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte educative. Primaria, in colaborare cu Inspectoratele Scolare Judetene si cu alte institutii, poate sa initieze programe care vin in sprijinul imbunatatirii activitatii educative din gradinite (de exemplu: „Concurs de desene pe asfalt“, „Festivalul de teatru pentru copii“, „Expozitie de carte pentru prescolari“ etc.) Gradinita poate solicita ajutorul Primariei in sustinerea unor proiecte, atat din punct de vedere material, cat si pentru promovarea acestora in comunitate. Colaborarea cu Politia ajuta in educatia preventiva si cultivarea comportamentelor prosociale. Aceasta colaborare se poate concretiza in activitati de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate astfel incat viata si siguranta lor sa nu fie pusa in pericol. Exemple de proiecte: „A fost odata un politist“(transformarea derularii evenimentelor in povesti cunoscute: „Capra cu trei iezi“, „Scufita Rosie“, dramatizari ale acestora); „Orasul bicicletelor“ (pe teme de educatie rutiera). Colaborarea cu biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in educatia morala si comunitara a copilului. Aceasta colaborare este foarte importanta in special in comunitatile multietnice, in care oamenii apartin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie sa invete ca, indiferent de religie, toti suntem egali si avem aceleasi drepturi. Exemple de proiecte: „Craciunul - sarbatoarea tuturor crestinilor“, „Bucate de sarbatori“. Prin crearea parteneriatului gradinita-familie-comunitate copiii castiga un mediu de dezvoltare mai bogat, intre participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale. Bibliografie: www.rasfoiesc.com.  Educație fără frontiere!: Relația grădiniță-școală-familie-societate! O mare familie în Rază de Soare Prof. Director: Bunta Gyöngyi Odorheiu Secuiesc, la 27.05.2016. Grădiniţa,,NAPSUGÁR” (Rază de soare) din Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita, este instituţia de invătămănt in care se desfăşoară activităţi vărstei copiilor de 3-6/7 ani. Grădiniţa a fost constituită în anul 1945, clădirile (3 la număr) au fost construite în jurul anului 1900. Are o capacitate pentru 120 de copii, cu posibilitate de extindere până la 180 de copii. Este aşezată în centrul oraşului. Funcţionează cu program prelungit, între orele 6,30-17, cu limba maternă de predare maghiară. Grădiniţa are personalitate juridică, având subunităţi cu două locaţii. La elaborarea curriculumului grădiniţei se valorifică părerile părinţilor şi a membrilor colectivului didactic, prin activitatea echipei de elaborarea curriculumului propriu. Oferta opţionalelor se pune la dispoziţia părinţilor încă la sfârşitul anului şcolar pentru anul şcolar următor. În afară de faptul că conţinutul opţionalelor este diferit de conţinutul activităţilor comune şi la alegere modalitatea de organizare a acestor activităţi - tip “uşi deschise”- Curriculumul la decizia grădiniţei, oferă activităţi opţionale cu conţinut variat: păstrarea tradiţiilor, ocrotirea naturii, educaţie creştinească, dezvoltare psihomotrică, educaţie plastică şi de creativitate. Ce oferim în plus? De exemplu activităţi extracurriculare şi extraşcolare îndrăgite de copii şi părinţii lor, cum ar fi: concursuri educative, ateliere de lucru cu şi pentru părinţi şi pentru copii. În cursul anului şcolar, aceste activităţi sunt prezente, după cum urmează: Octombrie: „Ocrotirea tradiţiei în grădiniţă”- Balul copiilor şi păriniţior cu ocazia culesul viei, Să fim creativi, Noiembrie: Ziua St. Martin, Minte sănătoasă în corp sănătos, Decembrie: Moş Nicolae, Crăciun, Februarie: Bal Mascat, Martie: Ziua Femeii, Aprilie: Săptămâna „Să ştii mai multe...”, Paşte, Mai: Ziua Mamei, Zilele meşteşugurilor, Curs de formare pentru educatoare: Păstrarea tradiţiilor populare, Festivalul jocului popular pentru copii, Ocrotirea mediului înconjurător: Ziua Păsărilor şi a copacilor, Iunie: Ziua copiilor, Rusalii, Serbare de sfârşit de an şcolar, Mişcarea este o bucurie, Iulie: Grădiniţa în pădure. Personalul didactic si administrativ îşi desfaşoară activitatea, în organizaţia noastră, cu înalt profesionalism, cu maximă resposabilitate şi cu o mare dragoste pentru copii. Alături de noi acţioneaza părinţii, cu care ne aflăm într-un parteneriat co-responsabil şi de care ne leagă un scop comun: bucuria copilului şi succesul. Sperăm ca personalizarea gradiniţei noastre să influenţeze puternic prin elementele sale de cultură, asupra tuturor persoanelor/organizaţiilor cu care avem contact şi să promoveze un sentiment de stabilitate şi identitate organizaţională. Climatul organizaţiei este unul stimulativ, de toleranţă şi cooperare, dinamic şi inovator, incluziv. Valorile dominante ce caracterizează membrii sunt: responsabilitatea, cooperarea, generozitatea, munca in echipă, încrederea şi respectul faţă de copil si familia acestuia, devotamentul, libertatea de exprimare, receptivitatea şi creativitatea, chiar dacă mai apar uneori manifestări de conservatorism sau automulţumire. "Suntem ca o mare familie". Crearea unei atmosfere favorabile de lucru, a unui spirit de echipă şi a sentimentului de NOI este una din tendinţele noastre. În activitatea noastră ne sprijină parteneriatele cu alte instituţii. Avem parteneriate cu: Grădiniţe din Odorhei, Zona Praid, Corund şi Mugeni, Timişoara şi Ungaria, Şcoli generale, ONG-uri, Agenţi economici, Instituţii importante a oraşului Odorhei: Primăria Locală, Biblioteca, Teatru, Muzee, Biserica, Poliţia, Pompieri, Ocolul silvic, Mass media. Instituţii importante a judeţului: Inspectoratul Scoalr Judeţean Harghita, Casa Corpului Didactic Harghita, Consiliul Judeţean Harghita, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Harghita. Prin asociaţia grădiniţei anual avem proiecte câştigate la diferite insituţii şi ONG-uri, proiecte cu ajutorul cărora reuşim să derulăm activtiăţi extraşcoalre şi extracurriculare, multe enumerate mai sus. Dar avem şi un proiect social foarte important, pentru grupuri defavorizate, cu probleme economice. Acest proiect prevede activităţi instructiv-educative, de îngrijire pe timpul zilei şi asigurarea a 3 mese pe zi pentru 15 copii organizat în cadrul programului Grădiniţei "Napsugár" precum şi asigurarea materialului instructiv-educativ consumabil, activităţi a căror beneficiu este frecvenţa zilnică a acestor copii aflaţi în dificultate sau cu dizabilităţi, prevenirea abandonului familial şi excluderea situaţiei de risc de separare de familie, datorită problemelor socio-economice, psihologice sau medicale ale acesteia. Activităţile instructiv-educative se desfăşoară conform Curriculumului naţional pentru învăţământul preşcolar şi activităţi extraşcolare organizate în cadrul Asociaţiei "Napsugár" cum ar fi educarea pentru ocrotirea mediului înconjurător cu ajutorul Grădiniţei din pădure, educarea obiceiurilor populare, perpetuarea tradiţiilor populare. Aceste activităţi sunt completate cu dezvoltări individuale şi individualizate în cadrul Centrului de Resursele penru Educaţie şi Dezvoltare, care se află în grădiniţa noastră. Programul inclus în proiect se desfăşoară pe timpul anului şcolar, conform programului zilnic. Activităţile se desfăşoară pe arii curriculare, şi pe domenii experienţiale care se completează cu jocuri şi activităţi didactice alese şi cu activităţi de dezvoltare personală pe tot parcursul zilei. Cu ajutorul proiectului frecvenţa copiilor în grădiniţă este stabilă. în aşa fel în fiecare zi suntem în contact cu părinţii lor, realizând tot odată educarea părinţilor şi asigurarea unui consiliere pe teme educative, psihologice şi de sănătate. Derularea proiectului asigură pentru aceşti copii defavorizaţi posibilitatea de a alinia la standardul privin particularităţile copiilor de 3-6/7 ani, de a compensa lacunele existente şi a atinge gradul de dezvoltare necesar pentru înscriere lor în clasa pregătitoare şi parcurgerea materiilor cu un grad mult mai uşor în clasa I. Activităţile mai sus menţionate sunt organizate şi derulate pentru copii, şi prin ei pentru familiile lor, în stânsă colaborare cu societate, prin diferitele factori ai ei. Colaborare, care poate fi apreciat ca fiind foarte bună şi datorită acestui fapt putem avea succes în viaţa grădiniţei şi o educaţie fără frontiere.  Educația în țările asiatice Profesor definitiv: Burcă Maria Școala Gimnazială Ungureni, jud. Bacău Țările asiatice sunt interesante prin exotismul lor. Interesant este de asemenea și modul lor de a gandi și de a vedea lumea. Dau dovada de o inteligență deosebită, precum și de un mod aparte de a-și însuși cunoștințele. Interesați nu numai de modul de viață al rasei galbene, am ales un număr de țări asiatice pentru a observa cultura și modalitatea lor de a-și însuși cunoștințele. Printre țările asiatice pe care vrem să le aducem în prim plan sub aspectul identificării modalității de educație, amintim: China, Japonia, Coreea. În urma unor cercetări și a unor clasamente realizate la nivel mondial, s-a considerat că învațământul din Japonia este cel mai valoros. Dincolo de faptul că se bazează pe un respect deosebit pentru dascăl, învațământul nipon are la bază o atenție deosebită pentru responsabilitate,,primul lucru pe care-l invață elevii este responsabilitatea". Dacă europenii acordă o ințelegere deosebită copiilor oferindu-le tot confortul fizic și psihic și îi ajută în tot ceea ce fac, în Japonia copiii,,fac curățenie în școală, servesc masa și spala vasele la bucătărie". Profesorii japonezi au un statut important ,,au obligația de a da societății cetățeni model. Spre exemplu dacă un elev este prins furând, profesorul este anunat mai întîi, apoi părintele". Sistemul de învațământ japonez este unul ultramodern,,numit Schimbarea vitejească, sistemul de învățământ se axează pe cinci direcții: aritmetica pentru afaceri, lectura, educație civică, informatica, limbi străine". Urmând deviza,,decât o mie de ore de studiu, mai bine o zi de studiu cu un profesor bun", sistemul de invățământ japonez abordează în cadrul celor cinci direcții: operații de bază și folosirea calculatoarelor în afaceri, elevii citesc o carte săptămânal, ințelegerea și respectarea legislației, curajul civic,etica, respectul pentru regulile de conviețuire, toleranța, altruismul și respectul pentru ecologie, programe office, word, excel, internet, rețele sociale și on-line, alfabete, culturi și religii: japoneza, chineza, engleza, spaniola și schimb de vizite în țările unde se vorbește limba respectivă. Invățământul chinez are o structură clar definită. Dacă europenii adoptă modelul american de educare a copiilor de a crește fericit, modelul chinez vine cu un contrariu al educarii copilului după un regim de educație bazat pe strictețe. Profesorii și părinții învață copiii chinezi să fie învingători. ,,Mamele chineze, nu se vor resemna niciodată cu o notă mediocră sau mică a copilului său, în schimb vor lucra împreună cu micuţul pentru a-i mări reuşita şcolară. Acestea, spre deosebire de mamele occidentale, interzic copiilor jocurile pe calculator şi ieşirile de noapte. Aceste interziceri se fac după principiul „părinţii ştiu ce este mai bine pentru copii lor”. Învățământul coreean se bazeaza pe un sistem draconic de învățare, bazat cu precădere pe,,meditațiile private”. E drept, ocupă primul loc în lume pe educație, însă munca depusă de elevi, părinți și profesori este imensă. Profesorii ,,predau la clasă, însă unor elevi obosiți și extenuați de pregătirile în particular cu profesorii meditatori. Examenul final al elevilor coreeni durează 9 ore și se susține la nivel național, mobilizînd aproape toată societatea, taxiurile fac curse gratuite pentru elevii care trebuie să ajungă la examene, iar restul populației poate ajunge cu o oră mai târziu la serviciu, pentru a nu încuraja circulația. Ministerul Educației din Coreea vrea să înlocuiască manualele și caietele cu tablete PC. Manualele vor fi accesibile în format electronic și puse la dispoziția elevilor prin sistemul de cloud computing, serviciul web care găzduiește toate programele de care au nevoie utilizatorii săi. Peste toate acestea, de departe, rezultatele elevilor și studenților sud-coreeni trezesc invidia tuturor. Ei îi depăşesc în mod constant pe concurenții din toate celelalte țări în clasamentele și concursurile internaționale. De la sine înțeles că, fără obsesia pentru educație, Coreea nu ar fi devenit puterea economică și financiară din zilele noastre”. Diferențele, dintre mediile educaționale asiatice amintite și sistemul nostru educațional, sunt mari. E bine să preluăm modele educaționale excepționale, dar să ne și raportăm la ceea ce avem și putem să facem. De asemenea e bine să păstrăm și valorile strămoșești: copilul e bines ă învețe din greșeli, dar să și asculte ceea ce spun părinții. Bibliografie: www.lauradragomir.ro/sistem- de -învățământ-performante; www.cugetliber.ro/știri-actual-sisteme-de-învățământ-chinez.  RELAŢIA GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE Burcea Angela, profesor învăţământ primar Şcoala Gimnazială 188, Bucureşti Motto: „Prezenţa părinţilor poate transforma cultura şcolii.” S. L. Lightfoot În relaţia grădiniţă - şcoală - familie - societate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre grădiniţă, şcoală, elevi, familiile acestora şi societate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare. Parteneriatele grădiniţă - şcoală - familie - societate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii şi ceilalţi membri ai societăţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter opţional şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent, ele au un rol esenţial în procesul de educaţie al elevilor, deoarece îi ajută mult să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă şi în carieră. Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în decurs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce are semnificaţia de recunoaştere intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare. În relaţia grădiniţă - şcoală - familie - societate, fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât grădiniţei, şcolii cât şi familiei, iar prin idealul educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala, grădiniţa sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii. Colaborarea dintre grădiniţă, şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului, ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. Educaţia, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, grădiniţa, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia copiilor în grădiniţă, şcoală nu are sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv - educativ. Între aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi un soi de personalitate colectivă, de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate realiza socializarea primară prin care copilul să-şi interiorizeze valorile civice fundamentale. Pe o astfel de temelie şubredă grădiniţa, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub influenţă societăţii şi în special a familiei. Activităţile comune, desfăşurate în cadrul parteneriatelor grădiniţă - şcoalǎ - familie - societate, au o importanţă deosebită pentru că ele lărgesc orizontul spiritual şi duc la acumularea de noi cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, îmbogăţesc şi remontează viaţă afectivă, dezvoltă simţul de răspundere prin dorinţa de reuşită, favorizează concentrarea atenţiei pe parcursul desfăşurării activităţilor, contribuie la educaţia estetică, dezvoltă personalitatea elevului, educă şi adânceşte trăsăturile morale ale elevului, stimulează independenţa în acţiuni. Aceste activităţi comune, bine pregătite, sunt atractive deoarece se desfăşoară în condiţii noi, care stârnesc interesul copilului, care-i produc bucurii şi emoţii şi-i oferă acestuia posibilitatea de a acumula noi cunoştinţe. Datorită mediului de acţiune, tehnicile de instruire sunt altele şi dezvoltă spiritul de observaţie, îmbunătăţesc memoria vizuală şi auditivă, ajută la dezvoltarea operaţiilor gândirii. Participarea efectivă şi totală în activitate angajează elevul timid şi-l temperează pe cel impulsiv şi totodată, datorită faptului că elevii participă de bună voie, ei se supun unor reguli, îşi asumă responsabilităţi şi astfel se autodisciplinează. Activităţile desfăşurate în cadrul parteneriatelor educaţionale, în care este şi a fost implicată şcoala în care îmi desfăşor activitatea mi-au demonstrat că poate exista o foarte bună comunicare atât cu familia, dar mai ales cu comunitatea locală. Această bună colaborare şi comunicare între grădiniţă, şcoală, familie şi comunitatea locală a determinat îmbunătăţirea climatului şcolar şi a creat un mediu sigur, propice actului educaţional de calitate în şcoală noastră. Părerea mea este că educaţia copiilor necesită un efort deosebit din partea tuturor şi trebuie să fie făcută cu principialitate şi perseverenţă, mai ales că aceşti factori educativi au acelaşi scop - formarea personalităţii umane integrale şi armonioase. Bibliografie: 1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactică”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997; 2. Kant, Im., „Tratat de pedagogie”, Editura Agora, Iaşi, 1992. 3. Nica, I, Topa, L., „Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974; 4. Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992; 5. Osterrieth, P., „Copilul şi familia”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1973. Editura Bucureşti, 2005.  FAMILIA-PARTENER EDUCAȚIONAL ÎN OBȚINEREA SUCCESULUI ȘCOLAR Prof. Burduță Ina, Școala Gimnazială Nr.29,,Mihai Viteazul"Constanța Educatia este o actiune la care isi dau concursul școala, familia, intreaga societate. Colaborarea intre toți factorii educaționali, în primul rand intre școala si familie este stringenta. Scoala nu-si poate realiza pe deplin sarcinile, daca nu cunoaște condițiile familiale de munca si viață ale copiilor. Parteneriatul intre scoala si familie si-a demonstrat eficienta pretutindeni unde a fost aplicat, daca s-au respectat anumite conditii de realizare a acestuia: - parintii sa fie perceputi de catre cadrele didactice ca persoane active si valoroase pentru educarea copiilor; părintii sa se implice in mod concret in luarea de decizii referitoare la activitatile extrascolare, la modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale; responsabilitatea pentru evolutia copilului sa fie impartita intre scoala si familie. Parintii nu pot cunoaste pe deplin psihologia copilului lor, daca nu afla si modul lui de comportare in conditiile scolare. Activitatea de acasa este o continuare a activitatii pedagogice de la scoala si invers - activitatea de la scoala este o continuare a activitatii de acasa. Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o anumită modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate. Profund modificat de evoluţiile tehnologice şi sociale, de urbanizare, de multiplicarea obiectelor tehnice, de o schimbare a condiţiei femeii în viaţă şi în cuplu, de mobilitatea crescândă a locurilor de muncă, de constrângerile orare ale adulţilor, mediul înconjurător este determinat să răspundă tot mai dificil nevoilor de spaţiu, de acţiune, de joc ale copiilor. Evoluţia societăţii româneşti marcată de o tranziţie prelungită către ceva care nu este clar nici măcar politicienilor, bulversarea valorilor într-o societate instabilă, scăderea calităţii vieţii, lipsa unor modele de urmat îi pun pe adulţi în dificultate ca părinţi. Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară. Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile. Şcolaritatea este o etapă importantă, dificilă, cu implicaţii profunde în evoluţia copilului. Acest moment îi prinde nepregătiţi pe marea majoritate a părinţilor iar comportamentul familiei intervine astfel de cele mai multe ori într-un mod apăsător, ceea ce poate să conducă pe o cale greşită dezvoltarea intelectuală şi emoţională a acestuia. Toţi adulţii care fac parte din viaţa unui copil (părinte, bunic, profesor) ar trebui să înţeleagă că acesta aşteaptă de la ei să-şi amintească şi să înţeleagă că au fost cândva de vârsta lui. Pentru ca un copil să aibă succes în şcoală şi mai apoi pe parcursul vieţii, specialiştii, printre care Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, spun că există şapte elemente cheie: Încrederea - sentimentul de siguranţă, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în demersul său spre cunoaştere şi devenire; Curiozitatea - dorinţa de a cunoaşte ceva nou; Intenţia - pornirea interioară, conştientă,însoţită de dorinţa de a înfăptui ceea ce îţi propui; Controlul de sine - capacitatea de control asupra faptelor proprii; Raportarea - dorinţa şi capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea acelui grup încercând să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi; Comunicarea - capacitatea şi dorinţa de a transmite şi a face cunoscute celorlalţi, propriile idei şi sentimente; Cooperarea - capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun. Dacă un copil dobândeşte pe timpul şcolarităţii aceste calităţi, depinde de părinţii şi educatorii lui care au o mare responsabilitate în formarea unitară a personalităţii lui. Organizaţia şcolară trebuie să-şi deschidă porţile pentru ca familia să cunoască şi să participe la activităţile ce se desfăşoară în incinta şi în exteriorul şcolii dar organizate de aceasta. Cadrele didactice trebuie să iniţieze activităţi care să ofere familiei oportunităţi de a participa alături de copil, de a cunoaşte copilul în situaţii diverse, de a se bucura alături şi cu copilul de realizările lui, de a lucra împreună părinte-copil la diferite proiecte. În relaţia şcoală- familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental (întâlnite atât la părinţi, dar şi la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau de timp). Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa de timp a părinţilor. Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri, spectacole, etc.), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi. Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin e-mail, în cazul în carea aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi. O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă faptul că unele familii se simt neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie. În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită. BIBLIOGRAFIE: Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992; Osterrieth, P., Copilul şi familia. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973. Soica, M., „ Pedagogie şi psihologie”, Editura Gheorghe Alexandru, 2002; Stern, H.H., Educaţia părinţilor în lume. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.  RELAȚIA ȘCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE, O REUȘITĂ A PROCESULUI EDUCAȚIONAL Prof. Înv. Primar, Mihaela Burlacu Școala Gimnazială Spiru Haret Dorohoi, jud. Botoșani Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în țara noastră în ultima vreme și totul comfirmă că acestea vor continua, probabil, într-un ritm tot mai accelerat. Reacția școlii, ca institușie de educație, formare și orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a conținutului,structurii și fucțiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, inițiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Școala trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raționala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate. În aceste condiții, pentru ca societatea să fie umană și eficientă are nevoie de grupuri sociale,colectivități în care se cooperează, promovând coeziunea și solidaritatea, în care membrii nu sunt ființe uniformizate, pasive și conforme, ci personaltăți autonome, cu inițiativă, care își asumă responsabilități pentru ei înșiși și pentru ceilalți. Dascălul trebuie să fie conștient de rolul și contribuția sa în formarea comportamentului democratic și atitudinii disciplinare a elevilor săi. Şcoala are menirea să conştientizeze faptul că odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează,ci se amplifică,în sprijinirea rolului de elev. Familia trebuie să devină un participant activ în procesul de instruire-educare.De multe ori acest lucru rămâne la nivel de teorie pentru că e foarte greu să schimbi mentalitatea părinţilor, pentru a-i face să-şi înţeleagă datoriile faţă de copilul lor.Şcoala actuală încearcă prin diferite metode să atragă familia prin activităţile diferite pe care le propune şi doar rezultatele bune dobândite îi fac pe părinţi să conştientizeze importanţa implicării lor. Este bine cunoscut faptul,că modalitatea prin care oamenii pot fi determinaţi să se implice în viaţa şcolii pe căi formale este să fie implicaţi mai întâi pe căi informale. Implicarea informală poate însemna: -părintele vine la şcoală să discute despre progresul copilului său; -părintele participă la o activitate organizată de şcoală; -părintele acţionează ca voluntar la clasă; -părintele acţionează ca voluntar la organizarea unui eveniment;  Implicarea informală înseamnă participarea la activităţile unui grup de lucru din şcoală sau ale unui comitet,la nivelul căruia se iau decizii care privesc şcoala, cum ar fi: - Consiliul părinţilor - Consiliul de administraţie -grupul de sprijin al unui proiect -un grup de lucru din şcoală care se ocupă de diverse aspecte. Organizarea eficientă a şedinţelor cu părinţii. Şedinţa cu părinţii este eficientă dacă se respectă următoarele aspecte: toţi părinţii au aflat de şedinţă (prin scrisori şi mesaje trimise prin copii şi chiar prin telefon); şedinţa este stabilită în concordanţă cu programul părinţilor; coordonarea şi organizarea şedinţelor este făcută în parteneriat (prin schimbarea permanentă a rolurilor de preşedinte şi secretar); se pune accent pe aflarea preocupărilor părinţilor şi alocarea timpului pentru discutarea acestora; se invită cadrele care predau la clasă (prof.de religie, prof.de engleză), pentru a răspunde la întrebări şi a lămuri diverse probleme; întâlnirea se transformă în experienţă pozitivă. Elaborarea unui „ Acord între şcoală şi familie”. Acordul între şcoală şi familie este o idee nouă pe care multe şcoli o găsesc eficientă.Acordurile între şcoală şi familie stabilesc punctul de plecare între şcoală,elev şi părinţi privind obligaţiile tuturor celor trei părţi,în efortul de maximizare a calităţii experienţei şcolare a elevului. Motivul principal pentru crearea unui astfel de parteneriat ar trebui să fie dorința de a ajuta elevii să aibă succes la școală și mai târziu, în viață. Atunci când elevii, părinții și ceilalți membri ai comunitățiise consideră unii pe alții parteneri în educație, se crează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcționeze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau oproblemă de natura relațiilor publice. În țările dezvoltate cu deosebire pe continentul nord-american, parteneriatele școală-familie-comunitate sunt esențiale în procesul de educație a elevilor și în succesul lor la școală. Parteneriatul educațional e considerat în prezent ca srategie aptă să rezolve unele dintre problemele complexe ale educației. Școalatrebuie să fie un mediu deschis spre comunitatea din care face parte. Familia este partenerul tradițional al școlii. Ea influențează atitudinea coplilului față de învățătură. De aceea, școlarizarea nu se poate realiza pozitiv fără participarea activă a părinților.  “ŞI EU POT AJUTA!” PROIECT EDUCAŢIONAL Prof. înv. preşcolar: Burnete Corina Grădiniţa P.P. Step by Step nr. 12, Alba Iulia REZUMAT „Eu sunt copilul, tu ţii în mâinile tale destinul meu, tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire, educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” Încă din grădiniţă, educatoarele pun bazele educaţiei morale a copiilor, prin activităţi specifice celor mici. “Teoria şi practica ştiinţifică au demonstrat că educaţia moral-socială trebuie începută încă din primii ani de viaţă ai copilului şi continuată apoi în mod sistematic în tot cursul vieţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât la vârsta preşcolară, copilul este mai receptiv la diversele influenţe care se exercită asupra lui, decât în alte perioade de dezvoltare Datorită plasticităţii sistemului nervos şi receptivităţii care caracterizează vârsta preşcolară, copiii dobândesc impresii vii şi puternice despre evenimentele din jur, despre atitudinea adulţilor cu care vin în contact. Aceste impresii pe care copiii le înregistrează şi le păstrează cu multă uşurinţă vor constitui materialul din care se vor plămădi reprezentările şi sentimentele lor morale, ele vor lăsa urme pentru toată viaţa. De aceea nu putem lăsa copilul să se orienteze singur în multitudinea de fapte şi atitudini ce se manifestă în jurul lui, ci este necesar să organizăm o ambianţă potrivită, din care să se alimenteze cu impresii potrivite.” Proiectul educaţional pe care îl propunem, în colaborare cu familia doreşte să ofere copiilor acele exemple de acţiuni şi atitudini (confecţionarea de felicitări, desene, colaje şi vinderea lor către părinţi/ achiziţionarea de alimente şi donarea lor persoanelor aflate în nevoie ), care să dezvolte ţa copii empatia, grija, respectul pentru omul de lânga tine. Devenirea umană a copilului depinde de colaborarea dintre toţi factorii educaţionali: grădiniţă, famile şi comunitate. De aceea, în cadrul acestui proiect dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune. SCOP Educarea copiilor preşcolari în spiritul ajutorării după propriile puteri, a copiilor orfani, a persoanelor vârstnice; cultivarea empatiei şi găsirea de soluţii, prin efort personal, pentru persoanele în nevoie. OBIECTIVE Înţelegerea importanţei relaţiilor de întrajutorare; Confecţionarea de felicitări, colaje în scopul vinderii acestora, părinţilor, pentru suma de 1 leu; Achiziţionarea de alimente şi alte produse pentru personae aflate în nevoie; Cultivarea dorinţei de a face fapte bune; Imprimarea respectului copiilor față de muncă și față de bani; Iniţierea unor acţiuni comune prin contactul direct al grupului de părinţi cu persoane abilitate să desfăşoare un proces educaţional; Găsirea unor soluţii comune în educaţia morală a copiilor; Valorificarea experienţelor personale; Transmiterea unor informații, deprinderi sănătoase și bune practici legate de educația morală, financiară, care pot conduce la schimbarea mentalității adulților din jurul copilului; Exprimarea opiniei participanţilor cu privire la acţiunile întreprinse în cadrul acestui proiect. PĂRŢI IMPLICATE: copii, educatoare, părinţi, bunici, comunitate. OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR: Educatoare- au obligaţia de a participa la fiecare întâlnire pentru a buna desfăşurare a activităţilor propuse. Părinţi- aceştia participă benevol, dar au obligaţia de a contribui la asigurarea bunului mers al proiectului; - părinţii sunt invitaţi să cumpere contra sumei de 1 leu obiectele confecţionate de copii. OBLIGAŢII COMUNE - pregătirea şi asigurarea materialului de lucru; - implicarea directă în cadrul activităţilor desfăşurate. DURATA: 2015-2016 GRUP ŢINTĂ:, copii, părinţi, bunici, colectivul grădiniţei, comunitate. LOCUL DE DESFĂŞURARE: Grădiniţa P.P. Step by Step nr. 12, Alba Iulia RESURSE UMANE: educatoare, părinţi, director MATERIALE: carton colorat, carioca, aracet, acuarela, cărţi, reviste, pliante, calculator, CD-uri, cameră video, ecusoane, aparat foto FINANCIARE: bugetul minim alocat derulării parteneriatului, care provine din sponsorizările realizate de părinţii copiilor IMPLEMENTAREA PROIECTULUI: În scopul educării morale a copiilor de grădiniţă, cu ocazia desfăşurării şedinţei cu părinţii, am pregătit un material vizând câteva particularităţi de vârstă ale copilului preşcolar şi am propus desfăşurarea unui proiect care să educe la copii latura morală, care contribuie foarte mult la formarea unui caracter frumos şi echilibrat. Părinţii au fost de acord să finanţeze cu un leu în fiecare lună acest proiect în scopul obişnuirii copilului mic cu acţiunile de întrajutorare după puterile şi înţelegerea lor. Împreună am realizat o planificare orientativă a temelor desfăşurate pe parcursul proiectului, mizând pe cunoaşterea şi educarea copiilor prin influenţa pozitivă a factorilor educaţionali: grădiniţa, familia şi comunitatea. MONITORIZAREA ŞI EVALUAREA PROIECTULUI: Întâlnirile se vor desfăşura lunar, cu o durată de aproximativ o oră, timp în care se vor transmite informaţii şi se vor impărtăşi experienţe proprii. La finele unei întâlniri se va prezenta tematica viitoare pentru a oferi părinţilor posibilitatea de a aduna informaţii din cadrul comunităţii legate de familii care au nevoie de ajutor financiar. În cadrul fiecărei întâlniri, se va stabili cu copiii şi părinţii ceea ce se poate cumpăra cu suma obţinută din vânzarea produselor confecţionate de preşcolari. DISEMINAREA REZULTATELOR Pentru a imortaliza întâlnirile, vom realiza înregistrări foto, finalizând cu realizarea unui album. Proiectul se va face cunoscut întregii grădiniţe, popularizând experienţa pozitivă. Rezultatele finale vor fi prezentate şi celorlalte unităţi. FINALIZAREA PARTENERIATULUI Părţile implicate în parteneriat vor concluziona întreaga activitate desfăşurată pe parcursul anului şcolar 2015- 2016 şi se vor face cunoscute aspectele pozitive evidenţiate în cadrul întâlnirilor. BIBLIOGAFIE: Ministerul Educaţiei Naţionale, Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii, Ed. V&Integral, Bucureşti, 2000; Radu, T. Ion, Ezechil, Liliana, Pedagogie - fundamente teoretice, Ed. V&Integral, Bucureşti, 2002; Pedagogie preşcolară, Editura didactică şi pedagogică, 1977.  COLABORAREA ÎNTRE GRĂDINIŢĂ, FAMILIE, COMUNITATE Prof. Burza Viorica Grădiniţa P.P.7 - structură Grădiniţa P.N. 2 Deva Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. Este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate si astfel colaborarea între ele apare logic stringentă. Colaborarea dintre grădiniţă şi familie constituie una din sarcinile importante în activitatea educativă şi instructivă a grădiniţei. Nicio grădiniţă nu îşi poate realiza conţinutul, sarcinile şi scopul final dacă nu are sprijinul familiei. Atât grădiniţa cât şi familia trebuie să stabilească un contact, o colaborare, o relaţie reciprocă în vederea efectuării scopului final. Familia a fost dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituţie socială, pentru multiplele funcţii pe care le îndeplineşte. Rolul ei în formarea copilului pentru viaţă este hotărâtor. Părinţii nu cunosc pe deplin, cel puţin o mare parte din ei, metodele şi procedeele cele mai corecte şi eficiente de educaţie din care cauză grădiniţa trebuie să intervină cu pregătirea şi instruirea lor în modul de educaţie. Grădiniţa colaborează cu familia în domeniul învăţării copilului, în domeniul comportamentului, în domeniul dezvoltării lui fizice, intelectuale, morale şi estetice, în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă şi grădiniţă. Mediul familial este cel care imprimă acţiuni educaţionale, anumite particularităţi. Pentru ca relaţia dintre grădiniţă şi familie să fie cât mai apropiată şi să-l ajute pe copil să se încadreze cât mai uşor în procesul de învăţământ, am implicat direct părinţii în activităţile extraşcolare. Astfel, părinţii au fost cei care au venit cu idei la realizarea acestor activităţi: am conceput împreună trasee pentru excursii, am vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri sportive la care au fost prezenţi şi părinţii, am pregătit măşti şi costume pentru carnaval, am ţinut în faţa părinţilor activităţi demonstrative, care au permis acestora să vadă manifestările copiilor, rezultatul muncii lor, trăirile şi comportamentul acestora. Astfel, părinţii se simt utili şi prezintă mai mult interes pentru şcoală. Colaborarea devine familială, nu una protocolară. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: starea de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca primă instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. De-a lungul timpului, viaţa de familie s-a schimbat, dar continuă să exercite şi azi o mare influenţă asupra vieţii private a copiilor ei. Familia înseamnă pentru copil înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii la diferite evenimente, ocazii; este locul privat al fiecărui individ. Odată cu intrarea în grădiniţă, lucrurile se schimbă şi preocupările copiilor sunt altele şi atitudinea părinţilor este alta. Impactul cu grădiniţa îi sperie uneori pe copii, dar chiar şi pe părinţi; în special pe cei care iau contact cu grădiniţa la primul copil. Când educatoarea împreună cu copiii şi cu părinţii acestora conlucrează, adică sunt pe aceeaşi lungime de undă, procesul instructiv-educativ se desfăşoară normal, firesc, fără conflicte, blocaje, iar rezultatele sunt pe măsură. Un bun cadru didactic trebuie să insufle atât copiilor cât şi părinţilor acestora o gândire pozitivă, optimistă şi pe fiecare părinte să-l trateze egal, comunicând cu fiecare sincer. Sunt mai multe tipuri de părinţi: unii mai interesaţi de activităţile copiilor lor, alţii mai cooperanţi sau abordabili, alţii care apreciază corect capacitatea copilului lor, alţii nu, unii îi suprasolicită, alţii dimpotrivă. Cu fiecare dintre aceştia, educatoarea trebuie să adopte o anumită strategie. De obicei la întâlnirile cu părinţii vin cei care au copii buni şi lipsesc cei ai căror copii au rezultate mai slabe, iar observaţiile se fac mereu acelora care sunt prezenţi. Părinţii trebuie sensibilizaţi de educatoare, sfaturile ei trebuie transmise pe un ton familial, prietenesc. Numai conlucrând în acest mod putem vorbi despre o bună colaborare cu familia. Şedinţele cu părinţii, însoţite de comunicările pe tema abordării relaţiei părinte-copil pentru obţinerea succesului şcolar şi prevenirea comportamentului indezirabil, pot fi o soluţie pentru educarea părinţilor în sensul prevenirii fenomenelor de inadaptare şcolară, violenţă şi în final, eşec şcolar. Colaborarea grădiniţei cu comunitatea am realizat-o prin vizite la sediul Primăriei, cu ocazia colindelor de Crăciun. Primăria are deschidere foarte bună privind reparaţiile, investiţiile şi dotările grădiniţei noastre. S-au investit foarte mulţi bani în reamenajarea clădirii în exterior şi în interior. Deasemenea s-au montat jocuri de curte, băncuţe şi leagăne. Copiii şi părinţii păşesc cu drag pragul porţii noastre fiindcă se simt în siguranţă să înveţe şi să se joace într-un mediu curat şi sigur. Avem o colaborare bună cu biserica din cartier pe care o vizităm cu ocazia fiecărui praznic de peste an, unde copiii se împărtăşesc. Parteneriatele pe care le derulăm de ani buni cu şcoala din apropiere dezvoltă copiilor încredere în viitor, în adaptarea la viaţa de şcolar. Am organizat vizite la dispensarul şcolar. Grădiniţa colaborează cu medicul, cu asistentele pentru o atentă observare a stării de igienă şi de sănătate a copiilor. Am avut întâlniri şi acţiuni cu reprezentanţii poliţiei, unde li s-au explicat reguli de circulaţie, li s-a demonstrat şi au exersat traversarea. Aşadar grădiniţa noastră colaborează cu diferite instituţii, implicând cu succes comunitatea în procesul educaţional. Unele activităţi extraşcolare întregesc ceea ce s-a realizat la grupă, altele sunt compensatorii, iar alte activităţi extraşcolare au rol de destindere, de relaxare. Prin acestea copiii acumulează noi experienţe de viaţă şi pun bazele noii adaptări la viaţa şcolară. Bibliografie: Binet,A.,1975, Ideile moderne despre copil, E.D.P., Bucureşti, Creţu E., 1999, Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar, Ed. Aramis, Bucureşti; Neacşu I., 1978, Motivaţia în învăţare, E.D.P., Bucureşti.  COLABORAREA FAMILIE-GRĂDINIŢĂ-SOCIETATE Prof. înv. preşcolar: Burzo Aurica‚ Grădiniţa cu P.P. nr. 2 - Bistriţa Se ştie foarte bine că în relaţia cu familia, dascălul trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: -să cunoască mediul familial al elevilor, vizitându-i anunţat sau neanunţat şi să îşi noteze observaţiile în caietul de observaţii; -îşi fixează şi întreţine cât mai multe discuţii individuale, evitând în cazul celor cu copii problemă prezentarea în plenul şedinţelor a rezultatelor şcolare şi a absenţelor; -iniţiază şi menţine o legătură strânsă cu familia elevului şi poartă un dialog deschis şi sincer extins şi în afara orelor de curs prin convorbiri telefonice, scrisori, caiete de corespondenţă; -stabileşte din timp şi planifică tematica şedinţelor şi lectoratele cu părinţii; -în cazul copiilor problemă se implică activ în procesul de educare a familiei ea reprezentând sursa principalelor atitudini greşite ale copiilor, familia trebuie convinsă ca numai acordând timp şi atenţie copilului va putea să-l ajute să depăşească dificultăţile apărute; -încearcă stabilirea unei legături reciproce apropiate şi permanente cu părinţii, pentru ca aceştia să se intereseze de situaţia şcolară a elevului sau evenimente apărute în viaţa acestuia. De asemenea în relaţia cu elevii este bine ca dascălul să aibă în vedere următoarele aspecte: -ţine cont de particularităţile de vârsta ale elevilor săi; -acumulează date necesare cunoaşterii individuale ale elevilor, având în vedere randamentul şcolar, starea de sănătate, particularităţile psihice, trăsăturile de personalitate ale acestora; -oferă un model caracterial şi comportamental elevilor săi, adaptându-şi şi controlându-şi permanent reacţiile, atitudinile, mimica; -ajută elevii să se cunoască reciproc prin antrenarea colectivului clasei în diverse activităţi extraşcolare, excursii, vizionări de spectacole, concursuri, cercuri; -tratează în mod diferenţiat fiecare caz în parte ascultând şi acordând o atenţie deosebita celor relatate de elev, fiind dispus să-şi schimbe opinia atunci când primeşte argumentarea necesară; -formează deprinderi de muncă intelectuală şi urmăreşte regimul de viaţă al elevilor; -cunoaşte direct pe fiecare elev prin discuţii individuale; -observă permanent starea de sănătate fizică şi mentală a elevilor, precum şi dificultăţile aparute în învăţare şi tulburările de comportament, observă şi consemnează datele sau eventualele modificări privind evoluţia conduitei elevilor în fişa de observaţie a elevilor; -îşi pregăteşte din timp elevii pentru fiecare oră de dirigenţie şi căută metode stimulative pentru desfăşurarea acestora; -evidenţiază elevii cu rezultate deosebite şi comportament exemplar; -manifestă un comportament empatic; Dascălul este figura centrală a reformei educaţionale comtemporane. El trebuie să renunţe la rolul său tradiţional şi să se transforme, în condiţiile în care şcoala se restructurează în echipe de elevi şi profesori, într-un planificator al activităţilor de grup, într-un facilitator al interacţiunii elevilor şi într-un consultant. Eficienţa actului educaţional este o rezultantă a interacţiunii tuturor factorilor şi condiţiilor care concură la desfăşurarea sa. Personalitatea educatoarei reprezintă acel filtru care imprimă direcţii şi finalităţi nuanţate întregului demers educativ. În sensul celor menţionate mai sus anexez câteva poze din activitatea ,,Învăţăm să dăruim” susţinută la grupa mijlocie B în 7 martie 2016, tema anuală ,,Cu ce şi cum exprimăm ceea ce simţim?’’ activitate dedicată mamelor. Activitatea s-a bucurat de un real interes prin numărul mare al părinţilor participanţi. Aceştia au exersat cu plăcere tehnici specifice activităţilor practice desfăşurate în grădiniţă şi au realizat în colaborare cu copiii, coşuleţe cu flori de primăvară. Datorită faptului ca societatea în care trăim este într-o permanentă schimbare atât părinţii cât şi educatoarele trebuie să aiba în vedere o adevarată luptă cu mediul, să fie foarte atente la mijloacele pe care le folosesc pentru a putea mijlocii cu copiii, ei fiind foarte vulnerabili la această vârstă iar influenţele negative sunt la tot pasul. După cum bine se ştie familia este factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia începe în familie, de aceea legatura dintre gradiniţă şi mediul familial va trebui să se întrepătrundă, iar educatorul să cunoască foarte bine mediul de viaţă al copilului, pentru a putea colabora eficient. Parteneriatul dinte grădiniţă şi familie, organizat corect, duce la o educaţie solidă, fără pericolul de eşec şcolar mai târziu. Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formarea copilului, iar prezenţa familiei în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul necunoscut iniţial. Parteneriatul grădiniţă-familie, acţiunile pe care aceştia le desfaşoară şi continuarea de către familie a activităţilor desfaşurate în grădiniţă, nu fac decât să ducă la o mai bună formare a celui ce urmează a se forma pentru viaţa de adult ce o va avea, preşcolarul. Bibliografie: Dorina Sălăvăstru, Psihologia educaţiei, Editura Politom, 2004 Ghe. Tomşa, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Revista de pedagogie, Bucureşti, 2005 Ioan Nicula, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1998.  Reuşim împreună: grădiniţa-şcoala-familia-societatea! ŞCOALA: Gimnazială Nr. 4,,Elena Donici Cantacuzino”- Pucioasa, Dâmboviţa PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR: BUTOI-JIANU IULIANA ROXANA Dezvoltarea armonioasă a personalităţii unui individ este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari, comunitari. Atunci când familia, individul, reprezentanţii şcolii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, succesul şcolar nu va întârzia să apară. În evoluţia individului şi dezvoltarea personalităţii lui, un factor important este mediul familial. În sânul familiei, copilul se dezvoltă din puncte de vedere fizic (este îngrijit, iubit, protejat), moral (îşi formează cele mai importante deprinderi de comportament: politeţea, sinceritatea, cinstea, responsabilitatea), intelectual (în cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul şi îşi dezvoltă procesele intelectuale precum gândirea, memoria, spiritul de observaţie). După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. În cadrul grupei el trăieşte prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Frecventarea grădiniţei de către copil alături de crearea unei imagini pozitive a şcolii în ochii micului om au un rol important în adaptarea cu succes a copilului în şcoală. Copilul trebuie învăţat că şcoala nu este o modalitate de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire a activităţilor libere din cadrul grădiniţei, ci reprezintă o continuare absolut normală a activităţii lui. Pregătirea copilului pentru şcoală,,trebuie înţeleasă ca o adaptare reciprocă- pe de o parte a copilului la şcoala, iar pe de altă parte a şcolii la copil.” (Emil Păun) Relaţia sporadică dintre şcoală şi grădiniţă, dezorientarea părinţilor în legătură cu cerinţele şcolii, necunoaşterea suficientă a prevederilor celor două programe sunt neajunsuri întâmpinate în viaţa de zi cu zi. Aceste neajunsuri pot fi însă depăşite prin realizarea unor parteneriate prin intermediul cărora să dezvăluim copiilor frumuseţea vieţii de şcolar, prin implicarea în activităţi comune plăcute şi găsirea celor mai eficiente căi pentru a asigura adaptarea preşcolarilor la viaţa şcolară. Scopul creării unor astfel de proiecte este dorinţa comună de a ajuta elevii nu numai să obţină rezultate foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, dar şi în transformarea acestuia într-o personalitate activă şi creatoare, capabilă să se integreze pe piaţa muncii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului,ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. Atunci când şcolile, familiile şi comunităţile colaborează ca parteneri, ele asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi în viaţa socială, iar beneficiarii direcţi ai acestei colaborări sunt elevii.  Educația între a fi, a deveni și a relaționa Veronica Florica Butuc-Mayer, profesoara la Liceul Ady Endre, Oradea Încă din Antichitate s-a formulat și susținut ideea că educația coroborată cu instrucția sunt elementele esențiale ale dezvoltării personalității umane spre perfecțiune, spre potențialul ei maxim. Educația are in vedere o perspectivă holistică, integratoare a ființei umane și, de aceea, cunoaște o multitudine de forme dintre care putem aminti: educația intelectuală, educația estetică, educația morală, educația fizică, educația tehnologică etc. Dintre caracteristicile educației consider că sunt demne de amintit aici acelea că: pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenței, vizează în special dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse. Politicile educaționale ar trebui să îmbine viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Este de dorit ca activitatea educațională să fie dinamică și flexibilă în același timp, iar educația să stimuleze idealul ființei umane nu numai de „a fi”, ci și de „a deveni”. De asemenea, apreciez justețea afirmației pedagogului englez din secolul al XVII-lea, John Locke, care considera că „educația se prezintă sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”). De aceea, consider că educația din familie, educația informală și, mai târziu, educația formală sau nonformală ar trebui să se concentreze pe a înțelege mai bine nevoile copiilor, pe a dezvolta o relație optimă cu copiii, intr-o formă ușor de asimilat și într-un context suportiv. Efectul va fi dezvoltarea la copii a empatiei, a stimei de sine, a relațiilor bune cu adulții și cu copiii, a abilității de gestionare a emoțiilor, a bunătății și a blândeții-toate acestea reprezentând, la rândul lor, un context favorabil instruirii și învățării autentice și de durată. Educaţia completă ar trebui să pună accent atât pe individ, pe dezvoltarea persoanei, cât și pe socializarea şi integrarea socială a individului. „Educația urmărește să trezească şi să dezvolte la copil un anumit număr de stări fizice, intelectuale şi morale, impuse de societatea politică în ansamblul său şi de mediul social căruia îi este destinat în mod special”. În concluzie, educatul trebuie să se perfecționeze, să devină, dar, mai ales, să fie echipat să corespundă standardelor mediului social în care urmează să se integreze.  “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate Școala Gimnazială ”Nifon Bălășescu”, Tulcea Profesor de biologie: Butucea Ana- Mihaela Calitatea activității didactice se vede în progresul înregistrat de copil atât în plan psihic, cât și în plan social, dar fără implicarea familiei, toată stădania dascălului este în zadar. Este foarte important să existe o relație stransă și de bună colaborare între școală - familie- societate. Baza educației se pune în familie, unde copilul învață imitându-și părinții. Școala continuă să-l ajute pe copil să se cunoască, să se descopere și să-și formeze propria personalitate. Din păcate contextul social nu le permite părinților să petreacă foarte mult timp alături de copii lor, astfel încât apare o ruptură în relația părinte - copil. Lucrul acesta este foarte grav deoarece părinții ajung să fie mulțumiți că atunci când vin acasă, obosiți după o zi de muncă, copilul nu îi mai deranjează deoarece este mult prea concentrat la jocul pe care îl joacă la calculator sau tabletă, putând să se bucure astfel de un moment de liniște după o zi extrem de încărcată. Din punctul meu de vedere, un părinte trebuie să fie alături de copil din prima zi de viață până în momentul în care devine adult, ajutându-l să crească frumos, altfel nu va exista o punte de comunicare între ei. Degeaba va încerca un părinte absent să se implice în viața unui copil, pentru că acesta nu îi va recunoaște calitatea de părinte. Este ca atunci când lași un pom să crească fără să îi formezi coroana și te gândești să ii dai o formă cănd el deja este mult prea mare. Părinții trebuie să cunoască modul în care se comportă copilul lor acasă, la școală, pe stradă, să îi cunoască prietenii și anturajul. Ei trebuie să mențină permanent legătura cu școala prin intermediul profesorului diriginte. De cele mai multe ori profesorul diriginte este cel care solicită prezența părinților la școală, aceștia motivând că nu au timp să ajungă la consultații sau la ședință din pricina programului aglomerat. Eu refuz să cred că un părinte responsabil nu își găsește timp măcar odată pe lună să se intereseze de situația copilului lui. De parteneriatul școală -familie-societate depinde succesul sau insuccesul unui copil. Din păcate elevii reușesc să copieze cu mai mare ușurință exemplele negative din jurul lor și astfel încep să se transforme, iar dacă părinții și școala nu intervin la timp schimbarea devine ireversibilă. Părintele trebuie să găsească echilibrul în comunicare, să nu fie nici foarte dur, dar nici slab în fața copilului. Trebuie să impună reguli pe care el ca adult să le respecte, fiind astfel un bun exemplu. Copilul trebuie să știe că dacă o regulă este încălcată automat vă exista și o sancțiune. Viața în societate este construită dintr-o multitudine de reguli pe care trebuie să le respectăm, iar copilul trebuie să se obișnuiască de mic cu aceste lucruri. Este necesar ca un copil să se simtă confortabil acasă,la școală, în societate și trebuie să știe că indiferent ce probleme ar avea, dacă vorbește cu părinții, profesorul diriginte sau alte persoane de încredere, acestea se pot rezolva. Aș putea concluziona astfel: “școlarul are nevoie acasa de un cadru general de viață în care să se simtă în siguranță. Pentru aceasta el are nevoie de parinți calmi, înțelegători, afectuoși, maleabili în raporturile cu copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie să simtă că parinții se ocupa de el, ca iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl intereseaza și ca nu se dezintereseaza de ceea ce se întampla la școala”(M. Gilly).  Creativitate pedagogică prof. înv. primar Buță Dorica Școala Gimnazială „George Călinescu” Onești Legea creativității: „Orice progres începe cu o idee în mintea cuiva. Tot ceea ce mintea noastră poate concepe și crede cu adevărat, poate să și obțină.” (Peter Arnold) Creativitatea este dispoziţia de a inventa, care există în stare potenţială la orice individ şi la orice vârstă. Putem considera creativitatea ca pe un fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. „Einstein a avut un talent deosebit de a încălca regulile […]. Nu a sfidat numai legile fizicii, ci a disprețuit tradiții și a ofensat guverne. Faptul că nu a respectat regulile i-a produs multe neajunsuri, dar dorința curajoasă de a sparge orice regulă a reprezentat miezul geniului său. Einstein a fost un mare rezolvitor de probleme pentru că a nesocotit regulile într-un stil minunat. Geniile au caracteristica aceasta, care însă poate fi deprinsă și exersată. Putem gândi cu toții ca Einstein, cu condiția să învățăm să încălcăm regulile".(Cum sa gandesti ca Einstein de Scott Thorpe) Creativitatea pedagogică reprezintă, după Sorin Cristea, „modelul calităţilor necesare educatorului/cadrului didactic pentru proiectarea şi realizarea unor activităţi eficiente prin valorificarea capacităţilor sale de înnoire permanentă a acţiunilor specifice angajate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ”. Aptitudinea pedagogică este consecinţa interiorizării acţiunii educative, în care sunt incluse trăsături psihologice, psihopedagogie, psihosociale. În acest sens, este relevantă opinia lui C. Noica: “O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el este o absurditate.” Calităţile specifice aptitudinii pedagogice sunt atât ştiinţifice, cât şi psihopedagogice şi psihosociale. Şcoala poate deveni un promotor al iniţiativelor creative atunci când asigură condiţii cum sunt: democratizarea relaţiei profesor-elev, prin participarea elevului la procesul instructiv-educativ, proces care să fie interactiv; crearea unei atmosfere şcolare între autoritate şi liber-arbitru; restructurarea programelor şcolare, prin extinderea acelor discipline care stimulează în mod direct creativitatea (literatura, muzica, desenul), dar şi prin includerea unor discipline noi, avându-se în vedere insă şi evitarea supraîncărcării, a excesului de informaţii. În procesul didactic, creativitatea se transpune în flexibilitate, opusul stereotipiilor, rutinei. Structura creativităţii exprimă interdependenţa dintre produsul creator, procesul creator si personalitatea creatoare. În funcţie de felul cum este organizat şi orientat, procesul de învăţământ poate duce la dezvoltarea gândirii creatoare, dar din păcate şi la formarea unei gândiri şablon. Acest lucru se întâmplă atunci când profesorul se mulţumeşte cu o reproducere textuală şi acordă note mari pentru o atare reproducere textuală, caz în care elevii nu se vor strădui să reprezinte materialul consultat într-o formă personală, să gândească asupra lui, să caute soluţii originale, să grupeze şi să ierarhizeze ideile. Un astfel de profesor va contribui la educarea unei gândiri şablon, la frânarea dezvoltării spiritului critic şi a gândirii creatoare. Acest tip de gândire, gândirea creatoare a elevilor se dezvoltă în instituţia de învăţământ prin creşterea exigenţei faţă de capacităţile lor, fără a distanţa însă prea mult exigenţele faţă de posibilităţi. Cerinţa principală trebuie să vizeze nu reproducerea fidelă a textelor sau explicaţiilor date la lecţie, ci stimularea independenţei şi originalităţii gândirii, căutarea activă de soluţii şi răspunsuri, experimentarea, chestionarea etc. În şcoală elevii ridică adeseori întrebări. Între întrebare şi răspuns este util să se ducă o mică discuţie de tip euristic cu elevul, care să-i dea cât mai mult posibilitatea să contribuie la găsirea răspunsului, pe baza experienţei şi a cunoştinţelor sale. Creativitatea nu se poate realiza numai prin educarea gândirii. Un rol important revine factorilor motivaţionali. Mulţi autori consideră că motivaţia este o componentă vitală a creativităţii. În şcoală, motivaţia principală, o constituie pentru majoritatea elevilor, obţinerea unor note mari, dar şi satisfacţia multor elevi de a descoperi noutăţi, fapte şi idei noi. Scopul oricărei educaţii creative este acela „de a da elevului posibilitatea să folosească din plin întregul său potenţial” (Landau,E.,1979), iar „discrepanţa dintre capacitatea creativă înnăscută şi performanţele creative ale unui elev poate fi atenuată printr-o educaţie bine orientată”, de la o învăţare necreativă la o învăţare creativă (Parnes.S.J.,1962). Orice educație, așa cum spunea S. Roller, este un fel de metabolism care reclamă prezența unor catalizatori. Printre acești catalizatori un rol important îi revine profesorului, chiar și în realizarea unei ambianțe școlare creativogene, al acelui factor de neliniște în direcția creativității despre care vorbește D. Mutschler. Profesorul trebuie să-și asume responsabilități în formarea la elevi a unui fond atitudinal propice creativității (încredere în sine, independență în modul de a fi și de a gândi, asumarea unui risc rezonabil, umor etc.). Învăţarea creativă este un proces evolutiv, bazat pe receptivitatea faţă de experienţele noi, căutate şi rezolvate prin explorare, deducţie, analiză, sinteză, generalizare, abstractizare, concretizare sau operaţionalizare, accentuându-se realizarea conexiunilor dintre sensuri şi solicitându-se o profundă şi autentică implicare intelectuală, afectivă, psihomotorie şi voliţională.  Triada grădiniţă - familie - comunitate Prof. Buzatu Liliana La nivelul învăţământului preşcolar se înregistrează câteva dificultăţi: resurse financiare alocate mult prea mici pentru nevoile existente, slaba diversificare a dotărilor, deficienţe în plan administrativ ce se vor schimba o dată cu schimbarea sistemului de alocare a fondurilor. Aceste dificultăţi pun în evidentă nevoia de sprijin din partea comunităţii, dar şi din partea educatoarelor o şi mai mare implicare, care să stabilească punţi de colaborare cu diferiţi actori din comunitate. Mă refer la implicarea lor în derularea unor parteneriate care să conducă la îmbunătăţirea condiţiilor de desfăşurare a procesului educaţional şi la creşterea calităţii acestuia. Fiecare instituţie din comunitatea apropiată copilului poate influenţa formarea şi instruirea acestuia prin modalităţi indirecte, dar şi prin modalităţi directe: sprijin, colaborare, cooperare. În fapt este o responsabilitate pe care o au diferitele instituţii de a contribui la efortul educativ şi de a sprijini grădiniţa. Parteneriate cu părinţii Parteneriatele cu familia cooptează părinţii ca parteneri în procesul educativ, îi informează despre valorile promovate în aceste instituţii specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor de ordin educaţional ale propriilor copii. Exemple de parteneriate: „Eu sunt unic”, „Eu şi ceilalţi”, „Părinţi şi copii”. Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este esenţial ca: - părinţii să fie priviţi ca participanţi activi care pot aduce o contribuţie reală şi valoroasă la educarea copiilor lor; - părinţii să fie parte la adoptarea deciziilor privitoare la copiii lor; - să se recunoască şi să se aprecieze informaţiile date de părinţi referitoare la copiii lor; - să se valorifice aceste informaţii şi să se utilizeze în completarea informaţiilor profesionale; - responsabilitatea să fie împărţită între părinţi şi educator. Parteneriate cu comunitatea Copilul vine în contact cu persoane diferite, creşte şi se dezvoltă într-un mediu comunitar variat, necunoscut pentru el. Specificul cultural, valorile promovate de acest mediu trebuie avute în vedere. De aceea este nevoie ca membrii comunităţii să fie antrenaţi în luarea unor decizii, direcţionarea unor activităţi, remedierea unor aspecte negative. Cu sprijinul acestora educatoarea îşi poate manifesta disponibilitatea de colaborare în cele mai diverse domenii. Colaborarea cu primăria Aceasta instituţie se poate implica în activităţi didactice şi de distracţie pentru copii cum ar fi: - înotul sau gimnastica; - întreţinerea şi reparaţia localurilor de învăţământ; - dotarea unităţilor de învăţământ cu mobilier şi alte materiale necesare, echipament informatic. - finanţarea unor acţiuni colective: concursuri cu prilejul zilei de 1 Iunie, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Exemple de acţiuni comune cu primăria: „La mulţi ani, copilărie!”, „Urări de Anul Nou”, „Datini şi obiceiuri la români”, „Artişti în devenire”. În urma acestor acţiuni copiii pot fi răsplătiţi cu dulciuri, jucării, carti, diplome şi altele. Colaborarea cu şcoala Parteneriat grădiniţă-şcoală În cadrul acţiunii de reformare a sistemului de învăţământ şi reaşezare a lui pe baze moderne, se subliniază tot mai intens ideea parteneriatelor educaţionale, ce creează oportunităţi de cooperare, consultare, comunicare, conlucrare în vederea atingerii unui scop comun. În urma consultărilor reciproce, a nevoilor resimţite de ambii parteneri s-a stabilit un acord între unităţile de învăţământ implicate. Acest parteneriat se naşte dintr-o serie de neajunsuri întâmpinate cum ar fi: relaţia sporadică dintre şcoală şi grădiniţă, necunoaşterea suficientă a prevederilor celor două instituţii, neconcordanţa de cerinţe, dezorientarea părinţilor în ce priveşte cerinţele scolii, nehotărârea lor cu privire la înscrierea copiilor la şcoală. Parteneriatul între cele două instituţii de învăţământ, urmăreşte găsirea celor mai eficiente căi pentru a asigura adaptarea copiilor cu vârste între 3-6 ani la noua etapa din viaţa lor, şcoala, după cum vizează şi îmbunătăţirea pregătirii profesionale a cadrelor didactice prin activităţi organizate în şcoală şi grădiniţă, valorificând cunoştinţele, experienţa cadrelor şi baza materiala a unităţilor implicate. Vă sugerăm realizarea parteneriatului: „Paşi spre succesul şcolar”. Colaborarea cu biserica face ca aceasta să promoveze valorile moral-religioase care sunt un punct de reper important în educaţia morală şi comunitară a copilului. Exemple: „În Tine cred”, „Doamne, vino mai aproape” ş.a. Colaborarea cu poliţia Ajută în educaţia preventivă şi cultivarea comportamentelor prosociale. Exemple: „Învăţăm să circulăm corect”, „La drum mici pietoni!” ş.a. Colaborarea cu instituţii sanitare, care constituie un partener necesar în creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii şi la care familia face cel mai des apel. Exemple: „Copii frumoşi şi sănătoşi”, „Fructe şi legume de vitamine pline” ş.a. Colaborarea cu asociaţiile nonguvernamentale, ca formă de participare la viaţa societăţii şi de promovare a voluntariatului şi a activităţii în favoarea rezolvării problemelor sociale. Colaborarea cu parteneri privaţi care pot sprijini material unităţile de învăţământ şi anumiţi copii (ajutoare). Trebuie încurajate acţiunile de voluntariat, ţinându-se seama de corespondenţa dintre competenţele personale şi activităţile prestate; orice contribuţie va fi negociată şi contractualizată prin precizarea rolului, a limitelor de competenţă, precum şi a obligaţiilor celor două părţi. Colaborarea cu mass-media ca sprijin al programelor educative, promovare a ideilor noi, inovaţiilor şi reformei, dar şi a unor percepţii, imagini şi idei în sensul valorilor educaţiei. Colaborarea cu cabinetele de asistenţă psihopedagogică Consilierea are la bază unitatea triadică familie-grădiniţă-copil, urmărind o educaţie eficientă şi o dezvoltare optimă a personalităţii copilului prin armonizarea celor trei termeni ai relaţiei triadice. În procesul de consiliere se încearcă provocarea unei schimbări voluntare în atitudinile şi comportamentul celui consiliat. Strategiile utilizate în acest sens depind atât de scopurile clientului, cât şi de orientarea teoretică a consilierului. Scopul fundamental al consilierii şcolare este sprijinirea clientului (copil, părinte, cadru didactic) pentru ca acesta să fie capabil să se ajute singur, să se înţeleagă atât pe sine însuşi, cât şi realitatea înconjurătoare. Consilierea familiei şi consilierea parentală se adresează familiilor cu copii. Preocupările vizează constituirea unor deprinderi, atitudini, capacităţi şi competenţe parentale şi familiale. Sunt acţiuni proiectate profesional, realizate de specialişti (consilieri psihopedagogi, consilieri educaţionali, sau psihopedagogi educaţionali) care îşi propun să sprijine familia. Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-comunitate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă - comunitate este benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copiii. Beneficiarii parteneriatelor educaţionale: - copiii; - părinţii; - cadrele didactice şi profesioniştii în domeniul ocrotirii şi educării copiilor. Bibliografie: 1. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., Educaţia părinţilor, Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti, 1997 2. Gongea, E., Breban, S., Ruiu, G., Activităţi bazate pe inteligenţe multiple, Editura Reprograph, Craiova, 2002 3. Ionescu, M., Ciucureanu, M., Preda, V., Centrele de resurse pentru părinţi din învăţământul preşcolar, Editura Mark Link, Bucureşti, 2004.  Elevul în centrul educației școlii și familiei Prof. înv. primar Buzatu Viorica Școala Gimnazială Filiași, Județul Dolj Principalii factori care ajută copilul în desăvârșirea propriei educații sunt școala și familia. Pentru o bună colaborare între acești doi factori este nevoie de multă comunicare din partea lor. Părinții nu au doar rol biologic și obligația de a-i hrănii sau îmbrăca pe copii ci și datoria morală de a contribui activ la educația acestora; această sarcină nu aparține în exclusivitate școlii. Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul social și afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii spirituale și morale a personalității propriilor copii se menține toată viața. Acest tip de relație este hotărâtoare și prin faptul că familia mediază și condiționează comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu școala. În urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viață, încurajarea și suportul parental continuu sunt factori determinanți în dezvoltarea personalității copilului. Trebuie să menționăm că strategiile educaționale utilizate de unii părinți, chiar dacă sunt bine intenționate, chiar dacă au avut efecte pozitive în anumite cazuri, nu duc întotdeauna la obținerea unui optimum educațional, care să favorizeze dezvoltarea personalității. Ceea ce într-o familie a avut efecte eficiente, în alta poate determina efecte contrarii. Analizând situațiile concrete în care se manifestă acțiunile educative în familie, putum identifica mai multe tipuri de părinți: unii înțeleg să-și armonizeze sistemul lor de acțiuni educative cu cele ale școlii, alții nu conștientizează efectele negative ale strategiilor educative utilizate sau, și mai grav, refuză să recunoască faptul că relațiile lor educaționale cu copiii sunt deficitare. Părinții sunt convinși că nereușitele educaționale, rezultatele slabe la învățătură, comportamentele inadecvate sunt determinate de factori străini familiei. Întrunirile cu părinții, mai mult sau mai puțin organizate, trebuie să fie un prilej de a conștientiza consecințele imediate și de perspectivă ale strategiilor lor educaționale. Comportamentele educaționale ale părinților, chiar dacă sunt bine intenționate, pot avea efecte negative asupra copiilor din cauza neadecvării lor la particularitățile de vârstă și individuale, la situațiile concrete de acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiilor. Severitatea exagerată, manifestată prin interdicții, prin brutalitate și prin privațiuni de tot felul, își va lăsa amprenta asupra personalității în formare a copilului. Ei impun copiilor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activități recreative, la jocurile specifice vârstei și utilizează pedepse care lezează demnitatea copiilor. Afirmând că facem totul ca să scoatem din el un om deosebit sau trebuie să facă ceea ce eu nu am făcut pentru că nu am avut condițiile necesare, părinții trebuie să înțeleagă că, dincolo de intenția bună, maniera în care procedează, poate să conducă la rezultate contrare celor așteptate. La rândul lor, părinții superprotectori care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot constitui piedici în formarea și devenirea personalității copilului. Acești părinți consideră că școala are o serie de cerințe care depășesc posibilitățile copilului și acesta trebuie menajat. Apar astfel atitudini de îngâmfare, de supraevaluare a propriilor posibilități, dar și atitudini de subevaluare a copiilor, precum și slabe posibilități de adaptare la situații noi. Este o sarcină a școlii, a personalului didactic, să identifice situațiile problematice, să dirijeze strategiile educative ale familiei în favoarea elevului și mai ales să conștientizeze faptul că relația de colaborare școală-familie este determinantă în onținerea performanțelor școlare. Să conduci către maturitate o ființă umană nu este deloc simplu; eforturile, descurajările, slăbiciunile fac drumul greu. Dacă pe acest drum părinții și copii vor găsii sprijin din partea noastră, a educatorilor, mai târziu, peste ani, efortul ne va fi răsplatit. Bibliografie: Agabrian M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005 Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005 Vinţanu, N., Educaţia adulţilor. Idei pedagogice contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1998 Vrasmaş, Ecaterina, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, București, 2008.  GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE PARTENERI ȊN EDUCAȚIE Prof. Buzărnescu Nicoliţa Şcoala Gimnazială,,Nicolae Bălcescu” Grădinţa,,Luceafărul” Craiova Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei-școlii. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie - societate este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important, fiecare prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile influenţează dezvoltarea copilului. Ȋn cadrul proiectului,,Cu copilul şi alături de el” pe care l-am desfăşurat la clasă s-a demonstrat că relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include. Organizarea activităţilor educative ȋn grădiniţa noastră: ”Este bine ȋmpreună”, ”Să ne cunoaştem şcoala”, ”Ne ȋntrebaţi noi vă răspundem”, ”Jucării pentru prieteni” au dat posibilitatea iniţierii unor relații corecte de bază ȋn cadrul parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate, astfel stabilindu-se un mediu de dezvoltare mai bogat, relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea sentimentului de coeziune socială. Toţi partenerii, dar ȋndeosebi părinţii, au fost alături de copii: la plimbare, ȋn excursie, ȋn mijlocul naturii, la colectarea unor materiale, la acţiuni de ecologizare a curţii grădiniţei, astfel implicarea lor a condus la conştientizarea rolului ce-l avem cu toţii ȋn ocrotirea mediului, la importanţa implicării noastre, a tuturor factorilor responsabili ȋn educaţia ecologică a copiilor, ȋn educaţia intra- şi extracurriculară la nivelul preşcolar. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor punți între instituții și familia copilului, atitudinea acestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit ȋntre părinţi şi profesori, pe un,,contract parental” privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un,,drept opţional” ci un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii. În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, ȋntȃlnite atȃt la părinţi, cât şi la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii, de către parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria parentală, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală. Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală: Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare; Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală, Colaborarea familie - şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite, Relaţia dintre cele două instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării educaţionale şi al reinnoirii comunităţii; Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părinţii şi comunitatea. Dacă cele două medii educaţionale - şcoala şi familia - se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor şi continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar şi scăderea fenomenului delicvenţei. Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă. Bibliografie: 1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008 2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001 3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004 4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.  Sistemul de educaţie din Finlanda Prof. Buzilă Leon Şcoala Gimnazială „Iacob şi Ioachim Mureşanu” Loc. Rebrişoara, jud. Bistriţa-Năsăud Sistemul de educaţie se referă la ansamblul instituţiilor unei societăţi implicate în educaţia oamenilor, într-o anumită perioadă istorică, acesta mai poartă denumirea şi de „instituţia educaţiei”. Instituţia educaţiei a evoluat de-a lungul vremii, atât sub aspectul funcţiilor sale dominante, cât şi sub aspectul instituţiilor implicate. Finlanda este considerată ţara cu cel mai ridicat nivel de trai, cu cel mai evaluat sistem educativ din Europa şi din lume. Elevii din Finlanda au constant rezultate foarte bune la testele PISA- teste internaționale menite să verifice nu atât cunoștințele tinerilor, cât mai ales modul cum aceștia gândesc. La ora actuală învăţământului finlandez îi revine 14% din bugetul de stat, punându-se accent pe egalitatea de şanse pentru toţi copiii indiferent de mediul socio-economic din care aceştia provin. S-a decis ca școala elementară să fie formată din nouă clase. Şcoala este finanțată de stat și oferă tuturor copiilor educație gratuită, o școală obligatorie și disponibilă pentru toți, dar și o școală fără examene de admitere și fără taxe. Elevilor li se asigură un prânz şi transport gratuit dacă locuiesc la mai mult de 5 km de şcoală. Legea finlandeză obligă ca meniul să fie gratuit, nutritiv, și cu multe feluri de salate și fructe. Dacă orele se prelungesc până după-amiază, școala are obligația de a oferi o gustare elevilor. În această ţară nu există școli mai bune și școli mai proaste. Nu există învățământ privat. Întregul sistem universitar este de stat. Sunt permise liceele private, dar perceperea de taxe de studiu este interzisă. Copiii trebuie să beneficieze de același tratament. Copiii cu dizabilități învață în școlile normale. Copiii cu cerințe educaționale speciale nu studiază la domiciliu, nu sunt excluși sau izolați în școli speciale, ci participă la ore în clase normale, indiferent dacă au handicapuri grave. Copiii în Finlanda încep școala la 7 ani şi nu se confruntă cu examene până la vârsta de 16 ani, când susțin singurul examen important în sistemul lor educațional. Orele durează 45 de minute fiind intense și participative. Temele pentru acasă sunt foarte puţine şi nu se pune accentul pe memorarea mecanică. Elevii pot alege, încă din şcoala primară, materii opţionale în funcţie de aptitudinile şi pasiunile lor. Se organizează foarte multe activităţi practice, multe experimente efectuate în laboratoare în care numărul de elevi participanţi nu este mai mare de 16. O reformă radicală în învăţământul finlandez din anii următori, este eliminarea din orarul elevilor a unor materii precum literatură, geografie, matematică sau istorie, cu studiul unor teme sau fenomene. Se vizează şi „desfiinţarea” sălii de clasă tradiţionale în care elevii stau în bănci pasivi, ascultându-şi profesorii şi aşteptând să li se pună întrebări, se va pune în practică o abordare cu accent pe colaborarea dintre profesori şi copii în vederea îmbunătăţirii abilităţilor de comunicare. În Finlanda este mult mai simplu să devii medic sau avocat decât profesor. Şcoala pune accent pe calitatea profesorilor investind doar în cei care au performanţe. Ca să predai la grădiniţă trebuie să ai facultate iar pentru celelalte cicluri masterat (minim 2 ani în care se pune amprenta pe cursuri de pedagogie şi psihologie a copilului). Profesorii care nu sunt competenţi nu li se mai prelungeşte contractul de muncă. Salariile primite (între 2000 şi 6000 de euro) sunt printre cele mai mari din Europa, alături de Franţa, Marea Britanie şi Germania. În Finlanda 93% dintre elevi promovează liceul iar 66% ajung la facultate, cele mai ridicate procente de acest gen din Europa. Diferenţele dintre cei mai slabi elevi şi cei mai buni sunt cele mai mici de pe glob. Sistemul de valori al finlandezilor are la baza educația, nu acumularea de bunuri fiind un sistem de valori format în familie, consolidat în școală şi pus apoi în slujba țării. Bibliografie www.cultura.mai.gov.ro www.gândul.info www.timpul.md  PEDAGOGIA FREINET - PARTE COMPONENTA A EDUCATIEI ALTERNATIVEProfesor, Cablea Constanţa Pedagogiile alternative au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ca răspuns în faţa metodelor de predare ale şcolii tradiţionale. Aceasta din urmă era considerată ca fiind dominată de intelectualism, autoritarism şi cu un caracter pasiv al metodelor de instruire. Aşadar, au inceput să se dezvolte noi pedagogii, care aparţineau curentului „educaţiei noi”. Învăţământul alternativ -după cum subliniază şi denumirea- oferă o opţiune de educaţie diferită de învăţământul oficial acordat de stat, dar care este totuşi în normele cerute de legea educaţiei naţionale. Datorită variantelor de instruire şi educare oferite, având alte strategii educaţionale, alte metode de predare şi desigur, alte principii în ceea ce priveşte notarea şi evaluarea elevului, pedagogiile alternative sunt văzute ca fiind superioare şi reprezintă un proces pedagogic. În România există şase alternative educaţionale: Pedagogia Waldorf, Pedagogia curativă Waldorf, Pedagogia Montessori, Alternativa Step by Step, Planul Jena şi Pedagogia Freinet, cea care va fi prezentată în cele ce urmează. Pedagogia Freinet este una dintre puţinele pedagogii alternative care s-a impus în faţa timpului, dovedind astfel că structura şi bazele sale sunt unele bine fortificate. Acest fapt nu poate decât să indice actualitatea acestei pedagogii, care deşi a fost fondată de Célestin Freinet (1896-1966) în secolul 20, ea poate fi întâlnită la nivel mondial ca metodă de predare cu un succes impresionant în formarea şi educarea elevului. Un studiu asupra pedagogiei Freinet ar fi incomplet dacă nu ar include printre punctele sale de interes mediul în care au luat fiinţă, dar şi creatorul conceptelor asupra cărora ne vom îndrepta atenţia în cele ce urmează. Aşadar, Célestin Freinet după ce a urmat şcoala normală de institutori, a fost trimis pe frontul Primului Război Mondial, revenind din acesta nu fără să fi fost grav rănit. Totuşi, invaliditatea sa nu l-a oprit să îşi continue munca, introducând tipografia ca instrument didactic la şcoala comunală la care a fost institutor.. În timp, datorită activităţii sale intense, create şi reputaţia sa de inovator, va fi urmat într-o ordine naturală şi de înfiinţarea unei şcoli proprii. Astfel, teoria pedagogică a lui Freinet s-a bucurat şi de punerea sa în practică, în această primă şcoală experimentală. Deşi a întâmpinat dificultăţi -fiindu-i închisă şcoala de la Vence-, Freinet a putut să-şi pună în practică mişcarea pedagogică, în principiu datorită recunoaşterii imediate la nivel internaţional a calităţii metodelor sale de educaţie şi instruire. Acest succes se datorează în mare parte inovaţiei adusă de acest nou tip de pedagogie. Prima inovaţie a fost, prin urmare, ieşirea clasei în natură pentru a observa mediul natural şi uman. Impresiile cu care se întorceau la şcoală erau discutate în primul rând, apoi stabilite în scris. Textele rezultate erau corectate şi îmbunătăţite, şi ofereau o bază pentru învăţarea aptitudinilor tradiţionale de bază, care a devenit, astfel, un instrument practic pentru îmbunătăţirea comunicării. Studierea mediului înconjurător, tipărirea ziarelor, corespondenţa între şcoli, au fost primele unelte care au dus la revoluţionarea pedagogiei, pe când reportofoanele şi camerele video au suplimentat, de-a lungul timpului, resursele tehnice necesare pentru această formă de comunicare. O altă inovaţie adusă pedagogiei tradiţionale este ideea de centrare a şcolii pe elev. Astfel, dacă până acum şcoala punea în centrul preocupărilor sale educatorul şi conţinutul învăţământului, nesocotind cerinţele copilului, cât şi pe cele ale societăţii, Freinet vede dorinţele şi necesităţile elevului prioritare, înscriindu-se în curente ca Educaţia nouă sau Şcoala activă. În concordanţă cu această idee se află şi realitatea că fiecare copil este unic, cea ce susţine o dezvoltare educaţională personalizată pentru fiecare elev în parte, adaptată ritmului său de acumulare a informaţiei. Toate aceste schimbări pot fi extrem de benefice în obţinerea unor performanţe maximale din partea celui educabil, dar totodată şi realizarea unei personalităţi „sănătoase”. O altă caracteristică a pedagogiei Freinet este cea a educaţiei prin muncă. Aşadar, la întrebarea dacă şcoala este templu sau şantier, Freinet va opta pentru a doua variantă ,,a muncii la baza şcolii. În ceea ce priveşte acest domeniu, are o atitudine foarte pozitivă către posibilitatea de a munci în şcoală, ca mijloc de exersare, de formare pentru viitorul adult. Aşadar, ideea de muncă ocupă,, locul central în concepţia pedagogică a lui Freinet. Importanţa pe care o acordă Freinet muncii se poate observa în lucrarea sa, Oeuvres pédagogiques unde afirmă că fiecare copil nu prezintă o nevoie naturală de joc, ci există doar nevoia de muncă, ceea ce consideră adultii a fi joacă, e de fapt o versiune a muncii lor,practicată de copii, ce-şi are originea în aceleaşi nevoi care justifică munca adulţţilor. Fără a putea trece cu vederea această afirmaţie destul de îndrăzneaţă şi nefondată, e necesar totuşi de menţionat că Freinet nu promova munca forţată, ci acel tip de muncă necesar, plăcut, de tipul celei practicate în mediul rural. Astfel, se poate spune că munca liberă, aleasă de elev, îl poate ajuta în formarea sa ca om. Pedagogia Freinet se bazează şi pe comunicare şi cooperare. Freinet a observat că există o plăcere naturală de a comunica în rândul copiilor, fapt pe care a decis să îl exploateze pe cât posibil în mediul şcolar, căci exprimarea liberă duce la auto-cunoaştere. Ceea ce este interesant, e că acest tip de pedagogie reuşeşte să îmbunătăţească mai multe tipuri de comunicare decât pe cea mai des utilizată de majoritate şi anume, cuvântul rostit. Astfel, Célestin Freinet încurajează şi folosirea altor limbaje şi a altor forme de exprimare, ca de exemplu artele, gesturile, mişcările sau chiar calculul. Se observă o precauţie îndreptată chiar spre comunicarea orală, dar care poate fi explicată prin încercarea noii pedagogii de a depăşi „trăncăneala acută” a şcolii tradiţionale. O mare realizare a acestei metode de educaţie este modul în care elevii sunt încurajaţi atât să coopereze cu profesorii lor, dar şi cu ceilalţi colegi, „vindecând” marea problemă cu care se confruntă şcolile clasice şi anume individualitatea elevilor, care vine întotdeauna însoţită şi de egoism. Neutilizând unui sistem de notare, pedagogia Freinet descurajează competiţia, pentru ca motivaţia elevului să fie, bazată doar pe propria dorinţă de auto-depăşire şi nu pe cea de a se compara cu alţii. De cealaltă parte, însă, se poate afirma că lipsa unei competiţii poate duce şi la lipsa totală a ambiţiei elevului, fapt ce are drept urmare o dezvoltare incompletă. Totodată, libertatea acordată în timpul studiului, dreptul de a tatona diverse subiecte, poate duce mai degrabă la o căutare fără un scop exact, o rătăcire fără izbândă, care poate fi foarte dăunătoare elevului, dacă acesta nu este îndrumat şi coordonat de un profesor. În concluzie, chiar dacă a fost contestată, pedagogia Freinet dăinuie şi astăzi, având succes în formarea tinerilor, a personalităţii şi creativităţii lor.  PROIECT EDUCATIONAL ,,PĂRINTELE DE SERVICIU” Prof. înv. primar Caiali Vildan Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu În conceperea acestui proiect educațional am pornit de la necesitatea unei colaborări mai strânse între școală și familie, dar și de la dorința mărturisită a unor părinți de a-și ajuta copiii, dar nu știu cum. Avem o colaborare excelentă cu părinţii, dar unilaterală: feed-back-ul nu se realizează, sunt foarte buni executanţi, vor să ajute, se implică, dar nu ştiu „cum” şi „când” să facă ceea ce este potrivit unei situaţii. În societatea în care trăim se pune din ce în ce mai mare accent pe conceptul de educaţie permanentă, care este chiar o necesitate astfel, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate. Familia este primul initiator socio-cultural al copilului, iar scoala constituie experienta de viata a acestuia in societate. Părinţii sunt preocupati în a-şi clarifica şi înţelege importanta educaţiei in familie şi a colaborarii cu şcoala ca parteneri, constientizand deopotriva necesitatea coerentei influentelor educative ale factorilor care actioneaza asupra copiilor. Noutatea acestui parteneriat din acest an scolar este de a pastra cat mai eficient legatura parinte-educator: intaliniri lunare, afisarea lucrarilor copiilor, evaluari periodice, participarea la activitati demonstrative, procurare de material informational necesar proiectelor tematice, activitati optionale, activitati extracurriculare, serbari, evenimente socio-culturale, email-uri cu materialele informative si educative trimise de invatatoare Chestionarele aplicate si discutiile periodice individuale/ de grup din anul trecut au evidentiat diversitatea parerilor parintilor legate de stabilirea unor reguli si limite in comportamentul propriilor copii. Actiunile derulate ne-au intarit convingerea ca fara stabilirea unui sistem unitar de cerinte in scoala si in familie, colaborarea dintre cei doi factori educationali ar ramane fara rezultatele scontate. DURATA: semestrul al II lea al anului școlar 2015-2016 GRUPUL TINTA:- 25 de copii, elevi ai clasei a IV a A - părintii copiilor - învatatoarea- profesorul de ed. fizica- profesorul de religie- profesoara de limba engleza- director BENEFICIARI: a) direcţi: copiii b) indirecţi: părinţii copiilor, şcoala, comunitatea locală LOCUL DESFĂŞURĂRII: Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu, județul Constanța OBIECTIV GENERAL: Dezvoltarea la părinţi a abilităţilor de a interacţiona şi empatiza cu proprii copii OBIECTIVE SPECIFICE:- conştientizarea progresului sau eşecului copilului, a schimbărilor survenite în evoluţia lui, nevoile, încrederea în forţele proprii;- îmbunăţătirea abilităţilor de consiliere şi relaţionare cu familia, îndeosebi cu familii în situaţii de criză;- promovarea unor schimbari în mentalitatea tradiţionala în raport cu pozitia copilului în familie;- dezvoltarea unor atitudini stimulative si suportive în rândul părinţilor, bunicilor, cadrelor didactice, asistenţi sociali; - promovarea principiilor democratice în relaţia parinte-copil;- implicare unui număr mai mare de parinţi, bunici sau alţi membrii ai comunităţii in educaţia copiilor;- dezvoltarea la parinţi/bunici a unor abilităţi de bază de care au nevoie pentru a influenţa pozitiv comportamentul copiilor.- cunoaşterea unor metode şi procedee pentru a preveni agresivitatea copiilor;- descoperirea de către părinţi a tipului de părinte pe care îl reprezintă, autocunoaşterea părinţilor;- dialogul deschis între părinţi despre subiecte tabu privind climatul familial.-sa constientizeze necesitatea derularii acestui proiect de parteneriat;-sa stabileasca reguli pentru activitatea zilnica a copilului ce vor fi respectate de ambele parti;-sa se implice in atragerea de resurse (financiare si/sau materiale ) necesare unei mai bune desfasurari a actului educational;-realizarea schimbului de opinii in ceea ce priveste necesitatea unui mediu educativ sanatos;-existenta unui consens intre parinti referitor la stabilirea, aplicarea si respectarea unor reguli de comportament ale copilului.- Aparat foto, camera video REZULTATE ASTEPTATE:- Abilităţi de comunicare, în beneficiul copiilor, al şcolii;- Dezvoltarea capacităţii de a-şi înţelege şi de a-şi ajuta copiii;- Mai mulţi părinţi/bunici implicaţi in educatia copiilor;- Îmbunătăţirea rezultatelor şcolare ale elevilor ;- Ameliorarea calităţii deprinderilor parentale;- Dezvoltarea unor atitudini si comportamente civice ale elevilor faţa de şcoala;- Creşterea motivaţiei şcolare si a stimei de sine la elevi;- Diminuarea problemelor de comportament ale elevilor de tipul atenţiei deficitare, agresivităţii, violenţei.;- Elaborarea unor portofolii tematice care se vor folosi in activităţile instructiv-educative.- Crearea unui ambient nou si plăcut în şcoala,prin valorificarea lucrărilor create in cadrul proiectului;- Îmbunătăţirea relaţiilor dintre membrii comunităţii; ACTIVITĂTI PROPUSE:- Meseria de părinte- Părintele de serviciu- Alături de şcoală- Elev- părinte- învățător- Pași spre clasa a V a- Putem creste copii buni într-o lume mai puțin bună! MODALITĂŢI DE MONITORIZARE ŞI EVALUARE A REZULTATELOR:- panou al activităţii cu părinţii- mapa parintilor- rapoarte de evaluare- chestionare- fişe de evaluare a activităţilor- portofoliul proiectului- inventar cu bune practici- CD-ul care să cuprindă întreaga activitate desfăşurată în cadrul proiectului, - expoziţii tematice. IMPACTUL IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI ASUPRA GRUPULUI ŢINTĂ, ASUPRA ŞCOLII ŞI ASUPRA COMUNITĂŢII:- părinţii vor şti „ce”, „cum”, „când” să facă cu ceea ce ştiu, în educarea copiilor;- va spori încrederea în ceea ce face şcoala;- va creşte prestigiul şcolii în comunitate.   NECESITATEA COLABORĂRII DINTRE ŞCOALĂ ŞI GRĂDINIŢĂ Prof. Înv. Primar, Calcan Mihaela Şcoala Gimnazială „Tudor Muşatescu”, Piteşti Este un lucru bine ştiut că şcoala îşi începe acţiunea educaţională pe fondul acumulărilor realizate de copiii de vârstă preşcolară. O consecinţă a acestei constatări o constituie, cum e şi firesc, necesitatea cunoaşterii acumulărilor realizate de copii înainte de intrarea în şcoală, a nivelului lor de dezvoltare intelectuală. Este posibilă demararea cu succes a activităţii de învăţare la şcoală, dacă aceste achiziţii sunt preluate pe nesimţite, astfel ca adaptarea să se realizeze treptat, prin noi acumulări pe care ei le vor face, de data aceasta în forme specifice activităţii şcolare. Pe de altă parte, asigurarea începutului bun este cerută şi de particularităţile psihologice ale copiilor de 6-7 ani, de plasticitatea sistemului lor nervos. Continuitatea între grădiniţă şi şcoală este posibilă prin asigurarea unor măsuri de ordin psio-pedagogic realizate metodic. Copilul, înainte de a intra în clasa pregătitoare, trebuie cunoscut temeinic. Trebuie avută în vedere cunoaşterea acumulărilor realizate în perioada preşcolară, în special a acelora care, într-un fel sau altul, constituie elemente pregătitoare pentru învăţarea citirii şi a scrierii. Acestea sunt strâns legate de capacitatea de exprimare a copiilor, de nivelul auzului fonematic, de posibilităţile de mânuire a instrumentelor de scris, de coordonarea mişcărilor mâinii în vederea trasării unor contururi, etc. Există căi şi modalităţi specifice care să vizeze perfecţionarea pregătirii preşcolarului pentru viaţa şcolară propriu-zisă, pentru regimul şcolar cu specificitatea sa. Aceste modalităţi vizează în prim plan pregătirea specifică, sub raportul componentelor psio-intelectuale, cognitiv-formative şi în al doilea rând comportamentul psio-social specific vieţii de elev. Copilul preşcolar dobândeşte în grădiniţă multiple cunoştinţe pe care şi le însuşeşte, cu prioritate, prin legătura directă cu realitatea. Odată cu acumularea acestui bagaj bogat de cunoştinţe, reprezentările copilului ating un grad mai înalt de generalizare. În acelaşi timp, vorbirea devine mai bogată, mai clară, mai corectă, asigurând dezvoltarea intensă a gândirii. Tactul pedagogic, metodele şi procedeele constituie un mijloc preţios de realizare a sarcinilor instructiv-educative pentru integrarea, cu uşurinţă, a copilului în activitatea şcolară. Nu atât însuşirea unui volum mare de cunoştinţe îl face pe copil apt pentru şcoală, ci, mai ales, achiziţionarea unor atitudini, capacităţi şi abilităţi intelectuale care să-i înlesnească munca de învăţare. O astfel de optică poate asigura copilului nu numai adaptarea la cerinţele regimului şcolar, ci şi parcurgerea unui drum ascendent de şcolaritate şi implicit, în planul formării şi dezvoltării personalităţii sale. Trecerea copilului de la grădiniţă la şcoală nu trebuie să constituie un prag, ci o continuare obişnuită a unei programe care este în dezvoltare şi care trbuie continuată de către şcoală. Condiţiile actuale de dezvoltare a învăţământului preşcolar şi generalizarea acestuia, impun modernizarea cadrului în care se desfăşoară activitatea instructiv-educativă, precum şi perfecţionarea metodelor şi mijloacelor didactice. Instruirea de tip şcolar se bazează în foarte mare măsură pe pregătirea copiilor de 5-6/7 ani din punct de vedere intelectual, moral, fizic şi estetic. Între cele două trepte de învăţământ puntea de legătură o constituie grupa pregătitoare. Activităţile desfăşurate la grupa pregătitoare trebuie să solicite gândirea copiilor mai mult decât la grupa mare, prin conţinutul lor să le formeze o gândire critică, investigatoare, creatoare, să le dezvolte capacitatea de a opera cu inteligenţă. Adaptarea copiilor la regimul de activitate şcolară este o condiţie esenţială a activităţii ulterioare a copilului - obiectiv fundamental al activităţii în grădiniţă.  RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE Bibliotecar: Calin Maria Şcoala Gimnazială Anton Pann, Rm. Vâlcea Atunci când există un adevărat parteneriat între grădiniţă, şcoală, familie şi societate, profesorii îşi însuşesc căi noi şi puternice de a îndrepta copiii către standarde şcolare provocatoare; părinţii discută regulat cu educatorii despre comportamentul copiilor lor, raportat la acele standarde ridicate şi despre modul în care-i pot ajuta pe aceştia acasă şi la şcoală; elevii se străduiesc să atingă noile standarde specifice disciplinelor studiate. Fiecare grădiniţă/şcoală devine o comunitate a celor ce învaţă, în condiţiile propriului său plan de îmbunătăţire continuă a predării, învăţării şi disciplinei. Toţi elevii săi se străduiesc şi fac progrese în direcţia atingerii standardelor dorite, fiind ajutaţi de părinţi, profesori şi alţi parteneri. Grădiniţele, şcolile şi societatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor didactice, abilitatea de a conduce a directorilor, implicarea părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educaţiei funcţionează ca parte a unui sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge obiectivele. Întreaga societate este devotată scopurilor sale de a ajuta la formarea elevului. De aceea se pot crea un plan de acţiune pentru îmbunătăţirea continuă a tot ceea ce ţine de grădiniţă, şcoală, tot ceea ce influenţează predarea şi învăţarea, astfel încât toţi copiii să atingă standardele de învăţare impuse şi un parteneriat extins, care să permită realizarea planului, o relaţie între părinţi şi cadrele didactice, companii şi instituţii de învăţământ superior, administratori şi comitete şcolare, bunici şi familia extinsă, spitale şi agenţii ale serviciului social, instituţii de cultură şi artă, ziare şi alte mijloace de comunicare în masă, biblioteci, organizaţii religioase şi voluntare. Cercetătorul Douglas Nelson aduce în dezbatere problema existenţei unui sistem profamilie. Noul sistem trebuie să-şi extindă capacitatea de a ajuta instituţiile, iar serviciile de intervenţie în situaţii de criză şi cele de tratament vor trebui să lucreze împreună. E nevoie de crearea unor noi relaţii funcţionale şi a unor servicii de calitate, care sprijină familiile şi le ajută să îşi valorizeze potenţialul. Detaliile specifice ale unui asemenea sistem vor varia în funcţie de nevoile copiilor şi familiilor din fiecare comunitate, de disponibilitatea resurselor locale şi de noul stadiu de dezvoltare al sistemului. În ciuda acestor diferenţe, un adevărat sistem profamilie are câteva caracteristici: Este extins - diverse oportunităţi şi servicii răspund unei game largi de nevoi ale copilului şi familiei; Este preventiv - sistemul este realizat pentru a preveni problemele, şi nu neapărat pentru a reacţiona la ele; Este centrat pe familie şi condus de familie - membrii familiei se află într-o strânsă conexiune, şi aşa sunt şi problemele lor; Este integrat - serviciile separate sunt legate de aspiraţiile comune, de dorinţa de a veni în întâmpinarea nevoilor familiei; Este centrat pe dezvoltare - evaluarea nevoilor schimbătoare ale copiilor şi familiilor lor constituie temelia sistemului; Este flexibil - sistemul este activ şi adaptabil, furnizează asistenţi sociali competenţi, care răspund rapid nevoilor familiei; Este sensibil la preocupările culturale şi de gen - serviciile reflectă credinţa că apartenenţa la un grup cu o istorie specifică, un set de valori şi tradiţii, reprezintă o sursă de mare forţă; Este orientat pe rezultate - performanţa se măsoară în rezultate îmbunătăţite pentru copii şi familii, şi nu doar prin numărul şi tipul serviciilor oferite. Elementele unui sistem profamilie par uşor de atins, dar schimbările sunt greu de realizat. Pentru a aduce ceva nou în viaţa familiilor, e nevoie de modificarea tipului şi a calităţii serviciilor prestate în întreaga comunitate. Instituţiile care sunt la dispoziţia copilului şi a familiei trebuie să lucreze împreună pentru a schimba fundamental modul în care aceştia gândesc, se comportă şi îşi folosesc resursele. Un asemenea sistem va fi în beneficiul întregii comunităţi în care locuiesc copiii şi familiile lor. Crearea unui astfel de sistem va însemna eforturi comune ale mai multor parteneri, lideri cheie din diverse domenii, care vin împreună pentru a găsi soluţii. Partenerii respectivi preiau iniţiativa, ce constă într-o serie de activităţi relaţionate, întreprinse în scopul construirii unui nou sistem de servicii pentru copii şi familiile lor. Se consideră că modul în care avansează acţiunile depinde de alegerea de către participanţi a unei strategii de cooperare sau de colaborare, care să le ghideze planurile. Cei care folosesc o strategie de cooperare sunt de accord să lucreze împreună pentru a-şi împlini scopurile individuale. Fac aceasta fără a modifica substanţial serviciile pe care le oferă şi fără a produce schimbări în regulile şi regulamentele care le guvernează instituţia. Partenerii care folosesc o strategie colaborativă stabilesc obiective comune şi sunt de accord să uzeze de puterea personală şi instituţională pentru a le împlini. Trebuie să aibă autoritatea de a-şi reprezenta instituţiile sau segmentele de comunitate din care provin. Sunt de acord să angajeze resurse şi să modifice politicile şi procedurile existente pentru a atinge obiective concrete, măsurabile. Îşi asumă responsabilitatea personală şi colectivă pentru rezultate. Colaborarea oferă - mai mult decât cooperarea - posibilitatea unei integrări reale a serviciilor şi cea mai bună şansă de restructurare a celor existente şi de transformare a lor într-un sistem profamilie. Voi prezenta în continuare câteva exemple de practici şi programe, pe care grădiniţele şi şcolile le pot folosi pentru a încuraja familia şi a obţine sprijinul societăţii în procesul de învăţare a elevilor. Trebuie întărit faptul că părinţii sunt persoanele cheie în planificarea, organizarea, implementarea şi evaluarea oricăror practici eficiente. Dezvoltarea abilităţilor parentale Sponsorizează ateliere de învăţare pentru familie, pe teme sugerate de părinţi şi le desfăşoară în perioadele de timp şi locurile accesibile tuturor acestora. Solicită familiilor să precizeze ce tipuri de ateliere sau evenimente informative i-ar interesa să frecventeze şi care sunt perioadele convenabile pentru desfăşurarea lor. Oferă informaţii despre dezvoltarea copilului. Împrumută cărţi familiilor, precum şi casete cu ateliere pentru părinţi. Le oferă informaţii despre dezvoltarea condiţiilor de acasă, care să sprijine învăţarea şcolară. Realizează sondaje printre părinţi pentru a determina nevoile acestora, cere membrilor conducerii să ajute la împlinirea nevoilor respective şi lucrează pentru a pune în legătură părinţi cu resursele comunităţii. Au un centru pentru familie s-au îi ajută pe părinţi să aibă acces la alte centre de resurse din comunitate. Au grupuri de sprijin pentru familiile cu interese şi nevoi speciale. Îi instruiesc pe membrii personalului şcolii şi îi sprijină pentru a contacta toate familiile. Accentul pe comunicare Programează şedinţele cu părinţii, profesorii şi elevii, pentru a fixa obiectivele învăţării elevilor pentru anul respectiv. Îi ascultă pe părinţii care prezintă punctele tari ale copiilor lor şi modul în care învaţă aceştia. Urmează “Regula celor şapte”, oferindu-le şapte căi diferite prin care părinţii împreună cu membrii comunităţii pot afla despre ce se întâmplă în şcoală şi pot comenta. Profesorii au acces oricând la telefoane, pentru a comunica cu părinţii în timpul sau după o zi de şcoală. Membrii conducerii transmit acasă mesaje pozitive despre elevi. Se fac eforturi pentru a comunica cu taţii. Implică părinţii în evenimentele în care copiii sunt răsplătiţi, premiaţi pentru realizări. Au personal didactic dispus să asiste şi să-i sprijine pe părinţi în interacţiunile lor cu şcoala. Trimit comunicări acasă despre: progresul şcolar al elevului; întâlnirile de la şcoală; modul în care se pot implica părinţii în activităţile elevilor; disciplina elevului; curriculum. Cadrele didactice fac vizite la domiciliul elevilor. Învăţarea acasă Au obiective specifice şi activităţi, prin care părinţii sunt informaţi despre modul în care-şi pot sprijini copiii la teme. Oferă activităţi şi evenimente de învăţare pentru întreaga familie. Invită părinţii să împrumute publicaţii din biblioteca şcolii. Îi ajută pe părinţi să înţeleagă evaluările elevilor, inclusiv testele, şi să sprijine elevii pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. Includ părinţii şi alţi membri ai comunităţii în dezvoltarea învăţării copiilor în activităţile extraşcolare. Voluntariatul Încurajează familiile şi pe alţi membri ai comunităţii să devină voluntari în evenimentele organizate de şcoală. Oferă servicii elevilor ce doresc să fie voluntari în cadrul comunităţii. Încurajează membrii familiilor şi ai comunităţii să se implice: ca participanţi în consiliile de conducere; în prezentarea către elevi a carierelor lor şi a altor subiecte; ca asistenţi în spectacolele organizate de copii; ca însoţitori în excursii sau alte ieşiri cu clasa. Oferă oportunităţi de voluntariat pentru părinţii singuri sau pentru cei ce muncesc. Conducere şi susţinere Încurajează părinţii să frecventeze întâlnirile consiliilor şi comitetelor şcolii. Solicită membrii personalului să-i ajute pe părinţi să depăşească situţiile dificile. Ajută familiile să se sprijine una pe cealaltă. Împlicarea societăţii Se comportă ca o sursă de informaţii despre serviciile oferite familiilor de către comunitate. Încurajeză grupurile de servicii şi pe cele civice locale pentru a se implica în şcoli. Permit comunităţii să uzeze de clădirea şcolii, dincolo de programul obişnuit de şcoală. Lucrează cu camera locală de comerţ sau cu consiliul oamenilor de afaceri şi biblioteca pentru a promova ştiinţa de carte la adulţi. Au un program iniţiat împreună cu companiile locale, pentru a spori abilităţile de lucru ale elevilor. Publică şi transmit pe scară largă informările şedinţelor de consiliu ale şcolii, prezentările şi politicile acestora şi încurajează feedback-ul şi participarea membrilor comunităţii.  COMPETENȚE CHEIE ÎN ȘCOLILE DIN EUROPA PROF.CALOIAN FELICIA ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,ŞTEFAN LUCHIAN’’-MOINEŞTI În Europa, adoptarea conceptului larg de competenţe cheie a fost însoţită de o serie de variaţii în termenii specifici şi în conţinutul exact al setului de competenţe sau abilităţi care sunt în curs de elaborare. Mai multe studii internaţionale recente atestă un nivel scăzut de integrare în ceea ce priveşte competenţele digitale în predarea matematicii, ştiinţelor şi limbilor, chiar şi în ţările în care disponibilitatea calculatoarelor este mare. În întreaga Europă testele naţionale standardizate, care sunt utilizate în scopuri sumative sau formative sau pentru monitorizarea sistemelor de învăţământ, se concentrează asupra competenţelor de bază, în special pe predarea limbii materne (sau pe limba de predare) şi pe matematică şi într-o măsură mult mai mică pe ştiinţe şi pe limbi străine. Strategiile naţionale de promovare a competenţelor cheie Ţările europene (sau regiunile) au adoptat abordări diferite în sprijinirea asimilării competenţelor cheie. În funcţie de ţară şi de competenţele cheie în cauză, strategiile naţionale se pot concentra fie pe o singură competenţă, fie pot acoperi două sau mai multe competenţe cheie. În general, strategiile sunt îndreptate spre citire pentru a îmbunătăţi nivelul de alfabetizare şi de a promova bunele obiceiuri de citire, iar de obicei au ca obiectiv societatea în ansamblu. În Europa, evaluarea elevilor are o varietate de forme şi utilizează instrumente şi metode de evaluare diferite. Instrumentele de evaluare corespunzătoare, care reflectă rezultatele elevilor dobândite prin diferite discipline, sunt necesare pentru a evalua progresele elevilor în aceste zone. Franţa şi Austria oferă exemple interesante de instrumente de evaluare care traversează graniţele diferitelor discipline şi activităţi de învăţare. Accesul la cărţi de la o vârstă fragedă şi la o gamă largă de materiale de citit în anii de şcoală mai mari este crucial pentru a deveni un cititor avansat. La şcoală, unele dintre cele mai bune moduri de a încuraja lectura sunt prin învăţarea colaborativă între elevi şi prin discutarea diverselor texte. Oferirea unei game de materiale de lectură diferite pentru elevi este o modalitate importantă de a le încuraja motivaţia de a citi. Majoritatea curriculelor subliniază importanţa dezvoltării plăcerii şi a interesului elevilor pentru lectură şi sprijină utilizarea unei game largi de cărţi şi a altor materiale scrise pentru predarea citirii. Rezultatele sondajului international arată, de exemplu, că citirea online are un efect pozitiv asupra performanţei la citire. Câteva ţări au adoptat strategii specifice pentru promovarea lecturii. În Letonia, cadrele didactice din învăţământul primar şi secundar trebuie să aibă două ore suplimentare pe săptămână pentru lucrul individual cu elevii care au nevoie de sprijin suplimentar. În acelaşi timp, instituţiile de învăţământ trebuie să elaboreze planuri individuale de sprijin pentru elevii cu dificultăţi de învăţare. De asemenea, în Grecia, la nivel primar, elevii pot avea până la şase ore pe săptămână de lucru individual. În România, această abordare este utilizată în principal în programele de recuperare din şcolile din mediul rural. În Irlanda, cadrele didactice de sprijin al învăţării predau suplimentar, elevii sunt de obicei retraşi de la orele lor normale şi instruiţi în grupuri mici, deşi există un accent în creştere pe furnizarea de sprijin pentru elevii ţintă în clasele lor. În Malta, elevii de şcoală primară primesc sprijin personalizat pentru alfabetizare de la profesori specialiști, atât în grupuri de mai puţin de cinci elevi cât şi în clasă. În Slovenia, asistenţa individuală sau în grup mic este oferită în cadrul claselor normale sau la sfârşitul unei zile de şcoală; asistenţa didactică este asigurată de profesori sau de specialiști și pedagogi de remediere. Rezultatele slabe în rândul elevilor reprezintă o îngrijorare pentru multe ţări europene. În combaterea rezultatelor slabe, sunt esenţiale competenţele profesorilor de a lucra cu elevii care au o gamă largă de abilităţi şi de interese. În majoritatea ţărilor europene, autorităţile centrale din învăţământ oferă îndrumare şi sprijin pentru profesori şi şcoli pentru a aborda rezultatele slabe.Rezultatele sondajelor internaţionale, precum şi alte dovezi de cercetare, arată faptul că rezultatele slabe apar dintr-un număr de motive asociate cu mediul de acasă şi cu factori legaţi de şcoală şi de multe ori acestea se susţin reciproc. Bibliografie: Surse: http://eacea.ec.europa.eu/education/eurypedia; http://eures.anofm.ro/index.php ; Legea Educaţiei Naţionale din 2012.   Colaborarea cu părinţii şi îmbunătăţirea parteneriatului dintre grădiniţă şi familie Prof. Camelia Munteanu - Grădinița cu program prelungit nr. 21 Iași Prof. dr. Eusebiu Neculai Munteanu - Grădinița cu program prelungit nr. 21 Iași Contextul social influenţează decisiv dezvoltarea şi învăţarea copilului. În acest sens, abordarea integrată a dezvoltării timpurii presupune o colaborare între instituţiile, organizaţiile şi persoanele ce sunt implicate în educaţia timpurie. Această colaborare generează în timp servicii educaţionale de calitate. Calitatea educaţiei timpurii depinde în esenţă de trei factori fundamentali: mediul educaţional stimulativ, interacţiuni adecvate şi bine calibrate între profesori şi preşcolari, o colaborare eficientă şi strânsă între părinţi şi profesori (Munteanu şi Munteanu, 2009). Spre exemplu, abordarea integrată a dezvoltării copilului presupune complementaritatea activităţilor de învăţare realizate în familie cu cele realizate la grădiniţă (New şi Cochran, 2007, p. 353). Prin urmare, între ambientul familial şi cel educaţional de la grădiniţă ar trebui să existe o anumită convergenţă: ambientul de la grădiniţă trebuie să aibă un caracter familial, iar ambientul din familie trebuie sa aibă în vedere crearea unor oportunităţi de dezvoltare optimală a copilului (Bronfenbrenner, 1986). Soluţia pentru realizarea acestei convergenţe constă în coordonarea reciprocă a celor două microsisteme de dezvoltare a preşcolarilor prin crearea unor punţi de legătură în cadrul parteneriatului cu familia şi prin îmbunătăţirea mediul educaţional la grădiniţă. Dezvoltarea parteneriatului dintre comunitate, familie şi grădiniţă constituie o garanţie a îmbunătăţirii practicilor educaţionale utilizate atât în familie, cât şi în instituţiile de educaţie timpurie, un astfel de parteneriat putând fi considerat drept fundament pentru construirea unei veritabile comunităţi de învăţare (Lave şi Wenger, 1991). Parteneriatul cu părinţii constituie “un principiu fundamental al organizării şi funcţionării instituţiei preşcolare” (Glava şi Glava, 2006, p. 229). Obiectivul acestui parteneriat vizează implicarea părinţilor în activităţile educaţionale desfăşurate la grădiniţă. Implicarea părinţilor constă în “participarea părinţilor la procesele şi experienţele educaţionale ale copiilor” (Jeynes, 2005, p. 245). Această implicare oferă beneficii copiilor, profesorilor şi părinţilor. Astfel, copiii îşi îmbunătăţesc atitudinile şi comportamentul atât în familie, cât şi la grădiniţă, profesorii pot construi şi valorifica parteneriatul cu părinţii, iar aceştia din urmă îşi sporesc competenţele parentale (Hornby, 2011, p. 2). Pentru educatori însă, interacţiunile cu părinţii pot constitui o sursă majoră de stres în activitatea profesională (Turnbull şi Turnbull, 1986). Spre exemplu, părinţii ce nu acceptă niciodată rezultatele evaluării dezvoltării copilului, părinţii care îşi manifestă sistematic competenţele academice superioare în relaţiile cu educatorii sau părinţii care, prin comportamentul lor, afectează dezvoltarea optimală a copilului pot fi consideraţi de unii profesori drept părinţi problematici. Pe de altă parte, există şi părinţi care manifestă permanent un comportament submisiv în relaţiile cu educatorii, fapt ce se răsfrânge negativ asupra dezvoltării copilului. Cu toate acestea, profesorii au un rol important în a determina părinţii să se implice în educaţia timpurie a copiilor. Gradul de implicare a părinţilor în educaţia timpurie face diferenţa în ceea ce priveşte evoluţia şi progresul copiilor în învăţare. Manifestarea unui comportament responsabil faţă de proprii copii presupune cultivarea abilităţilor şi atitudinilor faţă de învăţare ale acestora, stabilirea şi menţinerea unor relaţii pozitive cu educatorii şi utilizarea unui stil de parenting favorabil dezvoltării optimale a preşcolarilor. Practicile parentale utilizate în educaţia timpurie sunt predictori semnificativi ai dezvoltării cognitive şi socio-emoţionale a copiilor (Belsky şi alţii, 2007), iar colaborarea părinţilor cu profesorii oferă preşcolarilor oportunităţi mai mari de adaptare la grădiniţă. Implicarea părinţilor în educaţia timpurie a copiilor diferă în funcţie de resursele de care dispune respectiva familie (McIntyre şi alţii, 2007). Totodată, achiziţiile academice ale copiilor în perioada preşcolară sunt determinate de cantitatea şi calitatea resurselor existente în familie şi la grădiniţă. În acest context, calitatea ambientului educaţional şi a activităţilor de învăţare poate fi interpretată drept un predictor al gradului de implicare a părinţilor în educaţia timpurie. Totuşi, în comunităţile sărace şi în cele cu un nivel scăzut de cultură civică, implicarea părinţilor în educaţia timpurie a copiilor este mai redusă, decât în comunităţile cu un nivel mai ridicat de educaţie şi bunăstare. Indiferent de resursele de care dispune o anumită comunitate, colaborarea dintre profesori şi părinţi se structurează adesea pe baza relaţiilor de putere, generând două modele fundamentale de colaborare, unul cu dominanţă didactică şi altul cu dominanţă parentală (Porter, 2008). Hornby a identificat şase modele distincte de relaţionare între profesori şi părinţi (Hornby, 2011, pp. 27-30): modelul protectiv în care rolurile şi atribuţiile profesorilor şi părinţilor sunt separate, fără a exista acţiune în comun; în cadrul acestui model, comportamentul profesorilor şi al părinţilor este cumva asemănător cu jocurile paralele realizate de preşcolari la grupa mică; modelul expertului constă în faptul că părinţii văd în educator un specialist în educaţia propriului copil şi ascultă orbeşte de opiniile şi recomandările acestuia (tot aşa cum ascultă spre exemplu de medicul cardiolog); modelul transmisiei face referire la convingerea părinţilor de către profesori cu privire la necesitatea aplicării unor programe de intervenţie educaţională în familie; modelul curriculmului îmbunătăţit vizează participarea şi implicarea părinţilor în derularea proiectelor tematice şi a activităţilor de învăţare, profesorii valorificând astfel potenţialul existent în fiecare familie; modelul consumatorist în care părinţii au un control crescut asupra deciziilor ce vizează procesul de învăţare; în opinia noastră, acest model este specific multor grădiniţe particulare din ţara noastră; modelul parteneriatului în învăţare în care profesorul este considerat un expert în educaţie, în timp ce părintele este considerat un expert în cunoaşterea propriului copil; singur, profesorul nu poate interveni punctual fără a primi sprijinul părintelui care cunoaşte mai bine “terenul”; pe de altă parte, părintele are nevoie de profesor, întrucât opiniile şi ideile acestuia pot orienta într-un mod optim acţiunile şi intervenţiile parentale; prin urmare, garanţia succesului în ceea ce priveşte dezvoltarea optimală a copilului în educaţia timpurie constă în buna colaborare între părinţi şi profesori. Relaţiile dintre părinţi şi educatori ar trebui să aibă la bază următoarele şapte principii de acţiune: încrederea reciporcă, respectul reciproc, competenţa, comunicarea, angajamentul, egalitatea şi susţinerea reciporcă (Turnbull şi alţii, 2011). Fiecare dintre aceste modele este utilizat de către părinţi şi profesori în diverse ipostaze. Spre exemplu, profesorul joacă rolul de expert, atunci când un părinte caută lămuriri de la un educator practician cu privire la anumite comportamente manifestate de copil în familie, iar părintele joacă rolul de catalizator în ceea ce priveşte aplicarea şi dezvoltarea curriculum-ului, atunci când acesta se implică împreună cu copilul în realizarea unor proiecte care sunt apoi diseminate la grădiniţă. Totuşi, dintre toate aceste modele, cel referitor la parteneriatul în învăţare are capacitatea maximă de a stimula implicarea părinţilor în educaţia timpurie. În literatura de specialitate există numeroase lucrări despre modalităţile de construire a relaţiilor dintre părinţi şi profesori (Dintre toate aceste abordări, ne-a atras atenţia în mod deosebit modelul conceput de Joyce L. Epstein care afirmă că “ în cazul în care profesorii percep copilul doar ca pe un preşcolar, atunci ne putem aştepta ca familia să delege educaţia copilului în timpul activităţilor petrecute la grădiniţă. În cazul în care educatorii iau în considerare faptul că preşcolarul provine dintr-o familie, deci mai întâi de toate este vorba despre un copil, atunci familia şi comunitatea devin parteneri veritabili ai grădiniţei în dezvoltarea şi educarea copiilor.” (Epstein, 1995, p.701). Epstein consideră că există şase tipuri fundamentale de implicare a părinţilor: parentingul, comunicarea progresului în învăţare şi în dezvoltare a preşcolarilor, ativităţile de voluntariat realizate de părinţi la grădiniţă, activităţile de învăţare realizate în familie, participarea părinţilor la luarea deciziilor în grădiniţă şi colaborarea extinsă cu organizaţii civice şi culturale, agenţii, instituţii publice, asociaţii profesionale, firme, întreprinzători privaţi şi universităţi ce au capacitatea de a oferi servicii comunităţii (Epstein şi alţii, 2002). Chiar dacă rolul părinţilor în educaţia timpurie a copilului este unul fundamental, totuşi programele de formare a profesorilor de grădiniţă din majoritatea ţărilor nu acordă suficientă importanţă acestui fapt. Tocmai pentru a acoperi această nevoie de formare a educatorilor, Proiectul de Reformă a Educaţiei Timpurii, derulat în ţara noastră în anii 2007-2011, a inclus şi câteva module de curs destinate pentru realizarea parteneriatului cu părinţii. Introducerea acestora a fost necesară şi pentru că “tradiţia unui astfel de parteneriat bazat pe un schimb mutual de informaţii, pe un ax comun de acţiuni şi pe negocierea unor decizii ce privesc progresul copilului a fost puternic subminată de un sistem de învăţământ tributar unei istorii de decenii de comunism, care a încurajat un raport inegal între învăţământ şi familie, cu o perspectivă total dezavantajoasă şi inoportună pentru un nou tip de societate. Lipsa acestei tradiţii a creat un gol în practica relaţiilor democratice suportive în domeniul parteneriatului familie-instituţie de învăţământ.” (Ionescu şi alţii, 2004, p.11). În ultimii douăzeci ani, în ţara noastră au fost înfiinţate numeroase Centre de Resurse pentru Părinţi în cadrul programului UNICEF “Educaţia Familiei”. Obiectivele acestui program vizau atât educaţia formală, cât şi educaţia informală a părinţilor realizată prin intermediul Centrelor de Resurse pentru Părinţi. Rolul acestor centre este acela de a promova parteneriatul dintre grădiniţă şi familie şi de a determina o îmbunătăţire a practicilor educaţionale în familie şi la grădiniţă. În acest context, la iniţiativa Institutul Olandez pentru Îngrijire şi Bunăstare, în toate judeţele s-au derulat activităţi în cadrul programului naţional de educaţie parentală “Educăm Aşa!”. Principiile acestui program educaţional vizează o serie de aspecte, precum “implicarea directă a părinţilor în educaţia copilului, stabilirea unor relaţii pozitive în interiorul familiei şi prevenirea unor probleme ulterioare şi a unor disfuncţii în educaţia copilului, care pot fi traumatizante atât pentru copil, cât şi pentru părinţi.” (Ionescu şi alţii, 2004, pp. 13-14). Începând cu anul 1998, în cadrul Programului Naţional de Educaţie Parentală iniţiat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Fundaţia Copii Noştri, în colaborare cu reprezentanţa UNICEF România, au fost instruiți peste 700 formatori de formatori la nivel național și peste 11500 instructori pentru părinți. Cursurile pentru părinți desfăşurate până în luna iunie 2010 după metoda „Educăm aşa” au fost realizate în 4791 grădinițe și 614 școli din țară, un număr de 85.684 părinți beneficiind deja de acest program de formare. Conform rezultatelor obţinute în urma derulării Programului Naţional de Educaţie Parentală, reiese faptul că există indicii cu privire la îmbunătăţirea practicilor utilizate de părinţi din mediul urban în ceea ce priveşte modul de disciplinare a copilor. Pe de altă parte, într-un studiu realizat pe un eşantion naţional reprezentativ, intitulat Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale în România şi publicat în 2006 se afirmă că “situaţiile de tensiune şi conflict între părinţi sunt prezente în mai toate familiile (...) părinţii având o dorinţă extremă de disciplinare a copiilor lor (...) practicile utilizate pentru disciplinarea copilului evidenţiind însă o lipsă de cunoaştere a specificului de dezvoltare a copilului mic cum ar fi: curiozitatea acestuia, dorinţa de explorare a mediului şi de investigare a obiectelor din jur.” (Anghelescu şi Iliescu, 2006, p.156). Aceste rezultate oarecum contradictorii derivă, în opinia noastră, din faptul că între comunităţile din mediul urban şi cele din mediul rural din ţara noastră există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte gradul de educaţie şi calitatea vieţii. Rolul părinţilor în dezvoltarea copilului este unul crucial, familia având un aport substanţial atât în socializare, cât şi în educaţia preşcolarului. În familie copilul îşi însuşeşte limbajul, îşi formează deprinderile igienice şi de alimentaţie, precum şi deprinderile de comportament. Modelul parental îi oferă copilului posibilitatea de a învăţa “ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât” (Bucinschi, 2009, p. 59). Între valorile existente în familie şi cele existente la grădiniţă poate exista fie o convergenţă, fie o divergenţă. În cazul existenţei unei convergenţe între aceste valori, parteneriatul educaţional dintre părinţi şi educatori este mai uşor de realizat. În schimb, atunci când regulile şi valorile din familie diferă faţă de cele existente la grădiniţă, atunci copilul va trăi o traumă emoţională, deoarece el este nevoit să adere la unul din cele două sisteme de valori în dauna celuilalt. În acest caz, parteneriatul educaţional dintre părinţi şi profesori este cu atât mai necesar cu cât pare a fi mai dificil de realizat. Bibliografie: Anghelescu, C. (coord.) şi Iliescu, M. (coord.) (2006), Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale în România, Alpha MDN, Buzău. Bronfenbrenner, U. (1986), „Ecology of the family as a context for human development: Research perspectives”, Developmental Psychology, 22 (6), pp. 723-742. Belsky, J., Burchinal, M., McCartney, K., Vandell, D.L., ClarkeStewart, K.A. şi Owen, M. T. (2007), „Are there long-term effects of early child care?”, Child Development, 78 (2), pp. 681-701. Bucinschi, M. (2009), „Grădiniţa, familia şi comunitatea - parteneri în educaţie” (pp. 59 -66) în C. Boca, (coord.), M. Bucinschi, A. Dulman, G. Dumitru, V. Fluieraş, M. Marcinschi-Călineci, C. Popescu, E. Stativă şi C. Ulrich (2009), Educaţie timpurie şi specificul dezvoltării copilului: modulul general pentru personalul grădiniţei, Educaţia 2000+, Bucureşti. Epstein, J.L. (1995), School/Family/Community Partnerships. Caring for the children we share, Phi Delta Kapan, 76, pp. 701-712. Epstein, J., Sanders, M., Simon, B., Salinas., K., Jansorn, N., & Van Voorhis, F. (2002). School, Family, and Community Partnerships: Your Handbook for Action, Second Edition. Thousand Oaks, CA: Corwin Press Glava, A. şi Glava, C. (2002), Introducere în pedagogia preşcolară, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Hornby, G. (2011), Parental involvement in children education. Building effective school-family partnerships, Springer Science, New York. Ionescu, M. (coord.), Cuciureanu, M., Preda, V., Balica, M., Fumărel, S., Horga, I., Iaurum, G., Mircea D., Muscă, A., Negreanu, E., Popenci, Ş., Terente, L. şi Velea, S. (2004), Centrele de Resurse pentru părinţi din învăţământul preşcolar/UNICEF - Reprezentanţa în România, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti. Jeynes, W.H. (2005), „A meta-analysis of the relation of parental involvement and urban elementary school student academic achievement”, Urban Education, 40 (3), 237-269. Lave, J. şi Wenger, E. (1991), Situated Learning. Legitimate peripheral participation, University of Cambridge Press, Cambridge. New, R.S. şi Cochran, M. (eds.), (2007), Early childhood education: an international encyclopedia, vol. 1, Praeger Publishers.McIntyre, L.L, Eckert, T.L., Fiese, B.H., DiGennaro, F.D. şi Wildenger, L.K. (2007), Transition to kindergarten: family experiences and involvement”, Early Childhood Education Journal, 35 (1), pp. 83-88. Munteanu, C. şi Munteanu, N.E. (2009), Ghid pentru învăţământul preşcolar. O abordare din perspectiva noului curriculum, Polirom, Iaşi Porter, L. (2008), „Collaboration with Parents”, Educating Young Children: Learning and Teaching in the Early Childhood Years, 14 (2), pp. 25-27. Turnbull, A.P. şi Turnbull, H.R. (1986), Families, professionals and exceptionality, Columbus, OH: Merill. Turnbull, A.P., Turnbull, H.R., Erwin, E.J., Soodak, L.C. şi Shogren, K.A. (2011), Families, professionals and exceptionality, Boston: Pearson.  Familia, grădiniţa, şcoala, societatea-pilonii de rezistenţă ai educaţiei Prof. inv. primar, Camelia-Angela Suru, Şcoala Gimnazială “Romul Ladea” Oraviţa “Omul nu poate deveni om decât prin educaţie” spunea Emanuel Kant, educaţia fiind ceea ce desăvârşeşte fiinţa umană. Relaţia şcoală - familie - societate ar trebui sa fie una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei, iar prin idealul educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii. Acţiunea educativă a familiei este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, subordonate idealului social şi educaţional. În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat de cei trei factori deopotrivă. In această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Procesul de integrare în societate începe în familie, din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară). Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Grădiniţa reprezintă “ieşirea” din casă a copilului. Aici, el este singur, învaţă să se descurce, nu i se mai oferă totul pe tavă, nu mai este el cel mai important. Învaţă să socializeze, să împartă lucrurile şi atenţia educatoarei cu ceilalţi. Aici evoluează ca persoană independentă. Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include. Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a omului. Dar şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, se întoarce în famile, care trebuie să-i asigure un climat favorabil, astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii. Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi, competitivi pe piaţa muncii, dispunând de abilităţi multiple. Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă. Partener principal al şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune de o influenţă considerabilă în raport cu membrii săi. Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie. Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge la maturitate.  Criza identităţii si educaţia pozitivă, educaţia valorilor Prof. dir. Candrea Angela „Dă-mi un peşte şi-l voi mânca azi. Învaţă-mă să pescuiesc şi voi avea ce mânca o viaţă” Maria Montessori Astăzi trăim clipele în care tinerii sunt din ce in ce mai afectaţi de violenţă, intimidare, probleme sociale şi de lipsa de respect atât faţa de ceilalţi cât şi faţa de mediul in care ei trăiesc. Astăzi, parcă, mai mult decât oricând, trăim o profundă criză a individualităţii (fac referire la criza individului ca individ social care trăieşte in realitatea socio-economică) dublată de criza identităţii personale (aici mă refer la criza valorilor morale, estetice, sociale, criza simţită de fiecare dintre noi). Nu ne mai găsim locul nicăieri, nu mai suntem noi înşine. Scara valorilor este răsturnată, ba, mai mult, valorile umane sunt negate sau necunoscute. Pe lângă faptul ca abordarea pedagogiei tradiţionale este, oarecum, şi pe buna dreptate, depăşită, calitatea educaţiei din ţara noastră rămâne de dorit. La fiecare început de an şcolar, tuturor elevilor mei începători sau nu, le propun să scrie, pe o foaie de hârtie, o scurta prezentare a fiecăruia dintre ei. Ce cred ei ca m-ar putea interesa pe mine, in calitate de profesor, despre fiecare dintre ei. Pe an ce trece constat că aceşti copii, pe lângă faptul că nu ştiu sa scrie corect, nu ştiu să se exprime, nu ştiu să comunice, să transmită o informaţie. Exista, la nivelul fiecăruia dintre ei, o bariera in comunicare, un blocaj în comunicare, în exprimarea propriilor sentimente şi a propriilor emoţii. Le este frică să fie ei înşişi, să se exprime liber, să fie proprii lor creatori. Ca alternativă si îmbunătăţire a educaţiei deja existente, vine educaţia pozitivă - educaţia valorilor. Ca educatori, este de datoria noastră să facem tot posibilul pentru a îmbunătăţii comportamentul elevilor noştri dar şi climatul şcolar. Educaţia trebuie să dezvolte abilităţi cognitive, abilităţi emoţionale, să favorizeze respectul, încrederea, pentru ca elevii, tinerii să crească în prietenie, într-o societate lipsită de violenţă, societate care să favorizeze încrederea de sine si făurirea unui scop în viaţă. Educaţia trebuie să se bazeze pe valori pozitive, obiectivul educaţiei trebuie să fie crearea unei lumi mai bune pentru noi toţi. Dacă, odinioară, copiii erau educaţi în a-şi asuma valorile umane prin intermediul poveştilor morale, astăzi, filmele şi jocurile video violente, care glorifică violenţa, sunt cele mai atractive. Astăzi cele mai multe canale de televiziune desensibilizează elevii, copiii, cu fiecare val de ştiri despre corupţie, lăcomie, excese şi nedreptate, ştrangulându-le orice speranţă. Aşa cum remarcă Jaques Delors despre educaţie: trebuie să educăm copiii noştri nu numai în „ a şti” şi „a face” ci trebuie să le deschidem dimensiunea socială: „cum să fie”, „cum să trăiască împreună”. Conceptul de educaţie pozitivă se conturează în jurul persoanei umane percepută ca gândire, simţire, valoare. Cu alte cuvinte, educaţia pozitivă se referă la bunăstarea individului, ea facilitează mijloacele de difuzare a valorilor în educaţie. Educaţia pozitivă recunoaşte întreaga fiinţă umană şi promovează atât educaţia la nivel cognitiv cât şi la nivel afectiv. Elevii sunt învăţaţi sa-şi asume valorile, să le conştientizeze, şi conştientizându-le, le simt si le aplică în viaţa de zi cu zi. Educaţia pozitivă promovează valorile: curajul, pacea, iubirea, respectul, toleranţa, cooperarea. Aceste valori sunt forţa de susţinere a societăţii umane precum şi a progresului in general. Educaţia trebuie să motiveze elevii să exploreze, să experimenteze şi să integreze in viaţa lor practică aceste valori. Educaţia de calitate trebuie să dezvolte elevilor abilităţi de explorare si înţelegere a acestor valori. În centrul activităţii de învăţare trebuie sa existe aceste valori. Educaţia de calitate trebuie sa fie o modalitate de înţelegere, de învăţare a fundamentelor acestor valori, a sensului şi scopului acestora. Educaţia pozitivă trebuie să sublinieze valoarea şi integritatea fiecărei persoane implicate in furnizarea educaţiei: acasă, la şcoală, în comunitate. Trebuie să sprijine dezvoltarea generală a individului, a culturii, a valorilor pozitive în societate si în întreaga lume, întrucât educaţia este o activitate proiectată intenţionat pentru a ajuta umanitatea să crească, să înflorească. Educaţia de calitate se bazează pe următoarele principii: În centrul predării şi învăţării trebuie să fie plasată căutarea sensului si scopului acestor valori pozitive (curajul, cooperarea, toleranţa, etc.). Dezvoltarea şi consolidarea învăţării acestor valori prin: explorare, experienţă, integrare în viaţa de zi cu zi. Procesul de educaţie trebuie să se bazeze pe relaţii pozitive intre cei implicaţi în acest proces, în trinomul: elevi, profesori, părinţi. Educaţia acestor valori nu trebuie să fie doar un subiect al Curriculum-ului, ea trebuie să fie în primul rând o pedagogie, o filosofie educaţională şi practică, care inspiră şi dezvoltă valori pozitive în sala de clasă. Bazat pe educaţia valorilor, procesul de predare-învăţare trebuie sa fie un proces de reflecţie, de înţelegere, numai astfel el poate contribui la dezvoltarea gândirii critice, a imaginaţiei, a comprehensiunii, a conştiinţei de sine, a abilităţilor de comunicare inter- şi intra-personale, a eliminării barierei şi blocajului în comunicare. Educaţia pozitivă presupune dezvoltarea unei percepţii clare şi precise a propriilor atitudini, a comportamentelor, alfabetizarea emoţională, pentru a-ţi putea asuma şi pune in practică propriile valori. Educaţia pozitivă presupune asumarea valorilor şi încurajarea celorlalţi de a se baza pe cele mai bune calităţi personale, culturale şi sociale. Aceasta este educaţia pozitivă, educaţia valorilor.  DESPRE A FI DASCĂL ÎN ROMÂNIA… ŞI NU NUMAI Profesor pentru învăţământ primar şi preşcolar CANEA FELICIA Şcoala Gimnazială „OCTAVIAN GOGA”; SATU MARE Sunt ani mulţi de când cu un elan nebunesc, de tânără absolventă de liceu pedagogic dornică să facă lucruri care să rămână memorabile, am început să predau.” Am ales” un post de profesor suplinitor de agricultură. În 1980 o clasă întreagă de absolvenţi am fost repartizaţi ca şi suplinitori pe diferite posturi de profesori, majoritatea în Oaş (eram absolventa a Liceului pedagogic- Carei, judeţul Satu Mare), deoarece nu erau disponibile decât acelea. Această repartiţie ne făcea titulari ai comunei în care aveam norocul (în cele mai multe cazuri nenorocul) de a ajunge. Atunci erau reguli clare care nu permiteau transferul decât după trei ani de muncă fără întrerupere în acelaşi loc de muncă, adică după ce deveneai „definitiv” în învăţământ. Şi totuşi…Un colectiv de cadre didactice cu media de vârstă de 26 de ani şi un director de 38 de ani, decanul de vârstă, a devenit familia mea acolo în Gherţa Mică din judeţul Satu Mare. Destul de timid a fost debutul în cariera didactică la 18 ani, tânără învăţătoare într-un sat din Oaş, unde şcoala se frecventa în funcţie de culesul prunelor, al căpşunilor sau de numărul de fraţi avuţi în grijă. La început am fost multifuncţională: dimineaţa- învăţătoare (prima mea clasă avea 40 de elevi), după prânz- profesoară suplinitoare de agricultură, iar uneori, când colegul meu, profesorul de limba română era în sesiune făcând o a doua facultate, le predam limba română elevilor de clasa a IX-a. Apoi am rămas doar cu bucuria de a-i educa pe cei mici. Azi sunt tot cu ei! Şi sunt mândră şi fericită să fac asta! Când eşti tânăr totul pare posibil şi mult mai uşor de obţinut! Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că tot ce am făcut, orice lecţie pe care am predat-o, orice activitate şcolară sau extraşcolară pe care am susţinut-o îmi confirmă că poţi să te bucuri de rezultate bune, de performanţe doar dacă faci cu dăruire şi implicare lucrurile, dacă nu asculţi comentariile scepticilor, dacă te duci înainte crezând în tine şi mai presus de orice iubind oamenii! De-a lungul celor 36 de ani de carieră didactică am abordat stiluri de predare şi metodologii diferite. Am avut privilegiul de a cunoaşte multe şcoli şi mulţi dascăli truditori în laboratoarele cunoaşterii. Alte vremuri, alte conjuncturi. Pe toţi ne-a legat şi încă ne leagă dragostea pentru ceea ce făceam şi facem, dar mai ales dragostea pentru copii. De-a lungul timpului am funcţionat 8 ani şi ca învăţătoare în Alternativa educaţională „Step by Step”. Acest lucru mi-a adus mari beneficii (deşi nu e deloc de neglijat consumul fantastic de timp şi energie în pregătirea zilnică a lecţiilor şi pe care apoi l-am resimţit din plin). Chiar am învăţat că individualizarea trebuie să primeze, că predarea trebuie orientată în funcţie de necesităţile copilului, de ritmul său propriu, că predând integrat obţinem o imagine de ansamblu mai amplă, că putem aduce argumente mai solide şi mai credibile referitoare la nevoia de instruire şi educaţie, că implicând familia şi în activitatea didactică aceasta conştientizează mai mult rolul ei, dar şi al şcolii precum şi nevoia de colaborare în atingerea scopului nostru comun: desăvârşirea educaţiei copilului. Elevii din aceste clase, pe care am avut onoarea să-i conduc prin labirintul cunoaşterii, au frecventat în marea lor majoritate şi grădiniţa tot în sistemul de predare „ Step by Step”. Şi învăţământul tradiţional infuzează un suflu nou, de schimbare, dar tare anevoios se arată rezultatele. După ani mulţi de învăţământ, când am intrat în acest sistem alternativ de predare şi am colaborat cu grădiniţa care funcţiona (şi încă funcţionează) în acelaşi sistem, am înţeles ce înseamnă o relaţie benefică între aceste instituţii şi care sunt beneficiile pentru toţi: copii, părinţi, cadre didactice, comunitate. Parteneriatele educaţionale pe care le desfăşurăm în continuare cu grădiniţele ne ajută să cunoaştem copiii încă de la grădiniţă, să-i vedem la treabă, să le ducem „mostre” de educaţie pentru când vor veni la şcoală. Părinţii lor află mai multe despre şcoală, despre dascălii acesteia şi se pot orienta mai uşor atunci când aleg pentru copilul lor o şcoală. În perioada grădiniţei părinţii sunt mult mai implicaţi în viaţa copilului şi pentru că doamnele educatoare ştiu să-şi apropie familia prin activităţi comune cu o tematică largă şi ofertantă. „Step by Step” ne-a învăţat pe toţi că părinţii, ca primi educatori ai copiilor, trebuie consideraţi parte din procesul de învăţământ. Acest lucru nu l-am mai uitat niciodată. Acum părinţii sunt invitaţi să participe la lecţii, să susţină unele actvităţi care le pun în valoare specialitatea, hobby-urile sau abilităţile proprii. Participarea unui părinte la clasă trebuie să fie un act firesc, nici festiv, nici perturbator ci unul aducător de completări şi sprijin în atingerea obiectivelor propuse. Orice elev e mândru de părintele său mai ales când citeşte admiraţie pentru acesta şi în ochii colegilor săi. În comunicarea cu educatorul în clasă, se nuanţează specificul în dezvoltare al fiecărui copil, se găsesc modalităţi de cultivare a unor abilităţi în familie pentru a completa sau suplimenta procesul educativ. Multe dintre conflictele anterioare acestei conlucrări îşi află rezolvarea în cadrul orelor comune. Comunicarea copilului cu adulţii devine mai uşoară, el se exprimă mai liber devenind astfel mai transparent pentru părinţi. Şi totuşi… Undeva lucrurile se deteriorează! Câte nu s-ar putea face însă în continuare pentru o mai bună integrare a copiilor în această societate, societatea românească! În acest moment am sentimentul clar că educăm copii, şi-i educăm bine pe majoritatea, pentru străinătate. DE CE? În acest moment al existenţei societăţii româneşti undeva în traiectoria pe care fiecare părinte mai întâi, apoi fiecare elev, şi-o creionează apare o neconcordanţă între expectanţă şi realitate. Cu ce greşeşte sistemul educaţional românesc? Cred că cei care se ocupă de programele de învăţământ reformatoare ar mai trebui să se întoarcă la catedră măcar un an ca să se logheze la noile realităţi. Apoi ar trebui să punem mai multă bază pe sedimentarea cunoştinţelor de bază, noi, toţi cei care lucrăm în sistem, pe folosirea a cât mai multe şi variate materiale didactice şi să nu „alergăm” prin materie lăsând ca superficialitatea să troneze şi să se transforme într-un mod de-a fi acceptat apoi la scară largă. Să fim conştienţi că e nevoie de seriozitate în tot ceea ce facem. E nevoie de competenţă şi de susţinere materială. Sunt convinsă că cea care ar putea face ca lucrurile să fie puse pe un făgaş firesc, de bun simţ, este disciplina. Nu vorbesc aici despre o disciplină coercitivă bazată pe pedeapsă şi recompensă ci de disciplină liber impusă în gândire, disciplină la locul de muncă, oricare ar fi acesta, disciplină în familie. Da, disciplină în familie! O educaţie care să pună accent pe cunoaştere, pe bun simţ, pe respect şi pe relaţii care să promoveze toleranţa şi armonia ar aduce echilibru în această societate ai cărei conducători se pare că au uitat că odată au fost şi ei elevi! Sau poate că nu! O societate mai prost educată e o societate mai uşor de condus!  Familia și grădinița, parteneri în educația timpurie ed. Capracea Lenuța Grădinița P.P. nr. 21 Iași Etapa de viaţă în care se formează cele mai multe din structurile de profunzime ale personalităţii este preșcolaritatea. Pregătirea pentru viaţă a ,,o mului de mâine,, începe din primele luni de existenţă şi primii care trebuie să pună bazele educaţiei sale sunt părinţii Acţiunea educativă din familie trebuie să aibă un caracter intenţional,care să urmărească finalitatea, și anume aceea de a forma personalitatea copilului pentru integrarea lui în societate. Educaţia din primii ani de viață, care este făcută de părinți, dar și de profesorii din învățământul preșcolar, se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. În timp, odată cu creșterea și dezvoltarea copilului, vor crește nevoile și trebuinţele acestuia. În etapa preşcolarităţii, responsabilitatea părinților este de asigura condiţiile materiale necesare dezvoltării psiho-fizice, precum şi bazele trainice ale întregii formări, temelie pentru viitoarea personalitate adultă. Nu trebuie să uităm că atitudinile şi comportamentele părinţilor vor fi primele modele copiate cu fidelitate de copii, deprinderile şi convingerile conturate la vârsta preșcolară formează baza modului de acţiune în viitor și, de asemenea că, faptele de azi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine. Copilul preşcolar trebuie să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte. Această răspundere revine în mare măsură familiei care poate îndeplini această sarcină printr-o colaborare judicioasă, eficientă cu instituţia preşcolară, grădinița. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv, este o,,şcoală,, a sentimentelor în care care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale învățându-le prin joc în propria conduită. În condiţiile unei atmosfere echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârstă preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice al acestei dezvoltări.Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie - este comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, dublat de un permanent respect pentru copil care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. Cultivarea la copilul preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat vârstei. Cultivarea dragostei de bine, de adevăr are nevoie, de acţiune şi nu de verbalism, de activitate şi nu de dialog, de descoperire a virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi. Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub forma „Așa e bine să faci!” sau „Nu e bine să faci așa!”. Aprecierea copilului de bine cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin, constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile care decurg. Pentru a putea descoperi „binele” care mai târziu va deveni „principialitate, cinste, spirit de a-ţi ajuta aproapele, criterii de evaluare a comportării” este necesar ca în grupul familial să existe un cod de conduită bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi. Respectiv, cerând copiilor să acţioneze într-un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în acea direcţie şi nu factor derutant. Participarea efectivă a părinţilor la necazurile copiilor, la evenimentele din viaţa acestora le dau linişte şi siguranţă. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune. E bine să li se explice măsura greşelilor făcute, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă blocaje psihice şi dezaprobare socială. Unitatea de acţiune a celor doi factori, grădiniţă - familie, în activitatea de formare a copilului este condiţionată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă. Elementul de interes comun al celor două instituţii trebuie să determine o mişcare de apropiere cu dublu sens, familie - grădiniţă, grădiniţă - familie, în vederea unei suficiente cunoaşteri a ambelor părţi. Un aspect important este acela ca educatoarea grupei să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare al copilului, disponibilităţile lui intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi de caracter. În acest fel, adând în vedere particularităţile de vârstă şi ţinând seama de temperamental și caracterul fiecărui copil, se poate acţiona diferenţiat, astfel încât eficienţa demersului educativ să fie în concordanţă cu obiectivele programei instructiv-educative. Aplicând metode şi mijloace diverse am identificat si am cunoscut fiecare copil, astfel încât am putut comunica părinţilor concluziile observaţiilor mele, atât părţile pozitive ale personalităţii copiilor, cât şi cele negative, nedorite avute în vedere atât de mine, dar şi de părinţi. Pentru aceasta i-am antrenat pe părinţi prin participarea activă la unele activităţi desfăşurate cu copii, sugerându-le să continue şi acasă. Pe lângă discuţiile zilnice, şedinţele ocazionale şi tematice, o importanţă desosebită l-au avut activităţile demonstrative desfăşurate cu copii, pentru părinţi. Impactul participării lor la astfel de activităţi a fost acela al unei cunoaşteri a propriilor copii, dar şi a celorlalţi, putând să facă comparaţii. Un rol important în realizarea acestui obiectiv l-a avut şi îl are participarea părinţilor în organizarea unor activități extrașcolare: excursii, vizite, drumeţii cu diferite ocazii, serbări. Meseria de părinte se învață în timp, iar pe perioada preșcolarității cu ajutorul educatoarei. Dezvoltarea unitară și armonioasă a copilului este influențată de buna colaborare a familiei cu grădinița.  Relaţia familie-grădiniţă-comunitate Educatoare: Caraibot Silvia Relaţia grădiniţă - familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei, mai ales pe fondul schimbărilor sociale multiple din ultimul timp. Vorbim cu toţii despre integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană. Acest proces atrage după sine o serie de schimbări, la nivel macro socio-economic, dar şi în şcoli şi grădiniţe. Una dintre aceste schimbări se referă la relaţia grădiniţă-familie. Dacă până în prezent acest parteneriat grădinţă-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat „responsabili-tatea grădiniţei”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. Analizând documentele recente emise în cadrul Consiliului Europei (organizaţie internaţională cu rol important în stabilirea standarde lor educţtionale internaţionale, şi care influenţează major politicile sociale, respectiv educaţionale, în cadrul Uniunii Europene) se remarcă o nouă abordare privind dezvoltarea acestui parteneriat. Acest tip de contract se contituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu educatoarele şi implică colaborarea părinţilor în activităţile grădiniţei, nu numai sub aspect economic, respectiv de a participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale grădiniţei, ci şi sub aspect educaţional - cultural. Această tendinţă prezentă deja în unele ţări vest-europene, în cazul societăţii româneşti este doar un proiect. Din literatura de specialitate şi din analiza rezultatelor colaborării cu părinţii s-a constatat că în evoluţia relaţiei grădiniţă- familie există în principal trei etape de parcurs: - etapa unităţii şcolare autosuficiente; - etapa de incertitudine profesională; - etapa de dezvoltare a încrederii mutuale educatoare-părinţi. În prima etapă grădiniţa este considerată o instituţie închisă, care nu influenţează mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. În acest caz contactele cu părinţii sunt rare, formale. Părinţii acceptă ideea că nu au nimic de făcut în legătură cu activitatea derulată în grădiniţă. Ei nu participă la consiliile de administraţie ale grădiniţei, formarea asociaţiilor de părinţi nu este încurajată. În a doua etapă educatoarele încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor şcolare ale copiilor, dar părinţii continuă să creadă că grădiniţa este autosuficientă. Astfel se manifestă tendinţa de acuze aduse de familie grădiniţei, pentru proastele rezultate şcolare ale elevilor, atunci când se integrează/sau nu, în activitatea şcolară. Administraţia grădiniţei are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară, contactele cu familiile copiilor fiind încă formale. Punctual încep să se dezvolte iniţiative precum: o mai bună comunicare a educatoarelor cu părinţii; apar organizaţiile voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară în care participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional. În a treia etapă părinţii şi educatoarele descoperă împreună că neîncrederea este puţin câte puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Relaţia cu familiile este din ce în ce mai încurajat de grădiniţă ; consiliul unităţii şcolare include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele educaţionale; organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea grădiniţei; se organizează cursuri pentru părinţi. Din experienţa la clasa a ultimilor ani pe aceasta tema am constatat ca obstacolele majore întâlnite in relaţia gradinita-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât intre parinti, cat si la cadrele didactice si manageri/ directori) sau de ordin material (relaţia gradinita-familie cere un surplus de efort material si de timp). In cadrul acestui parteneriat, adesea dificultatile rezulta din disputa unor idei divergente privind: responsabilitatea statului si a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a gradinitei de către parinti sau unicitatea invatamantului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului in clasa I; participarea parintilor la gestionarea si procesul decizional in instituţia şcolara. Cel mai greu de înlăturat este obstacolul de ordin atitudinal. Mentalitatea oamenilor - parinti, cadre didactice, publicul larg, in general - si cutumele sociale inradacinate si întărite prin comportamente repetate sunt factori greu de influenţat si de schimbat, dar acest lucru nu este imposibil de realizat. Comunicarea cu copiii, referitor la activitatea lor şcolara, comunicarea cu educatoarele, referitor la abilitatile si aptitudinile pe care le au copiii, la posibilitatea si modalitatile de dezvoltare a acestora, si implicarea parintilor in activitatile gradinitei, sunt paşi de parcurs in relaţia gradinita - familie, pentru buna dezvoltare a personalitatii copiilor. Cum am putea dezvolta o colaborare reala intre gradinita si familie? Exista mai multe cai. Pentru problemele de ordin administrativ, ele se rezolva atunci când parintii si educatoarele dispun de mecanisme de evaluare comune ale activitatii şcolare. Relaţia familie-gradinita apare justificata in măsura in care se restabileşte încrederea colectivitatii de parinti, a comunitatii, in instituţia şcolara. Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-gradinita si participarea la gestiunea gradinitei, cat si pentru educaţia parintilor îl are infiintarea asociaţiilor de parinti, ca reprezentanţi ai vocii reale a acestora, privind rezolvarea diverselor probleme apărute in gradinita, implicarea acestora in organisme abilitate in luarea unor decizii de importanta majora. Referitor la atitudinea de colaborare a parintilor, respectiv la problemele de ordin atitudinal in relaţia gradinita-familie, reciprocitatea este elementul care adesea lipseşte, in scoală romaneasca. Daca prin intermediul gradinitei sunt organizate diverse activitati si parintii sunt invitaţi, parintii copiilor cu un comportament exemplar vor veni. Cat despre iniţiative ale parintilor de a derula unele activitati împreuna cu copiii si cu educatoarele din gradinita, acestea sunt extrem de rare. Chiar daca gradinita organizează activitati frumoase si utile pentru parinti si pentru copiii lor, prin iniţiativa parintilor de a organiza la rândul lor unele activitati, s-ar vedea cu adevărat ca le pasa, si ar obliga gradinita la mai multa deschidere si cooperare. Astăzi, parintii trebuie sa se îndrepte de la modelul autoritar, in care creşterea copilului se bazează mai mult pe forta si control, spre un model caracterizat prin deschidere, căldura si coerenta in stabilirea si aplicarea regulilor, a limitelor si asteptarilor adecvate. În acest din urma caz, comunicarea, bazata pe o relaţie de demnitate si recunoaştere reciproca, joaca un rol crucial. Deschiderea fata de activitatile zilnice si preocupările copilului au un rol central in relaţia dintre parinti si copii, ca si explicaţiile, raţionamentul, negocierile si argumentele. În acest mod, copiii cresc invatand ce înseamnă responsabilitatea, autocontrolul si egalitatea si sunt mult mai pregatiti sa devină adulţi. Parintii ar trebui sa ii ofere copilului îndrumare adecvata in exercitarea drepturilor sale, intr-o maniera care sa tina seama de capacitatile lui in continua dezvoltare. Îndrumarea adecvata înseamnă ca parintii, pe măsura ce copiii înaintează in vârsta, ar trebui sa le ofere mai multa responsabilitate in problemele personale, facilitând exercitarea sporita a autonomiei. Opiniilor copilului trebuie sa li se acorde importanta cuvenita, in funcţie de vârsta si gradul lui de maturitate. Aceasta nu înseamnă acordarea unei autonomii totale, ci implicarea si încurajarea participării copilului in procesul de luare a deciziilor ce ii afectează viata. Pe de alta parte, parintii nu ar trebui sa ii ceara sau sa se aştepte din partea copilului la lucruri inadecvate cu stadiul lui de dezvoltare. Este de asemenea important ca îndrumarea sa nu se realizeze prin intermediul unor forme umilitoare de disciplina. Evoluţiile din ultimele decenii au adus schimbări importante si in atitudinile si comportamentele legate de pedepsirea copilului. Nu numai ca pedeapsa fizica a fost interzisa prin lege, iar creşterea fara violenta a copilului a devenit o problema a drepturilor omului, dar s-a dovedit ca, de cele mai multe ori, pedeapsa fizica are un efect contrar celui aşteptat. Chiar daca, pe termen scurt, pare sa fie eficienta, prin inducerea supunerii, pe termen lung, pedeapsa fizica, in loc sa disciplineze copilul, poate duce la dezvoltarea comportamentelor opuse, precum agresivitatea, delincventa si manifestările antisociale. Copiii pot dezvolta, de asemenea, sentimente de teama, furie si anxietate si pot invata in mod greşit ca forta, si nu argumentele logice, primează in rezolvarea conflictelor. Uneori, parintii recurg la pedepse fizice din neputinţa, din teama sau pentru ca nu ştiu ce altceva sa facă. Cel mai important factor in abordarea problemelor de disciplina îl reprezintă prevenirea, prin oferirea de modele si prin stabilirea unei relaţii in cadrul căreia copilul se simte iubit si in siguranţa. Copilul tinde astfel sa fie mai „ascultător”, chiar si atunci când trebuie sa-si corecteze comportamentul. În felul acesta putem spune ca a educa este mult mai important decât a pedepsi, si poate ca nici nu ar mai trebui sa vorbim despre pedeapsa, ci doar despre educaţie. Toate aceste probleme sunt aduse in discuţie in cadrul întâlnirii dintre parinti si educatoare in cadrul Programului de educaţie a parintilor prin metoda „Educaţi aşa”, desfasurat in gradinite. Proiectul a fost extins la nivel naţional prin formare de formatori si formare de instructori de parinti care sa desfasoare activitati cu parintii copiilor ce frecventează gradinita. Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Parteneriatul gradinita- familie se refera la construirea unor relaţii pozitive intre familie si, gradinita la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia vad educatoarea sfătuindu-se cu parintii. Concluzia finala este ca, numai o buna colaborare intre gradinita si familie, o mai mare implicare a parintilor in activitatea gradinitei (inclus in luarea deciziilor) va imbunatati colaborarea dintre aceşti factori, foarte importanţi in creşterea si dezvoltarea copilului preşcolar. Cultivarea unei relaţii de parteneriat afectiv intre gradinita si parinti in sprijinul educaţiei si creşterii copilului constituie cheia succesului viitor in adaptarea si integrarea şcolara; este primul pas către o educaţie deschisa, flexibila, si dinamica a personalitatii copilului.  Relatia scoala - familie in societatea romaneasca CARALIU AUREL Ca subsistem al educatiei permanente, educatia copiilor contribuie la emanciparea sociala si spirituala a acestora, raspunzand unor nevoio specifice, concrete si ofera modalitati alternative si conditii liberale de autoeducare. Realitatea cotidiana si statisticile din ultima vreme contureaza tabloul sumbru al unei societati bolnave. Familia, scoala, anturajul si audio-vizualul - cele patru medii din viata curenta a copilului - inregistreaza un declin in planul valorilor pedagogice. In familie, somajul, saracia si numarul crescand de familii dezorganizate, liberalismul prost inteles al educatiei se rasfrange asupra copilului, determinand „anemierea” morala a acestuia, slabirea afectiunii parintesti, afectarea echilibrului psihic al protagonistilor, abandonul scolar, vagabondajul, delincventa. In scoala, desi exista consens explicit in ceea ce priveste prioritatea formativului asupra informativului, o programa, un inspector pe probleme educative, preocuparile educative in general sunt neglijate sau plasate in derizoriu; dirigentia este mai mult decat oricand o cenusareasa; consilierea si orientarea reprezinta deocamdata doar concepte frumoase; activitatile extracurriculare lipsesc aproape cu desavarsire fiind reprezentate, in cel mai fericit caz, de unele actiuni circumstantiale. Educatorul nu este deprins inca cu dialogul persuasiv. Lipseste comunicarea, apropierea de elev. Anturajul este puternic marcat de climatul social: delincventa juvenila este in crestere, fumatul, consumul de alcool si vagabondajul au castigat teren printre tinerii de varste fragede; violenta, pornografia si promiscuitatea au invadat strada. Audio-vizualul incuba adoratia pentru o noua „cultura” in care valorile perene ocupa din ce in ce mai putin loc. Cele trei ipostaze de baza ale educatiei (formala, nonformala, informala) sunt reprezentate printr-o multitudine de agenti educativi. Pe langa instantele consacrate (familia, scoala, clubul copiilor, radioul, televiziunea, ziarele si revistele) au aparut si se dezvolta diverse organizatii (de copii, de tineret, religioase etc.), fundatii, grupuri de similitudine, specialisti in interventia socio-educativa. Complexitatea si intensitatea factorilor de influentare si de presiune asupra copilului au crescut atat de mult incat personalitatea acestuia nu mai este doar un rezultat al ereditatii, mediului si educatiei. Adevarata problema o reprezinta necesitatea de a asigura coerenta acestor influente educative, de a le integra intr-un parteneriat viabil in perspectiva idealului educational al unei epoci care tinde catre globalizare. In ansamblul agentilor educativi, scoala joaca un rol esential. Evaluarea locului si rolului ei in societatea contemporana comporta insa nuantari substantiale. Dintre acestea: a) conceptia holista in abordarea educatiei, fundamentata in pedagogia moderna si confirmata de programele UNESCO, aseaza scoala intr-o lumina noua. Realitatea lumii moderne arata ca „scoala nu-si mai poate permite sa ignore mesajele celorlalte tipuri ale educatiei sau sa intre in concurenta cu ele.” (Adrian Nicolau, Teodor Cozma). b) cercetarea pedagogica actuala evidentiaza faptul ca „valorile scolii eficiente trebuie sa se constituie intr-o cultura a dezvoltarii, menita sa sustina perfectionarea activitatii scolare” (Emil Paun). Printre valorile dominante ale scolii „eficiente” se situeaza „valorizarea parintilor”. O scoala de calitate si de succes nu poate fi inteleasa astazi in afara unei redimensionari a relatiei scoala - familie. realitatea pare sa confirme aceasta supozitie. Cauzele sunt variate: - climatul familial s-a deteriorat sub presiunea somajului, grijilor materiale, pierderii increderii in valori, marasmului cvasigeneral; - parintii sunt inca victime ale vechii mentalitati conform careia absolvirea scolii este garantata din start. Ei asteapta inca „totul” de la scoala. Pusi in fata unor esecuri scolare ale copiilor ei inca nu reactioneaza in mod adecvat in raport cu obligatiile lor firesti, incurajand astfel aparitia fenomenului de abandon scolar, fuga de la ore, vagabondajul etc.; - neintelegandu-si corect rolurile, cadrele didactice si parintii se invinovatesc reciproc. Scoala ii acuza pe parinti de incompetenta educationala, de dezinteres, pretentii exagerate si chiar agresivitate. Parintii, in schimb, fie pretind profesorilor o atitudine mai intransigenta fata de elevi, confundand dialogul democratic elev - profesor cu familiarismul pagubos, fie le imputa insuccesele copiilor, neintelegand exigentele prezentului, - oferta educationala a scolii este redusa sau inadecvata in raport cu asteptarile si nevoile de educatie ale parintilor, deoarece profesorii nu cunosc prea bine aceste nevoi si nici nu se ocupa de ele; in plus, lipsesc formele institutionalizate moderne si active de educatie a parintilor si de parteneriat, forme care ar trebuie sa ia locul celor rutiniere si formale de pana acum; - constatam esecul scolar al multor elevi din clasele sociale defavorizate. In fata acestei situatii, educatorii scolari gresesc si ei adeseori catalogand de la bun inceput elevii si pastrand aceasta atitudine discriminatorie pe durata lunga, de obicei pana la sfarsitul ciclului scolar; - literatura pedagogica pentru parinti este putin reprezentativa pe piata cartii sau nu este valorificata de catre factorii responsabili.  FAMILIA ŞI ŞCOALA-PARTENERI EDUCAŢIONALI Prof. înv. primar Caraman Mariana Şcoala Gimnazială Nr.12 “B.P.Hasdeu”, Constanţa Educaţia, ca acţiune socială organizată, se desfăşoară într-un cadru constituit pe baza unor valori perene şi cu participarea tuturor factorilor educaţionali:familia, şcoala, instituţii culturale, mass-media etc. La nivelul acestor factori se formează medii educaţionale care exercită influenţe specifice asupra noilor generaţii. Familia şi şcoala reprezintă cei mai importanţi factori educaţionali, fiind adevăraţi piloni ai educaţiei. Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente pe care, de regulă acesta le imită cu fidelitate.În cadrul familiei se pun bazele unor deprinderi de comportare, dar se face şi trecerea spre formarea unor reprezentări, noţiuni, valori morale, convingeri prin care se exprimă atitudinea copilului faţă de el însuşi, faţă de ceilalţi. Ca factor al educaţiei formale, instituţionalizate, şcoala este organizaţia socială special creată pentru educarea tinerei generaţii. În cadrul mediului şcolar, educaţia şi instruirea se împletesc armonios, în mod gradat, conform unor finalităţi propuse. Numai printr-o colaborare strânsă, susţinută, familia şi şcoala pot pune în aplicare procesul de educare a fiinţei umane în devenire. Esenţial este ca cei doi factori să-şi dirijeze acţiunile spre un scop comun, să-şi concentreze influenţele spre acelaşi deziderat: formarea personalităţii copilului în conformitate cu imperativele lumii moderne. Parteneriatul între şcoală şi familie îşi demonstrează eficienţa, dacă se respectă anumite condiţii de realizare a acestuia: - perceperea părinţilor de către cadrele didactice ca persoane active şi valoroase pentru educarea copiilor; - implicarea părinţilor în luarea unor decizii referitoare la activităţile extraşcolare, la stabilirea opţionalului etc. -responsabilitatea pentru evoluţia copilului să fie împărţită între şcoală şi familie. Concomitent cu intrarea copilului în mediul şcolar, acţiunea educativă a familiei se îmbogăţeşte şi devine mai profundă.Pentru ca elevul să obţină performanţe calitative superioare, este necesară o punte de comunicare, o conexiune reală între cei doi factori la care ne referim. O bună informare a părinţilor cu privire la modul de manifestare intelectuală şi comportamentală, precum şi identificarea unor căi, direcţii, procedee acţionale pentru ameliorarea ori dezvoltarea personalităţii elevului pot asigura succesul procesului de învăţământ. Formele de manifestare ale colaborării dintre familie şi şcoală sunt nenumărate: şedinţele, lectoratele, întâlnirile săptămânale cu părinţii, implicarea părinţilor în organizarea şi realizarea unor activităţi extraşcolare, scrisorile către părinţi, caietele de corespondenţă cu părinţii etc. Şedinţele cu părinţii desfăşurate lunar sau ori de câte ori este nevoie, urmăresc abordarea unor aspecte pedagogice şi promovarea schimbului de idei în legătură cu procesul instructiv-educativ. Întâlnirile săptămânale sau ori de câte ori sunt solicitate de către părinţi au drept scop ilustrarea activităţii din perioada respectivă şi prezentarea obiectivelor stabilite pentru intervalul de timp care urmează. Aceste întâlniri sunt eficiente îndeosebi în clasa I, dar şi în celelalte clase. Astfel, părinţii au un feed-back asupra a ceea ce se studiază la şcoală. Lectoratele cu părinţii au drept scop o vie propagandă în rândul comunităţii cetăţeneşti.Părinţii de la un întreg nivel de clasă, ciclu de învăţământ, şcoală, beneficiază, în cadrul lectoratelor, de prezenţa şi consilierea unor specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care şcoala derulează diverse programe de parteneriat (poliţie, cabinet medical, instituţii culturale, ONG-uri etc.). Implicarea părinţilor în organizarea şi derularea unor activităţi extraşcolare (serbări, şezători, vizite de studiu, excursii, drumeţii, concursuri, ateliere de lucru, cercuri) sudează colectivul clasei, relaţiile dintre elevi, cadru didactic, părinţi, favorizând cunoaşterea reciprocă. Scrisorile către părinţi pot fi de informare cu privire la rezultatele, progresele obţinute de elev sau regresele acestuia, de felicitare cu ocazia obţinerii unor performanţe şcolare, de mulţumire pentru implicarea deosebită în rezolvarea unor probleme din cadrul şcolii. Caietele de corespondenţă cu părinţii reprezintă un mijloc de menţinere a conexiunii dintre cei doi factori, înregistrând observaţii, detalii semnificative cu privire la conduita elevilor. Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar sub forma unui sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun, educarea copilului. Bibliografie: Cosmonovici A., Iacob L., “Psihologie şcolară”, Editura Polirom, Iaşi, 1998, Vrăsmaş E., “Educaţia şi consilierea părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2004 *Bontaş I., “Pedagogie-tratat”, Editura Bic All, Bucurşti, 2011.  GRĂDINIŢA ŞI EDUCAŢIA INCLUZIVĂ Prof. înv. preşc. Mirela Mariana Carastoian Grădiniţa cu P.P. Dumbrava Minunată, Tulcea Aşa cum este precizat şi în curriculumul pentru învăţământul preşcolar, întreg procesul instructiv - educativ trebuie să aibe în centru copilul, personalitatea acestuia, nevoile lui de dezvoltare, aptitudinile individuale. Pentru ca fiecare preşcolar să beneficieze de o educaţie de calitate, specifică particularităţilor sale, trebuie să existe o legătură strânsă între familie, cea care oferă cele mai multe informaţii legate de dezvoltarea copilului, grădiniţă şi comunitate, concretizată sub forma parteneriatelor educaţionale. O temă de actualitate, specifică unei societăţi moderne, civilizate, o constituie educaţia incluzivă, ce presupune integrarea tuturor copiilor în sistemul de învăţământ, indiferent de mediul social din care provin, etnie, dizabilităţi sau nevoi speciale. Cel mai important rol în realizarea acestui demers revine cadrului didactic, astfel încât munca acestuia se va concentra asupra conştientizării şi acceptării la nivelul grupei de copii a unor persoane diferite, ce nu corespund stării de normalitate cunoscute, prin însuşirea unor valori morale, cum ar fi toleranţa şi nediscriminarea. O importanţă deosebită o are pregătirea cadrului didactic, pentru a avea capacitatea de a face faţă acestor cerinţe, situaţii deosebite şi în acelaşi timp, de a transmite celorlalţi, copii, părinţi, societate, ideea de diversitate umană, altruism, întrajutorare, acceptare. Educatorul are menirea de a pătrunde în sufletele inocente ale copiilor şi a le trezi sentimente nobile, lucru ce se realizează cu stăruinţă şi într-un interval mai mare de timp. De aceea este importantă şi personalitatea cadrului didactic, ce trebuie să manifeste răbdare, înţelegere, optimism, capacitate de adaptare, afecţiune, blândeţe, ambiţie, curaj. Integrarea tuturor copiilor în şcoală este un deziderat la nivelul întregului sistem de învăţământ românesc şi începe cu anii grădiniţei, când copiii sunt inocenţi, mai deschişi, li se pot modela mai uşor trăsăturile de personalitate şi, implicit, capacitatea de acceptare a diversităţii umane, toleranţa şi respectul faţă de ceilalţi. În România există şcoli speciale pentru copiii cu diferite dizabilităţi (CES): motorii, intelectuale, de limbaj, psihocomportamentale, senzoriale, dar în acelaşi timp, părinţii acestora pot alege frecventarea unor şcoli de masă, ceea ce presupune ca educatorul să găsească mijloacele adecvate de intervenţie educativă, astfel încât cei mici să înţeleagă că fiecare individ este important, se poate forma şi dezvolta pentru a ajunge un cetăţean de bază al societăţii şi poate contribui la dezvoltarea ulterioară a acesteia. În acest context însă, cadrele didactice din România se confruntă cu o mare problemă şi anume: inexistenţa unui cadru legislativ coerent, cu legi clare şi metodologie de aplicare corectă, pentru realizarea unui proces instructiv - educativ de calitate, benefic copiilor cu o dezvoltare normală, dar şi celor cu dizabilităţi. Câteva din aceste probleme sunt: numărul mare de copii la grupă, ceea ce îngreunează semnificativ integrarea cu succes a unor copii cu diferite dizabilităţi, întrucât nu li se poate acorda atenţia necesară, iar un alt aspect important îl reprezintă lipsa unui însoţitor/ajutor pentru un astfel de copil, ceea ce aduce disfucţionalităţi actului educativ. Cu toate acestea, educatorul îşi pune în practică toată priceperea, se informează, caută soluţii şi le aplică pe cele mai adecvate. Familia reprezintă celula cea mai importantă, în care copilul se naşte, creşte până la o anumită vârstă, de aceea comunicarea cu părinţii copiilor cu deficienţe este deosebit de importantă. Cadrul didactic de la familie adună cele mai semnificative informaţii legate de dezvoltarea lui, pentru a şti cum îşi orientează mai departe actul educaţional. În acelaşi timp, educatorul informează periodic părinţii cu privire la progresele copiilor, activităţile desfăşurate cu aceştia, metodele de învăţare aplicate, ceea ce presupune prezentarea portofoliilor copiilor, organizarea de întâlniri, participarea la serbări, expoziţii, excursii. În afară de colaborarea cu familia, un rol important în integrarea copiilor cu deficienţe în grădiniţă îl au şi profesorul psiholog şi cel logoped. Educatorul păstrează o legătură permanentă cu aceştia, le comunică activităţile desfăşurate şi cere informaţii asupra celor constatate de către ei, se consultă asupra viitoarelor intervenţii educaţionale. În acelaşi timp, incluziunea şcolară se referă şi la acceptarea şi integrarea în colective a copiilor aparţinând diferitelor minorităţi, etnii. Statisticile ne arată faptul că preponderentă este etnia rromă, iar în ultimii ani se duce o campanie intens mediatizată, de integrare a acestor copii în învăţământul de masă. Acest lucru înseamnă depăşirea multor obstacole, greutăţi, prejudecăţi, datorate imaginii denigratoare determinate de unii reprezentanţi ai acestei etnii, fapt ce a dus la o generalizare. Aici revine sarcina grea a educatorului de a câştiga încrederea părinţilor rromi în momentul intrării copiilor în grădiniţă, de a fi deschişi, pozitivi, fără prejudecăţi, dar în acelaşi timp de a face cunoscute tuturor tradiţiile, obiceiurile rrome, prin realizarea de activităţi ce promovează interculturalitatea, ceea ce va facilita înţelegerea modului lor de viaţă. O problemă de actualitate o reprezintă apariţia unor noi minorităţi, datorate migraţiei popoarelor musulmane spre Europa. Acest lucru va avea numeroase implicaţii şi la nivelul sistemului de învăţământ, a concepţiei generale a oamenilor şi, implicit, a integrării copiilor acestora în grădiniţă, şcoală şi societate. Integrarea în grădiniţă se referă şi la copiii ce provin din familii defavorizate, dominantă fiind sărăcia. Cadrul didactic are responsabilitatea de a pătrunde în sufletele inocente ale copiilor şi a-i sensibiliza, a-i face să nu discrimineze pe considerente economice pe cel de lângă ei, a-i accepta pe ceilalţi aşa cum sunt şi a-i ajuta la nevoie. În acest sens, educatorul poate organiza acţiuni de voluntariat, cu sprijinul părinţilor, pentru ajutorarea acestora, pentru a-şi continua şi termina studiile, cu scopul realizării lor profesionale şi, implicit, pentru a deveni un cetăţean de bază al societăţii. O altă situaţie, specific românească, în care întâlnim copii cu deficienţe de integrare în mediul şcolar sunt cei cu părinţii plecaţi în străinătate, ce au rămas fie în grija unui părinte rămas acasă, fie în grija bunicilor sau a unei alte rude. Aceşti copii sunt deosebit de sensibili şi aici se vede măiestria cadrului didactic, ce trebuie să ajungă în sufletul şi mintea acestora, să îi înţeleagă şi să le ofere ajutorul ori de câte ori e necesar, fie că acesta e cerut, fie că nu. Lacuna afectivă a acestor copii îi împinge deseori spre stări tensionate, reacţii neînţelese, agresive, iar mai târziu, spre abandon şcolar. Educatorul va urmări atent schimbările de comportament, reacţiile necontrolate şi va solicita, la nevoie, ajutorul psihologului unităţii de învăţământ. Toate demersurile sale vor fi îndreptate spre o integrare cât mai uşoară a acestor copii. În concluzie, putem spune că, o şcoală pentru a fi incluzivă, trebuie să beneficieze de cadre didactice bine pregătite, inovatoare, deschise spre diversitate, acceptare, fără prejudecăţi, care să ceară ajutorul când situaţia le depăşeşte abilitatea, să colaboreze cu familiile copiilor, celelalte cadre din unitate, psiholog, logoped. Se poate spune că este esenţială relaţia de colaborare dintre şcoală, familie şi societate. Bibliografie Revista Învăţământul Preşcolar - Nr. 3-4/2005 Didactic.ro -,,Educaţia incluzivă în grădiniţă"-Exemple de bune practici  ROLUL PARTENERIATELOR EDUCAŢIONALE GRĂDINIȚĂ - ŞCOALĂ- FAMILIE - COMUNITATE prof. Carcea Mariana şi Neder Aurica Grădinița cu Program Prelungit nr.2, Paşcani, jud. Iaşi Motto: “…Eu sunt copilul.Tu ții în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuși sau voi eșua în viață! Dă-mi, te rog,acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”. (Din Child’s Appeal,Mamie Gene Cole). Parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Parteneriatul educaţional este o formă de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali. Din punct de vedere atitudinal, parteneriatul presupune: acceptarea diferenţelor şi tolerarea opţiunilor diferite; egalizarea şanselor de participare la o acţiune educativă comună; interacţiuni acceptate de toţi partenerii; comunicare eficientă între participanţi; colaborare (acţiune comună în care fiecare are rolul său diferit; cooperare (acţiune comună în care se petrec interrelaţii şi roluri comune). Parteneriatul educaţional se realizează între: instituţii ale educaţiei: familie, şcoală şi comunitate; actori educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale (psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi etc.); reprezentanţi ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei etc.); Pentru că la educarea copilului contribuie: familia; grădiniţa; şcoala şi comunitatea, noi am desfăşurat activităţi deosebite în cadrul următoarelor parteneriate educaţionale: Parteneriat cu familia - „Te vreau lângă mine!“; Parteneriat cu şcoala - „În curând vom fi şcolari!“; Parteneriat cu biserica - „Micul creştin“; Parteneriat cu poliţia - „Micul pieton“; Parteneriat cu biblioteca - „Lectura - izvor de cunoaştere“. Obiectivul general al parteneriatului cu familia - „Te vreau lângă mine!“ - este colaborarea permanentă între familie si grădiniţă, în vederea realizării procesului instructiv-educativ din grădiniţă la standarde înalte. Parteneriatul vizează obiective specifice atât pentru părinţi, cât şi pentru educatoare, după cum urmează: a). parintii: Să participe activ în cadrul parteneriatului familie-grădiniţă, cât şi la alte activităţi organizate la nivelul grădiniţei; Să informeze educatoarele privind comportamentul copiilor în familie şi societate; Să continue in familie programul educaţional propus de instituţia preşcolară, îmbinând armonios atitudinea permisivă cu exigenţa. b). educatoarele: Să informeze părinţii privitor la standardele de creştere si dezvoltare ale copiilor, în funcţie de particularităţile de varstă şi individuale; Să expună părinţilor scopul si conţinutul programului educativ desfăşurat in grădiniţă; Să acorde consiliere individuală şi de grup, pe teme de educaţie în familie, cât şi în grădiniţă. Obiectivul general al parteneriatului cu şcoala - „În curând vom fi şcolari!“ - îl constituie asigurarea continuităţii procesului instructiv-educativ-început în gradiniţă - prin familiarizarea preşcolarilor cu: sala de clasă din mediul şcolar; mediul ambiental destinat desfăşurării actului instructiv-educativ de tip şcolar, precum şi cu personalul didactic şi didactic auxiliar al unităţii şcolare partenere, în scopul asigurării unei bune integrării a copiilor în activităţile de tip şcolar. Scopul acestui proiect este familiarizarea copiilor cu specificul activităților desfășurate în cadrul clasei de elevi, în vederea unei adaptări optime la regimul școlar. Scopul parteneriatului cu biserica - „Micul creştin“- este continuarea colaborării Grădiniţei P.P.2 cu Parohia Ortodoxă „Înălţarea Domnului”, în vederea educării preşcolarilor pentru a dobândi cunoştinţe referitoare la imensa dragoste şi bunătate a Domnului Nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru noi - oamenii. Scopul parteneriatului cu poliţia - „Micul pieton“- este educarea copiilor în vederea asumării cu responsabilitate şi încredere a condiţiei de participant responsabil la traficul rutier, prevenind astfel accidentele rutiere cu victime din rândul copiilor. Scopul parteneriatului cu biblioteca - „Lectura - izvor de cunoaştere“- este cultivarea interesului copiilor pentru lucrul cu cartea, fie prin lecturi după imagini, fie prin audieri de texte scrise, sub formă de poezie/poveste /basm. Bibliografie: Vrasmas, Ecaterina - Adina - „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 „Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008.  IMPORTANTA RELATIEI DINTRE GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE Profesor pt. invatamant primar, Carmen Giulescu SCOALA GIMNAZIALA nr.188, Sector 5, Bucuresti Pentru a avea elevi bine educaţi şi, implicit, cetăţeni demni şi responsabili trebuie să ne ocupăm, mai întâi, de educaţia părinţilor. Şcoala a avut şi are un rol primordial în colaborarea cu părinţii în scopul asigurării unei educaţii parentale de calitate. Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul grădiniţa, şcoala, familia, întreaga societate, iar cooperarea acestor factori apare logică, stringentă. Activitatea de acasă este o continuare a activităţii pedagogice de la şcoală şi invers - activitatea de la şcoală este o continuare a activităţii de acasă. Acesta este motivul principal pentru care cei doi factori au datoria de a cunoaşte obligaţiile celuilalt, de a se sprijini reciproc. „Cea dintâi oră din viaţa copilului tău este ora în care se începe educarea lui”- spunea Pestalozzi. Prin această afirmaţie, marele educator al omenirii consideră că educaţia în familie constituie o activitate fundamentală, în toate epocile şi în toate condiţiile de existenţă ale societăţii. Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie şi, într-o anumită măsură, familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi ucenicia pentru viaţă. Ponderea familiei ca factor educaţional este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic, aceasta scăzând odată cu înaintarea copilului pe treptele superioare ale ontogenezei. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul, de cum devine conştient de realitatea care îl înconjoară, „învaţă“ formându-şi inclusiv atitudini şi comportamente pe baza de „modele“, prin imitaţie. Oferta celor din jur este hotărâtoare. Copiii imită ceea ce observă nemijlocit. Important este că oferta din preajma lor să fie pozitivă. Căci altfel ei imită şi ceea ce nu se încadrează într-un comportament dezirabil. Un climat propice exercită o influenţa imensă, deseori fără tendinţe stridente, care pot influenţa negativ. Iar receptivitatea lor deosebită se manifestă nu doar în anii preşcolarităţii, ci şi în cei ai şcolarităţii şi ai parcursului întregii vieţi comune. Copilul absoarbe din mediul apropiat, familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Ei vor face sau vor crede precum părinţii, imitând comportamentele acestora. Familia e un factor integrator pentru viaţa socială, tocmai prin demersuri care angajează atât procesele de cunoaştere, cât şi pe cele afective. Există studii care atestă rolul de factor determinant pe care îl deţine familia în întregul parcurs al evoluţiei individului prin valorile, credinţele, normele, practicile existente în spaţiul cotidian al căminului, influenţând în proporţie de peste 70% dezvoltarea copilului. P. Popescu Neveanu spune ca ”pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toata viaţa”. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urît în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi al celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten. Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă. Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influentţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei si familiei. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţa de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. Funcţia educativă a familiei poate fi urmărită în două momente ale vieţii copilului: înainte de a merge la şcoală şi în perioada şcolarizării. Astfel, in perioada şcolarizării, activitatea educativă a familiei, devine mai complexă. Acum, familia susţine şi adânceşte acţiunile educative ale şcolii şi ale altor instituţii specializate, iar şcoala se sprijină neîncetat pe experienţa de viaţă a copilului, dobândită în familie şi în alte împrejurări ale vieţii sale. În societatea contemporană se apreciază tot mai mult efectele benefice ale participării active a părinţilor în viaţa şcolii. Numeroase cercetări la nivel naţional şi internaţional au pus în evidenţă aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor. Recunoaşterea importanţei unei bune colaborări cu părinţii în favorizarea succesului şcolar al copiilor a impulsionat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală şi să le promoveze şi la nivel de politici publice. În contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată, deoarece misiunea şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculumului şcolar, avînd în vedere faptul că numeroşi părinţi sunt mult prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea sprijini evoluţia copiilor lor sau pentru a putea urmări coerenţa exercitată în familie şi cea din şcoală. Şcoala trebuie înţeleasă ca o instituţie unde se comunică prin toate mijloacele, se învaţă şi se realizează comunicarea, pentru toate nivelurile şi pentru orice context social ori tematic. Scopul comunicării în şcoală nu se rezumă la reuşita şcolară, ci urmăreşte reuşita umană, în toate momentele vieţii. Educatorul este un arbitru care promovând-o, corectează comunicarea. Elevul trebuie ajutat să vorbească, i se procură împlinirea unei nevoi de exprimare spontană ori bine gândită si pregătită. Dascălul îi declanşează cu pricepere şi abilitate motivaţiile de renunţare la mentalitate, de trecere de la starea de absenţă la cea de prezenţă în viaţa grupului, a societăţii. Astfel, devine comunicarea eficientă şi, pe această cale manifestarea lui liberă, favorizată de forţa lui de a comunica, de încrederea că poate da limpezime şi frumuseţe ideii, trăirii. La rândul său, acum elevul obligă educatorul să continue grija pentru « acordările » necesare la neîntrerupta lui devenire, trecere de la o etapă la alta a evoluţiei. Educatorului nu i se cere doar o recunoaştere a elevului de ieri, ci o recunoaştere a celui ce va fi mâine, încât orice recomandare pe care o va face, se va efectua cu argumentele elevilor şi cu racordarea la contextul emoţional şi intelectual al vârstei acestuia. Obiectivele educaţionale nu pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în special ale factorilor educativi. Cooperarea părinţilor cu şcoala presupune însă o ierarhizare a atribuţiilor, care impune recunoaşterea de către părinţi a autorităţii şcolii. Centrul de dirijare şi coordonare a tuturor tipurilor de activităţi şi măsuri ameliorative ale sistemului educaţional este şcoala. Părinţii trebuie atraşi alături de şcoală prin forme variate de activitate, determinându-i să adere la ideea de colaborare activă, acceptând rolul de factor răspunzător în devenirea propriului copil.  Relația școală-familie-societate Prof. Carmen Monica Barabaș Școala Gimnazială Nr.12 Brașov Relației dintre școală și familie i se atribuie perspective noi, în acord cu schimbările alerte ale societății actuale. În ultimii ani, se observă și se apreciază beneficiile pe care le aduce implicarea activă a părinților în viața școlii. Comunitățile educaționale contemporane sunt determinate să-și redimensioneze coordonatele colaborării cu familia, în condițiile în care calitatea educației este potențată de colaborarea reală dintre școală și familie, idee ce se reflectă în studiile recente efectuate la nivel internațional. Tocmai această recunoaștere a importanței părinților în favorizarea succesului școlar al copiilor a stimulat autoritățile educative să întărească legăturile dintre școală și familie și chiar să le promoveze la nivel de politici publice. Pentru o colaborare reală și eficientă între școală și familie sunt necesare norme clare care să stabilească, ca în orice parteneriat, obligațiile, dar și îndatoririle. Astfel, activitatea de învățare și educare din școală poate fi continuată cu succes și acasă. Legăturile dintre părinți și școală au devenit stringente în contexul social actual în care, de multe ori, părinții sunt mai preocupați de problemele familiale sau profesionale. Așadar, școala nu mai are doar menirea de a atinge obiectivele din programa școlară, ci și de a determina familia să participle la viața școlii. Fără implicarea familiei în parcursul școlar al elevilor, latura socială a educației este atinsă doar tangențial și, bineînțeles, pierderile cele mai mari se înregistrează la nivelul societății. Dintotdeauna familia a fost factorul promotor al societății, în familie se transmit adevăratele valori, aici se consolidează relațiile dintre generații. Acest fapt trebuie să devină din nou o realitate pentru evoluția societății românești. Părinții au datoria morală de a le asigura copiilor, pe lângă bunuri materiale, un climat educativ care să le susțină succesul școlar și, mai târziu, cel social. În familie se dobândesc primele norme de conduită, educația oferită de familie nu poate fi înlocuită de nicio instituție de învățământ. Activitatea de acasă trebuie să fie o continuare firească a ceea ce construiește școala. E indicat ca părinții să adopte o atitudine de aprobare și de sprijinire a demersurilor întreprinse de școală, pentru a exista continuitate între activitățile de învățare și educare din școală și cele de acasă. Este necesară crearea unui front educativ unitar cu școala. Interesul permanent al părinților pentru activitățile din școală, disponibilitatea acestora de a sprijini actul educativ sunt premise ale creșterii calității învățământului.  Dimensiunea calitativă a participării la vizitele de studiu Profesor Carmen Neagu, Liceul de Arte „Margareta Sterian”, Buzău În perioada 2-6 mai 2011, am fost beneficiara unei Vizite de studiu în Spania, prin Programul de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii -Lifelong Learning Programme, Programul transversal - Activitatea cheie 1.1. - Vizite de studiu. Acest program sectorial - Programul transversal - se adresează factorilor de decizie din domeniul educaţiei şi formării profesionale interesaţi să cunoască alte sisteme de învăţământ, să împărtăşească exemplele de bună practică din propria activitate şi să înveţe din succesele altor profesori/factori de decizie. Vizita de studiu la care am participat a avut ca temă: LOG ON TO EDUCATION - IMPROVING TEACHING TECHNIQUES THROUGH ICT. Aceasta s-a desfăşurat în Cordoba (oraşul care ascunde in zidurile sale cheia către sufletul Andaluziei), fiind organizată de CEP “LUISA REVUELTA”, un centru de pregătire a cadrelor didactice în ale cărei preocupări sunt incluse: proiecte, programe de dezvoltare profesională,conferinţe,formare profesională, suport educaţional. Participanţii la această vizită de studiu au fost din: Spania, Scoţia, Suedia, Ungaria, Italia, Finlanda, Turcia, Franţa, Germania, Slovacia, Cehia, Polonia, Estonia şi România, în total - un număr de 17 factori de decizie-directori, formatori, inspectori, reprezentanţi ai Ministerelor Educaţiei - diferite compartimente, responsabili de catedre şi compartimente în instituţii de învăţământ, la toate nivelele-primar, gimnazial, liceal şi învăţământ profesional. Fiecare participant a prezentat aspecte importante despre sistemul de învăţământ din ţara sa, pentru o bună cunoaştere a punctelor comune, dar şi a celor care le diferenţiază. În detaliu au fost împărtăşite aspecte ce ţin de utilizarea TIC in sistemul educational din fiecare ţară sau exemple de bună practică, instrumente inovative de predare prin utilizarea tehnologiei informaţionale. Organizatorii au inclus în program prezentări oferite de formatori, profesori universitari ai Universităţii Huelva şi ai Universităţii de Educaţie din Cordoba. De asemenea, au fost vizitate în programul organizat de CEP şi 3 instituţii de învăţământ ce implementează proiectul educaţional pilot ICT School 2.0. În cadrul acestor vizite s-a putut observa preocuparea din ce în ce mai mare în Spania, prin politici guvernamentale bine articulate şi susţinute de toţi factorii implicaţi, de a motiva elevii sa înveţe utilizând mijloacele moderne. Proiectul ICT School 2.0 presupune ca fiecare elev de clasa a V-a să primească la începutul anului şcolar un laptop care are integrat pentru fiecare materie softul adiacent. Laptopul este utilizat atât la şcoală, cât şi acasă, pentru rezolvarea activităţilor individuale şi a temelor, urmând ca la sfârşitul clasei a VII- a să fie returnat şcolii. S-a observat în prezentările realizate de managerii instituţiilor o preocupare constantă de ridicare a calităţii educaţiei oferite, deoarece evaluările anuale sunt un reper important pentru acreditarea sau neacreditarea unor instituţii sau programe educaţionale. Am reţiunut, de asemenea, din vizitele efectuate în cele 3 instituţii preocuparea constantă a managerilor pentru procesul de dezvolare profesională a tuturor cadrelor didactice, asigurarea calităţii educaţiei şi dezvolarea unui sistem de evaluare internă în care controlul documentelor, asistenţele la ore şi rezultatele la examenele naţionale sunt monitorizate periodic.Toţi participanţii au apreciat dotarea din sistemul de învăţământ spaniol. Am avut de împărtăşit, dar şi de reţinut multe exemple de bună practică din domeniul utilizării TIC şi nu numai, pe care sunt conştientă că nu le voi putea pune în practică, decât în urma accesării unor granturi europene, întrucât acestea implică fonduri de investiţii consistente. Per ansamblu, această oprtunitate europeană m-a ajutat să: Mă familiarizez cu conceptul de “e-learning”; Îmi actualizez cunoştinţele referitoare la sistemele educaţionale din ţările participante; Observ situaţii concrete de învăţare bazată pe TIC, ăn cadrul unor instituţii europene; Descopăr modele europene de bună practică în domeniul e-learning şi TIC; Împărtăşesc experienţe şi situaţii in proiecte viitoare, prin menţinerea legăturii electronice cu ceilalţi participanţi si crearea de reţele educaţionale; Descopăr posibilităţile de aplicare practică a informaţiilor dobândite în timpul vizitei, în unitatea mea de învăţământ. În final, pot spune că, dincolo de aspectele comune sau diferite pe care le avem în instituţiile şi ţările noastre, toţi suntem preocupaţi în a creşte calitatea educaţiei, a avea rezultate foarte bune, a cunoaşte şi alte abordări în educaţie promovate de alte state europene şi a ne îndeplini misiunea de educatori.  RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE Profesor: Carmen Tănăsache, Colegiul Economic „Mihail Kogălniceanu”, Focşani Şcoala şi familia urmăresc acelaşi scop educativ: formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltaţi. Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acţiune, concordanţa dintre mijloacele specifice de influenţare folosite de aceste două instituţii sociale. Şcoala este interesată să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat, pentru ca acţiunea sa educativă să fie mai profundă şi de durată. Colaborarea şcolii cu familia este necesară şi în vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenţa necesară. Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral se urmăreste implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative(extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii. Spre a ajuta eficient pe copii, părinţii trebuie să ţină legatura cu şcoala, spre a se informa despre rezultatele muncii şi despre comportarea lor la şcoală. Unele informaţii despre aceste situaţii le pot obţine părinţii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatările despre activitatea lui la şcoală şi modul cum a fost ea apreciată de profesori, dar mult mai utile sunt informaţiile pe care le primesc părinţii de la cadrele didactice. Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale, progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capaătă astfel o misiune suplimentară. În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe langă aspectele medicale, juridice, etc. Se cunosc următoarele forme mai importante de organizare (instituţionalizată) a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie: asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă, şcoli ale părinţilor şi şcoli ale mamelor, consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol informaţional, consultativ şi decizional, comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. Se prevede ca în ţările Comunităţii Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un "contract parental" privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală nu se mai consideră doar ca un "drept opţional", ci ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii. În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că, atunci când şcolile, familiile şi comunităţile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii. Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate realiza astfel: Ajută profesorii în munca lor Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar Îmbunătăţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii Oferă servicii şi suport familiilor Creează o atmosfera mai sigură în şcoală Ajută la managementul şcolii Dacă cele două medii educaţionale - şcoala şi familia - se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei. Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a însecurităţii, inferiorităţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă. Bibliografie: 1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008 2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001 3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004 4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Citit 916 ori
louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet cheap michael kors michael kors outlet cheap michael kors outlet michael kors outlet online cheap michael kors handbags cheap michael kors bags michael kors outlet store michael kors cheap cheap michael kors purses michael kors handbags outlet cheap michael kors michael kors outlet cheap michael kors outlet michael kors outlet online cheap michael kors handbags cheap michael kors bags michael kors outlet store michael kors cheap cheap michael kors purses michael kors handbags outlet cheap michael kors michael kors outlet cheap michael kors outlet michael kors outlet online cheap michael kors handbags cheap michael kors bags michael kors outlet store michael kors cheap cheap michael kors purses michael kors handbags outlet ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets cheap christian louboutin shoes cheap christian louboutin cheap christian louboutin outlet christian louboutin outlet christian louboutin cheap christian louboutin shoes outlet discount christian louboutin Shoes discount christian louboutin nike free run cheap nike free run cheap nike shoes nike shoes canada nike free run 3 nike free run 5.0 nike free run womens Cheap ray bans Sunglasses ray ban australia ray ban sunglasses Cheap ray bans online Cheap Ray Ban Sunglasses Ray Ban outlet Ray Ban Sunglasses outlet discount Ray Ban Sunglasses