Sâmbătă, 10 Septembrie 2016 22:16

Carpov Teodora - Ciobanu Daniela - Mariana

RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE Prof. CARPOV TEODORA Copilul este o ființă cu insușiri calitative diferite de cele ale adultului si are in mod legitim dreptul de a ocupa o poziție privilegiata și de a se bucura de un „tratament” specific.Sănătatea, dezvoltarea si educația copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și volitivă a personalității copiilor, climatul și atmosfera familială devenind cadrul de ambianță materială, spirituală și afectivă în care se vor forma copiii. De aceea eventualele carențe materiale ale mediului si climatului familial, influențează în mod negativ dezvoltarea psihocomportamentală a copiilor. În prezent, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult atat la nivel structural, cât și la nivel atitudinal în sensul creșterii ratei divorțurilor și a tensiunilor și conflictelor intrafamiliale. Situația existentă pe plan familial se poate răsfrânge negativ asupra maturizării fizio-psihice, fiziologice si sociale a copiilor lăsând sechele in structura psihică și de personalitate a acestora. În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puțin durabile, pe considerentul ca oamenii nu mai acceptă să conviețuiască împreună dacă nu se înteleg bine, nici măcar de dragul unui copil, față de care au anumite responsabilități. Familia este primul mediu în care copilul experimentează relații și el va dezvolta relații în afara acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea un copil are nevoie de legături emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la un grup de persoane (în esență familia sa), de un mediu securizat care să-i permită experiențe normale de viață. Nimic nu este mai important deoarece copiii reprezintă cea mai mare resursă umană a unei culturi, ca atare viitorul lumii depinde de concepția pe care o au despre ei înșiși. Comunicarea cu copilul este un element esențial în viața de familie ori informarea și educarea părinților pentru o mai bună comunicare cu proprii copii duce la prevenirea multor conflicte în viața de familie care uneori pot duce la situații ireversibile. Desprins din aceste idei școala noastra a organizat cursuri și seminarii de educare a părinților pentru a înbunătăți viața copilului în familie prin “educarea” părinților, educație înțeleasă ca oferire de informații educaționale preventive și sprijin acordat pentru stabilirea unor relații pozitive în interiorul familiei. Prin organizarea acestor seminarii considerăm că mai multe familii vor folosii metode și procedee eficiente de educatie: Mai multă atenție pozitivă din partea părinților, mai multe aprecieri pozitive, mai multe recompense; Mai puține pedepse fizice atunci când copiii încalcă regulile și limitele; Alegerea conștientă a reacților față de posibilul coportament nedorit / inadmisibil al copiilor (sporirea alternativelor de negociere). Implicarea părinților în problemele școlii nu înseamna numai plata unui sprijin material sau atenționarea în legatură cu problemele copiilor lor. Ea este mult mai mult. Se referă la construirea unor relații pozitive între familie și școală și la o unificare a sistemului de valori și cerințe relative la copil. Aceasta poate avea un efect benefic asupra elevilor atunci când aceștia văd profesorii colaborând și sfătuindu-se cu părinții și poate implica dezamorsarea unor probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile. Părinți trebuie implicați permanent în activitatea școlii, nu numai atunci când se ivesc probleme. Majoritatea părinților, indiferent de nivelul lor cultural și social, pot da informații prețioase despre problemele, ritmurile de creștere, dorințele, așteptările, neâncrederile, pasiunile, etc. ale elevilor. Colaborarea și cooperarea părinților cu școala sunt eficiente și benefice ambilor factori dacă îndeplinesc condițiile unei comunicări eficiente și dacă țin seama și de dimensiunea sa umana. BIBLIOGRAFIE: Băran - Pescaru, Emilia - „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, EdituraAramis, Bucureşti, 2004 Bistriceanu, Corina - „Sociologia familiei”, Editura Fundaţiei „România de mâine”,Bucureşti, 2005 Cristea, Sorin - „Dicţionar de pedagogie”, Editura Litera. Litera Internaţional,Chişinău-Bucureşti, 2004 David, Eugen -„ Introducere în sociologie”, Editura Psihomedia, Sibiu, 2004 Dima, Silvia - „Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.,Bucureşti, 1999 Hayes, Nicky ⁄ Orrell, Sue - „Introducere în psihologie”, ediţia a III-a, Editura BICALL, Bucureşti, 2003 Macavei, Elena - „Pedagogie. Teoria educaţiei”, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.  SISTEMUL EDUCAȚIONAL FRANCEZ Prof.înv. preșcolar: Cătălina CACENCO Grădinița P.P. ”Piticot”- Constanța Sistemul educaţional francez are la bază mari principii inspirate din cele care au stat la baza Revoluţiei de la 1789, din legile votate între 1881 şi 1889 şi din Constituţia din 4 octombrie1958: “organizarea învăţământului public obligatoriu gratuit şi laic, la toate nivelurile este odatorie a statului” În Franţa, serviciul public de învăţământ coexistă cu instituţii private, subordonate controlului statului şi putând beneficia de ajutorul său în schimbul unui contract încheiat cu statul.Cu toate acestea statul este singurul în măsură să elibereze diplome şi să acorde grade universitate: În Franţa, învăţământul obligatoriu este cuprins tot între vârsta de 6 şi 10 ani, însă este structurat diferit, după cum urmează: Învățământ primar cuprins între vârste curinse de: 6-11 Învățământ gimnazial cuprins între vârste curinse de;11-15 Învățământ general și tehnologic cuprins între vârste de: 15-18 Învăţământul din şcolile şi instituţiile publice este gratuit. Manualele şcolare sunt gratuite până la clasa a VIII-a precum şi materialele de uz comun. În liceu costurile manualelor intră îngrija familiei. Sistemul de învăţământ francez este foarte bine centralizat, organizat şi ramificat. El este divizat în trei stadiI diferite: învăţământul primar, învăţământul secundar şi învăţământul superior. În Franţa, anul şcolar cuprinde 180 zile, începând din septembrie şi până în iunie. Şcolile sunt deschise 6 zile pe săptămână, însă nu se ţin cursuri miercuri după - amiază şi sâmbăta pentru clasele primare. Fiecare săptămână conţine 24 de ore de curs (fiecare cu o durată de 60 de minute), la clasele primare de la 25,5 la 30 (cu o durată de 55 minute) în clasele secundare (mai mult cu 3 ore pentru materiile opţionale). Numărul anual de ore este de 864 în clasele primare şi în jur de 936 în ciclul inferior de învăţământ secundar. Pre-învăţământul primar (grădiniţa) a fost creat în 1881, Franţa fiind o ţară cu tradiţie în învăţământul pre-primar. Învăţământul pre-primar nu este obligatoriu, însă cu toate acestea copiii merg la grădiniţă chiar şi de la vârsta de 2 ani. Învăţământul pre-primar se adresează tuturor categoriilor de copii, francezi sau străini, cu vârste cuprinse între 2 şi 6 ani, cu excepţia că cei de 2 ani sunt admişi în limita locurilor disponibile. După un studiu făcut în anul şcolar 2007/2008, doar 23,3 % dintre copii, cu vârste de 2 ani au fost școlarizați la grădiniță şi 100 % copii cu vârste cuprinse între 3 şi 6 ani au mers la grădiniţă. Numărul de copii care au fost înscrişi în grădiniţe private, unde părinţii plătesc o parte din taxa de şcolarizare, a fost de 319 032 copii. Grădiniţele conţin un program de studiu bine stabilit. Ca şi regulă generală, copii sunt grupaţi în 3 secţiuni: grupa mică (cu vârste cuprinse între 2 şi 3 ani), grupa mijlocie (4 ani) şi grupa mare (5 ani). Ultimul an de grădiniţă (grupa mare - grande section) reprezintă un pas important în procesul educaţional, deoarece este anul în care copiii se pregătesc pentru şcoala primară şi încep să înveţe să citească. După grădiniţă, copiii merg la şcoala primară care durează 5 ani (de la 6-7 ani până la 10-11 ani). Aici, în primul an numit curs pregătitor (cours préparatoire) ei învaţă să scrie şi îşi dezvoltă abilităţile de citire. Ca şi în alte sisteme educaţionale asemănătoare celui francez, în şcoala primară elevii au de obicei un singur învăţător care predă întregul curriculum. Învăţământul secundar francez este împărţit în două şcoli: colegiul între vârsta de 11-15 ani (4 ani după terminarea şcolii primare) şi liceul între 15-18 ani (3 ani după terminarea colegiului). Terminarea studiilor secundare se termină cu examenul de bacalaureat. Bacalaureatul este diploma de sfărşit de liceu care ajută absolvenţii să intre la universităţi sau la cursuri specializate. Examenul final de bacalaureat este foarte important pentru studenţii francezi. Este un examen riguros, fără variante multiple de întrebări: aceasta include o fază scrisă şi una orală, fiecare cu mai multe subiecte. Examenul durează de la două până la patru zile. Aproape 30% din cei care îl susţin nu-l promovează și din aceștia foarte puțini se regasec în educația superioară. Educaţia superioară în Franţa este caracterizată printr-un sistem dual: studiile se fac în universităţi (incluzând institute politehnice de stat - " Instituts nationaux polytechniques "), dar și în cele private. Diplomele eliberate de şcolile private nu au valoare oficială decât în cazul în care sunt recunoscute de către stat.  RELATIA FAMILIE-GRADINITA FACTOR IMPORTANT IN EDUCAREA PRESCOLARULUI Prof.inv.prescolar:Catana Claudia Gradinita cu P.N Chetani, jud. Mures Activitatea educatoarei implica un inalt grad de responsabilitate personala si civica, deoarece,de modalitatile complete de realizare ale educatiei prescolare depinde, in mare masura, intreaga dezvoltare ulterioara a personalitatii copilului. Pentru reusita actului educational, munca depusa de cadrele didactice din gradinita trebuie continuata, sustinuta si intarita de familie. In acest sens educatoarea trebuie sa asigure o permanenta colaborare intre gradinita si familie si sa-i convinga pe parinti sa pastreze unitatea de cerinte adresate prescolarilor cu cele ale gradinitei. Initierea parintilor in problemele specifice educatiei si instructiei copiilor se face prin diverse metode si procedee, alese cu mult tact de catre educatoare. Astfel, in discutiile libere cu parintii, prin participarea acestora la unele activitati din gradinita realizam un invatamant modern si in acelasi timp, facem cunoscuta activitatea noastra in randul parintilor. De-a lungul timpului, am observat ca, atunci cand nu se acorda importanta cuvenita comunicarii cu parintii copiilor, in educatia acestora raman unele lacune importante in formarea si educarea copiilor prescolari. Un rol important in colaborarea dintre familie si gradinita, il constituie lectoratele cu parintii. In cadrul acestor intalniri cu parintii am organizat expozitii cu lucrari ale copiiloir, constand in desene din imaginatie, picturi, lucrari din plastilina, obiecte efectuate in cadrul activitatilor de lucru manual, constructii din diferite truse, mape continand diferite lucrari ale copiilor. In acest fel, parintii au posibilitatea sa vada ce fac copiii lor la gradinita si, in acelasi timp, sa compare lucrarile copiilor lor cu ale celorlalti copii din grupa, sa inteleaga ce aptiduni au si ce posibilitati de interese dovedesc. In prima zi cand un parinte ramane in clasa, el trebuie intampinat cu drag de catre educatoare si prezentat copiilor. Parintele este lasat sa observe clasa, sa puna intrebari sau sa raspunda el insusi unor intrebari. Apoi este implicat intr-o activitate simpla cu copiii. Implicarea activa a parintilor in activitatea grupei are un avantaj important pentru copil. Educatoarei ii revine sarcina de a incuraja familia sa vina in sala de grupa. La inceprutul perioadei prescolare este important sa li se explice parintilor ca sunt bineveniti in gradinita si pot participa la orice activitate doresc.Ei sunt informati cu cateva probleme de ordin general: cunoasterea regulilor si procedeelor grupei respective, familiarizarea parintilor cu modul de dispunere al salii de grupa, cerintele educatoarei in implicarea activa a cestora la bunul mers al procesului instructiv- educativ. Saptamanal, am afisat in gradinita tema activitatilor ce urmeaza a fi desfasurate in cursul saptamanii respective.Astfel, parintii au posibilitatea de control asupra activitatii copilului. Consider ca este dreptul fiecarui parinte de a cunoaste ce se realizeaza zilnic in materie de educatie cu copilul sau. De asemenea, un accent deosebit l-am pus pe participarea parintilor la activitati deschise. Activitatea demonstrativa cu grupa de copii, permite parintelui sa fie propriul evaluator al copilului sau si sa-l aprecieze, tinand seama atat de cerintele educatoarei, cat si de ale colectivului din care face parte. Acest gen de activitati a fost primit cu un interes deosebit de catre parinti, acestia intelegand si mai bine rolul pe care-l are colaborarea permanenta dintre gradinita si familie. Participand la diferite activitati din gradinita, parintii isi dau seama de bogatia si varietatea materialelor necesare pentru buna desfasurare a activitatilor cu copiii. Astfel, ei devin preocupati de adunarea unor materiale necesare desfasurarii acestor activitai. Serbarile organizate cu ocazia diferitelor evenimente: Mos Craciun, 8 Martie, 1 Iunie, sfarsitul anului scolar, au si ele o importanta deosebita in cunoasterea de catre parinti a copiilor lor,de talentul si aptitudinile pe care acestia le au. Activitatile de consiliere cu parintii ne dau posibilitatea sa discutam cu acestia despre fiecare copil in parte, sa luam masuri educative comune. Convorbirile cu parintii creeaza un climat de incredere reciproca. Prin aceste convorbiri ne putem aduna datele necesare pentru,,Caietul de observatii asupra evolutiei copiilor”: Desfasurand in acest mod activitatea instructiv-educativa din gradinita, cu participarea efectiva a familiei ii dam acesteia posibilitatea sa vada in gradinita nu doar o supraveghere a copilului in timpul absentei acestuia din familie, ci si desfasurarea unui proces instructiv- creativ, bine organizat.  Educație fără frontiere Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate Prof.înv.preșc.Catana Raluca-Elena G.P.P ”ION CREANGĂ”MOINEȘTI ,,Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei ce vin din altă parte spun:,,Vai, ce-a crescut!” Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte.El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.(Antone de Saint -Exupery) “Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” Nicolae Iorga Sistemul de învăţământ,ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi posibilităţile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul dezvoltării sociale sistemele de învăţămînt se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conţinutului, a formelor de organizare precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituţii educative.Una dintre sarcinile grădiniţei este pregătirea pentru şcoală, prin intermediul a două forme specifice: jocul şi învăţarea.Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilităţile şi dotările sale, în interesul său sau a comunităţii sociale. Cu toate acestea, complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane şi sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional să se identifice tot mai multe fisuri în relaţia amintită. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiuni dintre mediile responsabile - familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate.Mai mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opţiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilităţile şi drepturile pe care societatea le identifică şi le recunoaşte. Este nevoie de a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile dintre instituţiile de învăţare şi familie.Acest concept este parteneriatul educaţional, unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept şi o atitudine în câmpul educaţiei. Conceptul se adresează în special părinţilor şi cadrelor didactice şi se referă la acţiunea în acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia să fie în acord cu măsurile şcolare şi ceea ce face ca un părinte să nu fie legat de celălalt. Actual, relaţia educator-copil are sensuri noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de conducere democratică şi flexibilităţii în luarea deciziilor.Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub influienţa educatorului, ci şi acesta se formează şi se transformă prin relaţia educativă. Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă competenţe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator şi dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile întrebări.Părinţii şi comunitatea se influienţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de forţă şi siguranţă sau ca o relaţie a dezvoltării. Părinţii pot influenţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup.Ei pot contribui la dezvoltarea comunităţii şi la fixarea prioritătilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituţii bine determinate ale societăţii, familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării, devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, astăzi este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate. Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin, asistenţă a influenţelor educativ-formative. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educativi facilitează învăţarea. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei instituţii şcolare care are un potenţial în influenţarea potenţialului copiilor. Mediul educativ pentru copilul preşcolar este susţinut de către familie, grădiniţă, comunitate şi de relaţia ce se stabileşte între acestea. Relaţia dintre factorii principali ai mediului educativ este dinamică, într-o permanentă construcţie. Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil. Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii. Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include. Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală-familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în beneficiul acestora. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană. Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate copiii cîştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, iar între participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale. Bibliografie: 1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006.. 2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001 3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000. 4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004 5. Dumitrana, M. (2000), ”Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti.  TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE RELAŢIA ŞCOALĂ-PĂRINŢI-COMUNITATE PROF. CATANĂ RALUCA-IONELA COLEGIUL ECONOMIC,,M. KOGĂLNICEANU” FOCŞANI De multe ori, şcoala este considerată o instituţie închisă, care nu influenţează în niciun fel mediul familial din care provin elevii săi, dar nici nu se lasă influenţată de acesta. Având în vedere faptul că elevul petrece un număr de ore aproximativ egal în sânul familiei, precum şi în cadrul şcolii, este evidentă influenţa reciprocă pe care o au cei doi factori asupra comportamentului şi a dezvoltării psihice şi emoţionale a viitorului membru al comunităţii. Un alt aspect vizează faptul că profesorii recunosc întotdeauna influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor şcolare, în schimb părinţii consideră şcoala a fi autosuficientă şi singura,,responsabilă” de lipsa progresului sau de instalarea eşecului în ceea ce priveşte rezultatele şcolare. Lipsa de comunicare între părinţi şi elevi, respectiv între părinţi şi cadre didactice, precum şi alţi factori precum timiditatea, slaba încredere sau consideraţie, o slabă pregătire profesională, conservatorismul ş.a. formează o serie de obstacole care afectează sau chiar blochează progresul şcolar al elevului. Aspectul ideal l-ar reprezenta o încredere reciprocă între părinţi şi profesori, primii dintre ei fiind încurajaţi să se implice în problemele şcolii, fiind incluşi în asociaţii sau organizaţii cu rol decizional. În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de tot felul, părinţii, educatorii, oamenii de afaceri, comunităţile locale, statele şi guvernele naţionale se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Unul dintre mijloacele de îndeplinire a acestui scop îl reprezintă implicarea familiei în educaţie. Familiile trebuie să fie implicate în îmbunătăţirea învăţării acasă, nu numai în scoală; acest lucru este posibil prin implicarea în activităţile extraşcolare, încurajându-i pe copii să participle activ la lecţii şi susţinându-le interesul pentru diferite discipline. Toate acestea sunt utile, pentru că familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru obtinerea atenţiei din partea copiilor lor, precum şi cu impedimente economice, care forţează tot mai mulţi părinţi să lucreze multe ore în afara căminului şi limitează serios timpul pe care aceştia îl petrec cu copiii lor. Se ştie că nu de puţine ori se înregistrează o lipsă de comunicare între şcoală şi familii şi că adesea practicile şcolare eşuează. Şcolile pot, şi chiar joacă un rol important în întărirea acestor interdependenţe. Părinţii se întorc către scoală pentru a fi îndrumaţi. Când cadrele didactice şi conducerea şcolii sunt dornici să-i atragă pe părinti, atunci rezultatele copiilor se îmbunătăţesc. Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie-comunitate este un obiectiv prioritar la nivelul învăţământului românesc. În condiţiile în care şcoala reprezintă pionul principal al educaţiei tinerei generatii, dar nu suficient, educaţia de tip familial devine necesară, cu atât mai mult cu cât bazele formării personalităţii se pun în mediul familial. Familia se poate constitui într-un factor de risc sau în unul de protective, în functie de abilitătile pe care le dezoltă, climatul educaţional şi afectiv existent. Acordul familiei cu şcoala înseamnă găsirea în comun a unei soluţii care să corespundă atât intereselor copilului şi familiei, cât si şcolii, respectiv societăţii. De asemenea, modul în care sunt prezentate, comentate, argumentate informatiile de către părinţi, influenţează opiniile şi atitudinile copiilor. În concluzie, prin crearea unui parteneriat între şcoală. familie şi comunitate, copiii pot câştiga un mediu de dezvoltare mai bogat, între parteneri se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale. Bibliografie: Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor, Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001 Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004 Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 200.  FAMILIA, ŞCOALA, COMUNITATEA - PARTENERI IN EDUCAŢIE Prof. Catrina Anca Mirela, Liceul Tehnologic Topoloveni, Argeș Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile - familie, scoala si comunitate. Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre factorii educationali. Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali. Parteneriatul educational se realizeaza intre: - institutiile educatiei: familia, scoala si comunitate; - agenti educationali: copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.); - membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.); - influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului; - programe de crestere, ingrijire si educare a copilului; - forme de educatie in anumite perioade. Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice. Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile. Parintii pot influenta comunitatea ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea comunitatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca institutii bine determinate ale societatii - familia, scoala si comunitatea. In momentele diferite ale cresterii, dezvoltarii si devenirii fiintei umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinata nevoia unui parteneriat educational intre acestea, in favoarea unei educatii eficiente pentru individ si societate. In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de structuri de sprijin in favoarea grupei.  Educaţie fără frontiere! Relaţia grădiniţă-Şcoală-Familie-Societate ŞCOALA GIMNAZIALĂ “VINTILĂ BRĂTIANU”, ŞTEFĂNEŞTI, ARGEŞ PROFESOR: CATRINA MIRELA Societatea reprezintă „totalitatea oamenilor care trăiesc împreună şi între care există anumite relaţii bazate pe legi comune” (conform DEX). Legile, normele sunt reguli ce orientează comportamentele umane şi sunt impuse de cerinţele obiective, de scopul acţiunilor. Societatea actuală este tot mai mult definită în specialitate ca fiind o societate educativă. Toate schimbările survenite sau anticipate a surveni în sfera socio-economica determină modificarea sistemelor educaţionale. Ca fenomen social, educaţia îşi schimbă finalităţile, conţinuturile şi funcţiile odată cu schimbările societăţii, pe care o influenţează la rândul ei. Problematica lumii contemporane a determinat crearea „noilor educaţii”, care figurează în programele UNESCO şi care sunt adoptate în toate cele peste 160 de state membre. Dintre acestea amintim: educaţie relativă la mediu, educaţie pentru pace şi cooperare, educaţie pentru participare şi pentru democraţie, educaţie pentru comunicare şi pentru mass-media, educaţie nutriţională, educaţie pentru timpul liber. Într-o accepţiune generală, „educaţia este procesul (acţiunea) prin care se realizează formarea şi dezvoltarea personalităţii umane” (Radu, Ezechil, 2005, p. 32). Educaţia este o activitate specific umană, întreprinsă conştient, corelată cu cerinţele societăţii şi ale individului fiind în acelaşi timp şi un fenomen social. Educaţia vizează formarea omului aşa cum îl doreşte societatea, iar pentru atingerea acestui scop trebuie acţionat dinspre societate înspre individ, prin socializare. După Jude (2008, p. 210), raportul dintre educaţie şi socializare nu este unul de autonomie; socializarea este procesul prin care individul, în interacţiune cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi comportamente, iar educaţia este un fenomen social concretizat printr-un sistem coerent de acţiuni ce vizează transferul unor conţinuturi teoretice şi practice. Prin acţiunile de transmitere a valorilor şi comportamentelor ce se consideră a fi normale în societate, educaţia şi socializarea contribuie în egală măsură la formarea personalităţii şi a identităţii de sine, la îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale şi implicit la dezvoltarea socială a fiinţei umane, cognitivă şi afectivă, ca rezultat al învăţării şcolare, dar şi extraşcolare, aşadar al învăţării formale, nonformale şi informale. Sub influenţa climatului social, individul învaţă cum să se comporte respectând regulile în vigoare, exersează diferite roluri sociale. Grupurile formale şi informale cu care individul ia contact contribuie la asimilarea de către acesta a unui sistem de cunoştinţe, deprinderi, atitudini, valori morale structurate conform unui ideal educaţional. Efectele pozitive sunt posibile numai în cadrul unei socializări adaptative şi concordante. Jude (2008, pp. 200-205) clasifică socializarea în primară şi secundară. Socializarea primară este realizată în cadrul familiei ce reprezintă „primul univers social al individului” şi nu se reduce numai la anii copilăriei, ci continuă de-a lungul întregi vieţi. Socializarea secundară cuprinde influenţele cu caracter formal-instituţional. Este mai puţin afectivă, accentul se pune pe raţionalitate şi semnificaţie. Socializarea secundară trebuie să realizeze concordanţa între idealul educaţional şi moral cerut de societate şi oferit de individ. Aşadar, calitatea unei societăţi este dată de calităţile cetăţenilor ei. Ne referim atât la calităţile profesionale cât şi la cele morale şi sociale. Grădiniţa, şcoala împreună cu familia au rolul de a forma la copii competenţe morale şi sociale care să contribuie la realizarea unei personalităţi integrate armonios în societate. Trăsături morale şi sociale precum responsabilitatea, fair-playul, iniţiativa, stima de sine, cooperarea, toleranţa etc., sunt implicate într-o mare măsură în activităţile specifice disciplinelor şcolare precum şi în activităţiledin afara şcolii. În concluzie, educaţia este o funcţie socială ce are ca obiectiv crearea identităţii sociale a individului şi contribuie la producerea societăţii, este un proces relativ identic cu socializarea. Prin urmare, socializarea şi educaţia trebuie analizate ca elemente complementare şi simultane.  Educație fără frontiere!: Relația grădiniță-școală-familie-societate Prof. înv. primar, Catrinescu Liliana Şcoala Gimnazială „Ion Creangă”, Iaşi În cadrul standardelor de performanţă pentru profesia didactică figurează domeniul de competenţă: relaţia familie-şcoală-societate. Aceste competenţe se pun în aplicare prin următorii indicatori: a) Menţinerea relaţiei familie-unitate şcolară; b) Implicarea familiei în activităţile formativ-educative; c) Coordonarea activităţilor extraşcolare; Aceşti indicatori nu se dezvoltă unilateral, ci se îmbină armonios. Lumea contemporană, fiind în continuă schimbare, prin ritmul alert şi complexitatea sa, prin progresul său, pune în faţa oamenilor de toate vârstele noi probleme de ordin economic, cultural, ştiinţific. Acestei societăţi trebuie să-i facă faţă copilul şi familia sa. Şcoala prin cunoaşterea particularităţilor în dezvoltarea personalităţii, a factorilor care contribuie la desăvârşirea idealului educaţional, adânc implicat în societate, contribuie în mare măsură la găsirea unor soluţii adecvate. Legătura directă a părinţilor cu şcoala se face prin acţiuni comune ca şedinţele cu părinţii, prin activităţile extraşcolare tip excursii, competiţii sportive sau ştiinţifice, prin proiecte de parteneriate comune, prin programe artistice atrăgătoare, etc. Astfel legătura familiei cu unitatea şcolară este începută şi dezvoltată prin intermediul copilului de vârstă mică. Autonomia copilului se vârstă mică este concomitentă cu dependenţa de adult. Copilul, încă de mic, socializează în medii educaţionale precum creşa, fiind educaţi de personal cu pregătire pentru vârsta antepreşcolară şi apoi grădiniţa şi şcoala. Socializarea copilului se referă la capacitatea acestuia de a stabili relaţii cu alte persoane, covârsticii lui sau cu persoane de vârstă mai mare sau mai mică. Socializarea la vârstele mici se conturează pe fondul existenţei unor caracteristici specifice la nivelul fiecărei vârste. Până la 3 ani copiii sunt implicaţi în activităţi de joacă mai puţin cu alţii, la 4-5 ani sunt mai deschişi în a realiza acţiuni cu ceilalţi, acceptă jocuri cu parteneri, iar la 5- 6 ani colaborarea se face la comun. Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesare satisfacerii trebuinţelorşi dorinţelor sale. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni oferite mai mult de către familie, precum şi indirect prin climatul psihosocial existent în familie.Bandura atrage atenţia asupra faptului că oamenii învaţă deseori numai privindu-i pe ceilalţi. Astfel individul codează informaţia despre comportamentul lor, iar ulterior foloseşte informaţia codată drept ghid. La copiii până la vârsta preadolescenţei modelele sunt persoanele adulte (părinţi, profesori sau alţi membrii ai familiei). Începând cu preadolescenţa şi, mai târziu, în adolescenţă modelele familiale trec în plan secund, locul fiind luat de grupul de prieteni de aceeaşi vârstă, care le oferă norme opinii şi valori. În această perioadă modele sunt luate şi din lumea sportului, vedete ale muzicii sau din mass-media. „Infuenţa socială poate fi definită ca orice schimbare pe care relaţiile unei persoane cu alţii(indivizi, grupuri, instituţii) ori societatea în ansamblul ei o produc asupra activităţilor sale intelectuale, asupra emoţiilor sau acţiunilor sale” (Abrams, Hogg, 1990, p. 195, cf. Boncu,2002, p. 11). Trebuie să menţionăm că strategiile educaţionale utilizate de unii părinţi, chiar dacă sunt bine intenţionate, chiar dacă au avut efecte pozitive în anumite cazuri particulare, nu duc întotdeauna la un succes educaţional, care să favorizeze dezvoltarea personalităţii. În armonizarea relaţiei părinte-copil, dar şi copil-părinte, un rol important îl are cadrul didactic, care în cadrul lectoratelor cu părinţii poate aborda diferite teme de dezbatere cum ar fi:”În ce atmosferă îmi cresc copilul?/”Ce obiectiv ar trebui să-mi propun pentru copilul meu?/”Cum trebuie să mă comport eu, ca părinte?” Relaţia familie-şcoală, ca prim pas, începe de la controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, al temelor, ajutor în îndeplinirea atribuţiilor şcolare, suport material şi moral, parteneriate cu reprezentanţii şcolii, îndeosebi cu dirigintele clasei de elevi. Comportamentele părinţilor trebuie adaptate particularităţilor de vârstă ale copiilor. Copilul recepţionează pe multe căi tot ce îi transmite mediul şi le va transforma în acte de comportament, în conformitate cu propriile nevoi, dar şi cu dorinţele mediului, dacă părinţii vor şti să-l facă să accepte acţiunea educativă, nu doar ca o constrângere, ci ca pe o relaţie profundă, plină de afecţiune şi respect. Sarcina şcolii este de a descoperi acele familii, care n-au reuşit să găsească cele mai bune metode educaţionale, să le sprijine prin consiliere cu ajutorul psihologilor, să aplice modele de chestionare, pentru a le descoperi carenţele şi nevoile lor şi de a lua măsurile ce se impun, pentru a clădi personalitatea viguroasă a copilului său. „Dacă cineva nu este pregătit pentru efortul continuu de a învăţa-scria M.Herivan - de a-şi însuşi mereu noi cunoştinţe generale, viaţa, societatea îl vor elimina din cursa către progresul social, economic, tehnic şi intelectual.În educaţia modernă un rol deosebit îl joacă mijloacele de informaţie-presa, radioul, televiziunea, cinematograful- care au devenit în lumea de astăzi mijloace de educaţie permanentă” (p.125). Opera de educaţie permanentă este mai degrabă o acţiune de cultură decât de educaţie propriu-zisă, și prin ea, încă de la început, se contribuie la ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie al poporului. Şcoala prin autoritatea ei socială şi morală pe care o are, aduce o contribuţie esenţială la dezvoltarea sănătoasă a copilului, printr-o abordare ştiinţifică, pedagogică şi legislativă. Şcoala este locul ideal pentru promovarea cunoştinţelor privind diferite aspecte ale vieţii, ale sănătăţii, formarea de atitudini şi deprinderi indispensabile pentru un comportament responsabil şi sănătos. La venirea în şcoală copilul are un limbaj sărăcăcios şi uneori defectuos. Învăţătorul are rolul de a corecta limbajul greşit şi a forma o exprimare în limba română şi corectă gramatical. Şcolarul îşi formează limbajul intrând în contact cu mai multe categorii de persoane: familie, prietenii de joacă, colegii şi cadrele didactice. În timp el îşi dezvoltă personalitatea în ansamblul ei: intelectual, moral, estetic. Comunicarea este modalitatea esenţială care stă la baza a tot ce întreprinde omul. Prin comunicare se înlătură barierele, se sparg tiparele, se înnoadă noi relaţii sociale. Şcoala cultivă în rândul elevilor puterea comunicării conştientizându-l că numai prin schimb continuu de idei, impresii, comentarii, activităţile desfăşurate vor avea o eficienţă sporită, vor dezvolta personalitatea umană complexă, utilă societăţii.Bibliografie:1. Coordonator: prof. univ. dr. Miron Mironescu-Educaţia şi dinamica ei,Editura Tribuna Învăţământului Bucureşti,1998 2. Revistă de comunicări ştiinţifice- Didactica-Nr. 9, Noiembrie, 2009 3. Dorina Sălăvăstru-Psihologia educaţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2004.  SISTEMUL DE INVATAMANT FRANCEZ Prof inv prescolar CAVALERU A. IONELA ALINA SCOALA GIMNAZIALA BUHOCI, BACAU Sistemul de invataman din Franta este organizat in mare parte ca si in Romania, pornind de la crese si scoli de stat sau private, pana la facultati de stat, dar si universitati de renume. international. Depinde doar de fiecare parinte, ce buget are si unde doreste sa isi inscrie copilul. In Franta toate legile si modificarile aduse sistemului de invatamant sunt adoptate riguros de catre Ministerul EducatieI. Scolarizarea in Franta este gratuita si obligatorie pentru varstele cuprinse intre 6 si 16 ani. Ultimii doi ani de pregatire sunt optionali, iar daca elevul decide sa ii urmeze, la final trebuie sa sustina proba de Bacalaureat in franceza tradus "Le Bac". Dupa absolvirea celor 12 ani de studii si trecerea cu brio a exemenelor finale, elevul poate opta pentru a merge la facultate. Scolile private din Franta sunt contra cost si se impart in doua categorii: cu contract Sous sau contract Hors. Diferenta dintre ele fiind, ca cele cu contract Hors au un nivel de invataman mai ridicat si nu sunt subordonate Ministerului Educatiei. Cheltuielile unui an scolar incadranduse intre 1500Euro si 4000Euro. Scolile cu predare bilingva sunt in marea lor parte private. Programul de invatamant este impartit in 158 de zile scolare pe an si in 26 de ore pe saptamana, pentru ultimii 2 ani de studii adaugandu-se pana la 40 de ore pe saptamana, ore ce sunt introduse pentru pregatirea elevilor pentru bacalaureat. Elevii trebuie sa vina la scoala de luni pana vineri, cu o zi pauza miercuri, iar in multe scoli elevii sunt chemati si sambata pentru o jumatate de zi. Scoala incepe pe data de 2 septembrie deobicei, dar poate varia usor. Orele de studii sunt inpartite in 3 ore de curs dimineata si 3 ore de curs dupa amiaza, elevii avand 2 ore pauza de masa, pauza in care pot opta pentru cantina scolii sau pot sa plece acasa. Vacanta scolara in Franta este impartita in 4 perioade a cate 2 saptamani fiecare si vacanta de vara. Lunile de vacanta fiind: octombrie-noiembrie, decembrie, februarie-martie si aprilie-mai. Orice copil poate fi inscris de la varsta de 2 ani la o cresa, aceastea fiind finantate de catre statul francez. Insecrierea este optional, iar locurile nu sunt garantate. De aceea marea majoritate a parintilor aleg cresa si scoala copilului inainte de a se naste. La crese pot fi adusi si copii care nu au implinit varsta de 2 ani, dar in aceste cazuri copilul trebuie sa fi deprins inca de acasa anumite abilitati pentru a fi acceptat. Gradinita dureaza 3 ani, prima etapa numindu-se "des apprentissages premiers" unde copilul va invata cum sa se integreze in societate, urmand ca la pragul denumit "Grande Section" sa deprinda abilitatile necesare inceperii scolii primare "Ecole Primaire" (citit, scris si notiuni elementare de matematica). L'ecole elementaire (aici se incadreaza cele 12 clase de invatamant pe care le gasim in sistemul de invatamant romanesc) Scoala Primara - Ecole Primaire (CP-CM2) incepe la varsta de 6 ani, fiind impartita dupa cum urmeaza: CP(cours preparatoire) - Clasa a I-a; CE1(cours elementaire 1re annee) - Clasa a II-a - copii in acest an avand prima lor evaluare; CE2(cours elementaire 2e annee) - Clasele a III-a - se mai numeste etapa "des approfondissements";CM1(cours moyen 1re annee) - Clasa a IV-a CM2(cours moyen 2e annee) - Clasa a V-a; Colegiu - College (6em-3em) In etapa 6eme(clasa a IV-a) este obligatorie studierea unei limbi straine. Deobicei fiind aleasa limba engleza. A doua limba obligatorie este indtrodusa in programul de studii in etapa a 4eme(clasa aVIII-a). La finalul etapei 3em (clasa a IX-a), elevii sustin examenele nationale, unde obtin diploma de "Brevet des colleges". Tot la aceasta etapa, "Conseil de classe" decide pe baza notelor obtinute, daca elevul va urma un liceu normal "Lycee Baccalaureat" sau o scoala profesionala "Lycee Professionelle". La liceu - Lycee (seconde-terminale), se inscrie doar elevul care a trecut de etapa examenelor nationale. Aceasta etapa a studiilor se mai numeste si "Cycle de determination". La liceu elevul parcurge aceeasi materie ca la colegiu (8 materii obligatorii), dar are posibilitatea sa isi aleaga inca 3 materii dupa preferintele lui si un curs artistic. Exista 3 tipuri de specializari: limba si literatura (L), informatica si matematica (S) si economie si educatie sociala (ES). Mai exista si licee de profil: tehnologie muzica, dans etc... Examenul de bacalaureat incepe inca din clasa a XI-a "Premiere" unde se sustine testul la limba si literauta Franceza, examenul fiind scris si oral. Ultimele examene se sustin in Clasa a XII-a "Terminale" unde studentii sunt supusi mai multor materii, bazate pe specializarea pe care au urmat-o. Un examen pe care trebuie sa il sustina toti elevii la toate specializarile este filozofia. Daca elevul nu ia o nota satisfacatoare la acest examen, poate opta pentru inca 2 materii prin care sa isi ridice nota finala. Dupa absolvirea bacalaureatului elevul are dreptul sa intre la o facultate de stat sau privata. La facultate - Universite sau Grande Ecole, se intra pe baza unor examene, stabilite de catre fiecare entitate in parte, examen oral si examen scris, admiterea fiind prin concurs. Admiterea la o universitate se sustine de maxim 2 ori, daca persoana nu reuseste sa treaca de examene nu mai poate participa niciodata la ele. Grande Ecole sunt anumite universitati din Franta, care au o reputatie foarte ridicata, iar absolvirea unei asemenea institutii, iti garanteaza un viitor stralucit. BIBLIOGRAFIE -Eurydice (2010). -www.anpcdefp.ro.  PARTENERIATUL SCOALA-FAMILIE,O NECESITATE IN SUCCESUL EDUCATIEI Prof. inv. primar CAZACU SMARANDA MARICELA Scoala Gimnaziala nr.25, GALATI Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie, comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile familiei în această comuniune. Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta. Atunci când cele două medii educaţionale ( şcoala şi familia) se completează şi se susţin, ele pot asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială. Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii delicvenţei juvenile. În relaţia şcoală- familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental ( întâlnite atât la părinţi, dar şi la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau de timp). Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa de timp a părinţilor. Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri, spectacole, etc.), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi. Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin e-mail, în cazul în carea aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi. O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă faptul că unele familii se simt neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie. Ca parteneri într-o relaţie, este normal ca părţile implicate să aibă anumite aşteptări una faţă de cealaltă. Oricare ar fi aşteptările, esenţială este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele didactice, dar şi să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea avea din perioada şcolii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl au, pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o simplă ocupaţie. În relaţia şcoală- familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental ( întâlnite atât la părinţi, dar şi la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau de timp). Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa de timp a părinţilor. Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri, spectacole, etc.), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi. Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin e-mail, în cazul în carea aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi. O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă faptul că unele familii se simt neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie. Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de idei. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă. Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei. Este necesar ca părinţii să îşi schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar, aceastea putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic. Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi elevii au performanţe mai mari la şcoală decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate. Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala a copiilor și adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunităţile. Când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.   “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate Prof. de matematică: Cazalnău Maria -Mihaela Liceul ”Dimitrie Cantemir”, Babadag, jud. Tulcea Am ajuns la concluzia că România este un stat în care doar se discută. Discutăm despre cât de importantă este relația dintre grădiniță - școală - familie - societate și doar atât, discutăm. Nu se i-au măsuri pentru a realiza și consolida această relație. Școala și familia trebuie să colaboreze împreună pentru a ajuta elevul să se dezvolte din punct de vedere psihic, fizic și intelectual. Este necesar să își asume împreună această responsabilitate uriașă pentru a-l ajuta pe elev să se dezvolte armonios din toate punctele de vedere. Din păcate majoritatea părinților au înțeles greșit rolul școlii și consideră că datoria lor este de a-l aduce la școală dimineață la ora 8 și de a-l lua de la școală pe copil, dar de educație se ocupă profesorii. De fapt, părinţilor le revine marea responsabilitate de creştere a copiilor, asigurându-le acestora condițiile materiale, cât şi un climat afectiv şi moral necesare pentru dezvoltarea copilului ca individ în cadrul societății, iar rolul școlii, ca instituţie de educaţie, formare și orientare, este de a creea puncte de plecare favorabile integrării elevilor în societate. Şcoala trebuie să valorifice la capacitate maximă fiecare elev, prin stimularea lor în ce privește aptitudinile, atitudinile și trăsăturile lor de personalitate. Familia și școala sunt factorii educativi cu o influență deosebită aupra formării și dezvoltării personalității copilului, ca individ în cadrul societății. De aceea este foarte important ca școala și familia să colaboreze ”real” (nu doar pe hârtie), bazându-se pe încredere și respect reciproc, creând o relație deschisă pe baza grijii pentru elev. Din păcate, părinții nu vin la școală decât dacă sunt solicitați de către diriginți, dar și atunci găsesc scuze că sunt ocupați cu locul de muncă și nu pot veni. Conform R.O.F.U.I.P., părintele are obligația de a veni la școală cel puțin o dată pe lună să se intereseze de evoluția copilului, atât din punct de vedere a situației la învățătură cât și din punct de vedere disciplinar, dar părinții au doar drepturi și ei consideră că e dreptul lor să nu vină. O formă de comunicare dintre familie și școală este contractul educațional individual privind educația copilului, un angajament mutual, clar stabilit, prin care atât școala cât și părinții își i-au angajamentul de a colabora pentru bunăstarea și dezvoltarea elevului. Există mai multe forme și metode de colaborare a școlii cu familia și comunitatea și anume: ședințele cu părinții; ateliere de lucru cu părinții; lectoratele cu părinții; consultațiile individuale (convorbiri telefonice) participarea părinților și a reprezentanților comunității la activități organizate de școală; revista și site-ul școlii, etc. Școala încearcă să responsabilizeze și să implice mai mult părinții în educația copiilor, dându-le funcția de membru în cele mai importante comisii metodice de la nivelul școlii, având chiar rol decizional și de control în Consiliul de administrație al școlii. Din ce am observat, la toate generațiile de copii la care am fost profesoară sau dirigintă, buna colaborare dintre familie și școală a condus la succesul școlar al elevului, pe când insuccesul școlar s-a resimțit la elevii a căror părinți au refuzat să colaboreze cu școala.  RELAȚIA ȘCOALĂ - FAMILIE - COMUNITATE Prof. înv. primar:Căimăcanu Marinela-Mădălina-Luminița Școala Gimnazială Nr.3 Giurgiu Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât evoluţia beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor beneficiarii indirecţi. Pe fondul schimbărilor pe care le traversează societatea românească, în încercarea de căutare şi cristalizare a identităţii, şcoala are un rol primordial în refacerea identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman, în concordanţă cu direcţiile europene prioritare de acţiune în domeniul educaţiei: - identificarea factorilor implicaţi în domeniul educaţional şi stabilirea rolului şi a responsabilităţilor fiecărui factor; - susţinerea parteneriatelor cu toţi factorii sociali interesaţi de dezvoltarea educaţiei; - stabilirea setului de valori care să orienteze evoluţia societăţii şi a educaţiei sale. Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală-comunitate locală. Pe de o parte, familia este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie. Un rol important în comunitate îl au organele administraţiei publice locale, respectiv consiliile comunale, consiliile orăşeneşti, consiliile judeţene, care sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de lege. Școala și familia urmăresc același scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltați. Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune, concordanța dintre mijloacele specifice de influențare folosite de aceste două instituții sociale. Școala este interesată să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui. În convorbirea cu părinții, profesorul (învățătorul) trebuie să dovedească mult tact. Să aibă atitudinea unui prieten, nu a unui șef care dă ordine. Să fie apropiat, să găsească argumente potrivite și temeinice, ca parinții să le accepte fiind convinși de utilitatea lor, dar să nu renunțe la convingerile sale dacă acestea sunt bine întemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum este ajutat acesta la învățătură, dacă are create condiții bune de pregătire a temelor, cum se comportă copilul față de părinți, frați, bunici cum se comportă aceștia față de el, ce influențe pozitive și negative se exercită asupra lui, cu ce se ocupă în timpul liber, ce prieteni are, cum se odihnește și cum se hrănește, care este starea sănătății lui, ce interese manifestă, etc. Profesorul (învățătorul) va informa pe părinți despre aspectele pozitive și negative din activitatea elevului la școală. Este bine ca mai intâi să fie prezentate unele aspecte pozitive, unele succese obținute la învățătura sau unele schimbări laudabile din comportarea lui. Se va arată apoi la care obiecte de învățământ întâmpină copilul greutăți, ce greșeli se observă în comportarea lui și vor fi analizate cauzele acestora. De asemenea, părinții vor fi informati despre posibilitățile de dezvoltare pe care le are copilul, despre aptitudinile și interesele pe care le manifestă în munca școlară și în cea extrașcolară și eventual despre școlile sau profesiunile indicate și contraindicate. În toate aceste cazuri, vor fi discutate cu familia și măsurile pe care trebuie să le ia școala și cele pe care trebuie să le ia familia spre a ajuta pe elev să se corecteze, să se dezvolte. Spre a ajuta eficient pe copii, părinții trebuie să țină legătura cu școala, spre a se informa despre rezultatele muncii și despre comportarea lor la școală. Unele informații despre aceste situatii le pot obtine parintii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatarile despre activitatea lui la școală și modul cum a fost ea apreciată de profesori, dar mult mai utile sunt informațiile pe care le primesc părinții de la cadrele didactice. În ceea ce privește relația școală-familie se impun deschideri oferite părinților privind aspectele școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice, etc. Obstacolele relației școală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinți, cât și la profesori și administratori școlari) sau de ordin material (relația școală-familie cere un surplus de efort material și de timp). Dificultățile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor, libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului, impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului, randamentul pedagogic și datoria parentală, participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instiuția școlară. Se consideră, în general, că problema este de atitudine, este dificil de pretins, atât la părinți, cât și la profesori, că relația de colaborare școală-familie nu este doar un "drept de opțiune". Relația familie-școală apare justificată în măsura în care restabilește încrederea colectivității în instituția educativă. Informarea și formarea părinților în ceea ce privește școlaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligațiile legale privind educația copilului, drepturile de care dispune pentru educația copilului, importanța atitudinii lui pentru reușita școlară a copilului, metodele de colaborare cu școala. În acest scop este necesar un dialog între profesori și părinți, profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relație cu părinții, iar competența lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională, părinții trebuie să fie pregatiți pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii, școlile trebuie să asigure părinților asistența necesară. Cooperarea directă între profesor-părinte (școală-familie) în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării părinților la gestiunea școlii, din mai multe motive: părinții sunt responsabili legali ai educației copiilor lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influența natura acestei educații, modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative și la orientarea adaptării țcolii la schimbările din societate, este necesară o influențare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale și luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putință, este necesară contrabalansarea "îndepărtării" indiferenței guvernamentale, cei care sunt afectați de o decizie trebuie să poată avea o influență asupra ei, dezechilibrele balanței grupurilor de interes trebuie să fie corijate autorizând persoanele interesate să fie reprezentate după importanța implicării lor in instituția școlară, participarea trebuie să facă apel la competențele locale, participarea poate stimula inițiativele și inovațiile. Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-școală și participarea la gestiunea școlii, cât și pentru educația părinților îl au asociațiile de părinți, a căror finalitate este, în principiu, protecția copilului prin educație. Se pot deosebi asociațiile de părinți și după scopurile lor, astfel: ca grup de susținere a școlii, în probleme needucaționale, ca grup de cooperare care consideră educația ca un proces comun în care părinții și profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe, ca grup de apărare a intereselor care consideră că părinții au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupe.O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Şcoala trebuie să fie deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare: alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie rutieră, educaţie pentru sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc. O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi. BIBLIOGRAFIE: 1. Antonesei, L. (2009), Ghid pentru cercetarea în educaţie, Polirom, Iaşi; 2. Băban, Adriana, (2004), Consiliere educaţionala, Editura Paideia, Bucuresti; 3. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educaţie: familie- şcoală- comunitate, Editura Aramis, Bucureşti; 4. Fetescu,Vasile, (1992), Familia şi atitudinea copilului faţă de învăţătură, revista Învăţământul primar, nr.2.  ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREŞCOLAR ÎN CIPRU Prof. Cănuță Loredana - Elena C.N. „ Al. Odobescu ” Pitești În Cipru, învăţământul primar reprezintă primul nivel educaţional având ca obiectiv fundamental organizarea, asigurarea pentru toți copiii - indiferent de vârstă, sex, ţară de origine, situaţie familială, strat social şi posibilităţi intelectuale -a unei dezvoltări echilibrate din punct de vedere cognitiv, sentimental şi psihomotor. Grădiniţe Educaţia copiilor cu vârste de 3 ani sau peste, care învață la grădiniţele de stat, comunitare sau particulare aparține Ministerului Învăţământului şi Culturii din Cipru. Învăţământul Preşcolar este responsabil de completarea muncii familiei, de susţinerea, prin orice mijloc, de dezvoltarea cea mai completă posibil a copilului, de satisfacerea nevoilor elementare ale caracterului acestuia şi de expunerea lui la experiențe încurajatore şi constructive, cu scopul de a-l determina să conştientizeze calităţile şi posibilitățile sale şi să-şi formeze o imagine de sine pozitivă. Programul educativ al grădiniţei vizează un mod de viață care să menţină, pe cât posibil, cât mai multe elemente din modul natural de viaţă al familiei, cu accent pe activarea liberă şi creativă a copilului, prin abordări personalizate fiecărui copil, într-un mediu care întăreşte învăţarea interactivă, experimentarea şi munca colectivă. Accentul este pus pe acordarea de importanţă personalizată fiecărui copil în mod separat, în funcţie de particularităţile, talentele şi nevoile acestuia, pe afecţiune, susţinere, încredere, acceptare, siguranţă şi pe respectul diversităţii, particularităţii şi eterogenităţii individuale. Tipuri de Grădiniţe În Cipru funcţionează următoarele tipuri de grădiniţe: publice, comunitare şi private. Prin introducerea, din Septembrie 2004, a Învăţământului preşcolar gratuit şi obligatoriu de un an de zile înainte de admiterea copilului la şcoala primară, toate cheltuielile de funcţionare ale grădiniţelor de stat vor fi suportate de către Ministerul Învăţământului şi Culturii. Cele mai multe grădiniţe comunitare funcţionează împreună cu grădiniţele publice, cu adresă comună şi Consiliu al Părinţilor comun, şi deservesc în principal copiii cu vârste cuprinse între 3 - 4 ani şi 8 luni. Parinţii copiilor care învaţă la acestea plătesc taxe şcolare. Există şi grădiniţe comunitare care funcţionează atât cu program de dimineaţă cât şi cu program de după-amiază sau cu program prelungit până la 2:45 după-amiază. Vârsta de înscriere a copilului la Grădiniţă Dreptul de înscriere la grădiniţele publice îl au toti copiii indiferent de ţara din care provin sau de naţionalitate, care locuiesc cu domiciuliul stabil sau temporar în Cipru. Copiii sunt înscrişi la grădiniţele publice dacă în jurul datei de 1 Septembrie a anului când vor urma cursurile au împlinit vârsta de 4 ani şi 8 luni. Dacă la grădiniţele publice mai sunt locuri libere, atunci acestea sunt atribuite copiilor mai mici care au împlinit varsta de 3 ani până la data de 1 Septembrie a fiecărui an şcolar (copiii născuți pe data de 1 Septembrie şi au implinit 3 ani au dreptul să depună cerere). Perioada de înscriere sau de introducere a cererii de înscriere la grădiniţa publică şi comunitară Înscrierile copiilor cu vârste cuprinse între 4 ani şi 8 luni şi 5 ani şi 8 luni la grădiniţele publice precum şi cererile de înscriere ale copiilor cu vârste între 3 ani şi 4 ani şi 8 luni la grădiniţe publice sau comunitare au loc de obicei în a doua săptămână a lunii Ianuarie, potrivit circularei Ministerului Educaţiei şi Culturii. Orice copil născut în Cipru şi care se prezintă pentru prima dată la înscriere trebuie să prezinte certificat de naştere care este eliberat conform legii. Orice copil născut în străinătate trebuie să prezinte certificat de naştere sau alt document (de ex. paşaport) care să fi fost emis de autorităţile competente şi care să confirme data naşterii şi să satisfacă Ministerul Învăţământului şi Culturii. Fotocopii ale documentelor de mai sus sunt acceptate de asemenea doar dacă au fost certificate de către autoritatea competentă (se recomandă traducerea acestor documente, acolo unde este necesar, în greacă sau engleză). Certificatele de naştere sunt controlate de către inspectorul local şi păstrate de către directorul şcolii. Acestea sunt returnate copiilor la sfârşitul perioadei de grădiniţă. Criteriile şi procedura de alegere a copilului pentru studiul la grădiniţa publică şi comunitară Dacă la grădiniţele publice mai există locuri libere, atunci Comisia de Alegere selectează dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 3 ani şi 4 ani şi 8 luni, conform criteriilor aprobate de către Consiliul Ministerial. Aceeaşi procedură va fi urmată şi pentru alegerea copiilor care vor învăţa la grădiniţele comunitare unde nu exsită un număr suficient de locuri. Criteriile de alegere ale copiilor, așa cum au fost aprobate de către Consiliul Ministerial (Hotararea Nr. 59.824/14.4.2004), şi care sunt puse în aplicare în funcţie de prioritate, sunt următoarele: Copiii care au studiat în anul şcolar anterior la grădiniţă Copiii aflaţi sub protecţia / supravegherea Serviciilor Sociale sau orfani Copiii care au un frăţior cu vârsta cuprinsă între 4 ani şi 8 luni şi 5 ani şi 8 luni care merge la grădiniţă Copiii refugiaţilor politici Copiii proveniți din familiile numeroase (cu mai mulţi copii) Alte cazuri (rromi, străini, etc.) Vârsta cronologică Taxe Şcolare Începând cu Septembrie 2004, Învăţământul preşcolar este gratuit şi obligatoriu cu un an înainte de a merge la şcoala primară. Copiii cu vârstele între 3 ani şi 8 luni şi 4 ani şi 8 luni care studiază la grădiniţele publice plătesc taxe de şcolarizare care sunt determinate de Ministerul Învăţământului şi Culturii în cooperare cu Ministerul Finanţelor. Pentru şcolarizarea copiilor lor la grădiniţele comunitare, părinții plătesc taxe şcolare care sunt stabilite de către Comitetul Părinţilor în conformitate cu obligaţiile economice şi cu particularităţile unităţii de Învăţământ. Determinarea taxelor şcolare nu vizează în nici un caz crearea vreunui profit. Taxele de şcolarizare ale elevilor Turco-Ciprioţi care învață la grădiniţe private de pe teritoriul zonelor libere ale Republicii Cipru sunt subvenţionate în întregime (taxe şcolare şi taxe înscriere) de către Stat. Orarul şi zilele de sărbătoare la grădiniță Orarul copiilor la grădiniţele publice este: 7:45 AM - 1:05 PM. Grădiniţele comunitare işi prelungesc programul, în funcţie de caz, până la 2:45 PM pentru a-i ajuta pe părinţii care muncesc. Zilele de sărbătoare la grădiniţele publice sunt aceleaşi ca şi la şcolile primare. Nu există respectare obligatorie a zilelelor de sărbătoare şcolare la grădiniţele comunitare şi private, însă obligaţia acestora este să respecte zilele de sărbătoare publice. SITEOGRAFIE www.highereducation.ac.cy www.moec.gov.cy http://businessculture.org/ro/southern-europe/cyprus/  GRĂDINITA, FAMILIA SI COMUNITATEA PARTENERI ÎN EDUCATIE Prof. înv. preşc. CĂPĂŢÎNĂ MIRELA TĂNŢICA Grădinita cu P. N. NR. 11 Alexandria - Teleorman Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară). Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include. Parteneriatul educaţional se realizează între: - Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.); - Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc.); - Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.); În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în beneficiul acestora. În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii; - asociaţiile nonguvernamentale, pentru rezolvarea unor probleme de ordin social; - parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat; - mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc. Prin crearea parteneriatului grădiniţă-familie-comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.  COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE- FACTOR HOTĂRÂTOR ÎN EDUCAREA ŞCOLARULUI PENTRU INTEGRARE ÎN SOCIETATE ȊNV. CĂPRARU DANIELA ṢCOALA GIMNAZIALĂ SASCUT, JUD.BACĂU În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii, cadrele didactice, comunitatea locală se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente ce apar, capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate, să facă faţă cerinţelor acesteia. Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie, situaţia devine mai complicată. De aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol important avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinţi, îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a copiilor. Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă, personalul şcolii trebuie să se instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară pentru a pune în practică cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea, la începutul anului şcolar, a nevoilor, perspectivelor şi modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare de către şcoală. În urma unui studiu realizat în SUA- Florida- doamna Bonnie McReynolds a constatat că: Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu sigur de învăţare şi de achiziţii ale elevilor. Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea fenomenului delincvenţei. Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor. Majoritatea părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor, dar mulţi nu ştiu cum să procedeze. Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar mulţi nu ştiu cum să-i implice pe aceştia. Şcolile trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor De modul în care şcolile ştiu să-i încurajeze pe părinţi ca să se implice depinde participarea sau nu a acestora la acţiunile comune cu şcoala. Şcolile trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună decizii cu privire la educaţia copiilor lor. Conform acestui studiu, părinţii se pot implica în calitate de parteneri în educarea elevilor, alături de şcoală, în următoarele situaţii: LUAREA DECIZIILOR Dacă până în prezent acest parteneriat şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat „responsabilitatea şcolii”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. Analizând documentele recente emise în cadrul Consiliului Europei (organizaţie internaţională cu rol important in stabilirea standardelor educaţionale internaţionale, şi care influenţează major politicile sociale, respectiv educaţionale, în cadrul Uniunii Europene) se remarcă o nouă abordare privind dezvoltarea acestui parteneriat. Îi încurajează pe părinţi să stabilească ţelurile de atins pentru copiii lor şi pe cadrele didactice să stabilească obiectivele de realizat mai departe pentru obţinerea succesului şcolar. Obiectivele sunt precizate la începutul anului şcolar şi pot fi scrise într-un contract între părinţi, cadrele didactice şi elevi. Acest contract poate lista responsabilităţile fiecăruia şi este semnat de fiecare dintre participanţi. Scopul contractului este acela de a-l ajuta pe elev să înveţe, mai ales dacă fiecare elev are pentru el anumite obiective specifice, stabilite în colaborare părinţi-cadru didactic. Acest tip de contract se constituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii şi implică colaborarea părinţilor în activităţile şcolare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale şcolii, ci şi sub aspect educaţional-cultural. Această tendinţă prezentă deja în unele ţări vest-europene, în cazul societăţii româneşti este doar un proiect. ACORDAREA SPRIJINULUI Părinţii îşi sprijină copiii în multe feluri: le oferă acoperiş, hrană, îmbrăcăminte, protecţie, dragoste, dar ei trebuie să -i ajute şi cu activitatea la clasă. A le arăta copiilor că şcoala este importantă se poate face în mai multe moduri, dar colaborarea cu şcoala este cea care duce la obţinerea unor rezultate bune în procesul de învăţământ. Putem aminti aici lectoratele cu părinţii, cu activităţi practice, pe ateliere de lucru şi cu informaţii cât mai complete după o consultare în prealabil a părinţilor cu privire la temele de abordat, care i-ar interesa pentru a-şi putea ajuta copiii şi pentru a fi pe aceeaşi lungime de undă cu şcoala. Ideal ar fi să existe la biblioteca şcolii materiale pe care părinţii le pot consulta, venind astfel în întâmpinarea acestora pentru rezolvarea problemelor ce apar pe parcurs. Chiar dacă şcoala organizează activităţi frumoase şi utile pentru părinţi şi pentru copiii lor, este posibil ca participanţii să nu fie într-un număr foarte mare, atunci ar fi posibil ca, prin iniţiativa părinţilor de a organiza la rândul lor unele activităţi, să se vadă cu adevărat că acestora le pasă, şi ar obliga şcoala la mai multă deschidere şi cooperare. PREDAREA Părinţii îşi pot asuma şi rolul de profesori în anumite situaţii. În primul rând ştim că de la ei copiii au, la intrarea în clasa I, multe cunoştinţe generale. Rolul părintelui nu se încheie odată cu începerea clasei I, în responsabilitatea acestuia intră: stabilirea programului de lucru al elevului şi locul pentru teme, cititul împreună cu copilul, convingerea că tema este bine înţeleasă şi terminată, discuţiile despre ceea ce s-a întâmplat la şcoală în timpul zilei. Părinţii se por oferi voluntari la activităţi la care au experienţă, pe care le-o pot împărtăşi elevilor ( de exemplu:cu referire la domeniul în care lucrează). Copiii îşi văd părinţii în acţiune şi simt că au şi ei o contribuţie importantă în comunitatea şcolară. STUDIUL Părinţii pot colabora cu învăţătorii interesându-se în ce mod şi ce anume s-a predat. Utile sunt consultaţiile cu părinţii, în special la clasa I, situaţii în care cadrele didactice explică noutăţile din curriculum, ce obiective se urmăresc, ce modalităţi de predare se folosesc, ce se aşteaptă de la copii. Participarea părinţilor la astfel de activităţi îi ajută pe aceştia să fie alături de copii, să-i îndrume pentru a se obţine rezultatele aşteptate. COMUNICAREA Dacă politica şcolii permite părinţilor, aceştia pot participa la ore oricând. Comunicarea constantă, continuă cu părinţii, pe parcursul anului şcolar, pe teme ca: regulile clasei, aşteptările, scopurile îi implică pe aceştia în procesul educaţional. Părinţii sunt informaţi la şedinţele lunare sau în scris în legătură cu acele concepte care sunt de predat, ce trebuie aprofundat, consolidat acasă, tipurile de acţiuni la care pot colabora părinţii în perioada următoare. Comunicarea dintre părinţi şi cadre didactice vizează, dar nu se limitează la situaţia şcolară, politica şcolii în ceea ce priveşte elevii, proceduri, activităţi comunitare, opţiuni educaţionale, modalităţi în care familia poate ajuta şcoala… O modalitate modernă de comunicare, ce poate veni în ajutorul părinţilor foarte ocupaţi, poate fi comunicarea prin intermediul e-mail-ului. Conform unui studiu pe tema comunicării dintre familie şi şcoală, s-a constatat că este bine ca părinţii să fie înştiinţaţi şi când copilul are o performanţă notabilă. Astfel, familia are oportunitatea de a privi mai încrezătoare informaţiile despre şcolar şi, în urma unei astfel de abordări, este mai receptivă la sugestiile cadrelor didactice. „Părinţii trebuie să se implice ca profesori, elevi, susţinători şi avocaţi ai copiilor lor.” (Bonnie McReynolds)  Evaluările negative, limitative făcute de pe o poziție de autoritate - părinți, bunici, profesori Prof. Căpraru Maria-Magdalena GPN Tudor Vladimirescu Drăgăşani, Jud. Vâlcea Evaluările negative, limitative făcute de pe o poziție de autoritate - părinți, bunici, profesori - sunt periculoase pentru: cei predispuși să le accepte, cei care nu au încredere în ei, cei care nu dispun de o minte discriminativă deoarece sunt copii. Părinții, profesorii aplică deseori fără să știe etichete identitare care, fiind însoțite de emoții, îl constrâng pe copil să se simtă și să se comporte într-un anumit fel, așa cum este eticheta pusă. Așa se naște copilul „timid, rău, obraznic, agresiv, leneș, dificil, sensibil, incapabil, slăbănog, impertinent, fals”, etc. Etichete identitare: „Nu te duce capul. Vei ajunge un pierde vară. Ești la fel de prost ca taică-tău sau maică-ta. Ești tot timpul cu capul în nori. Ești un copil dificil. Fiica mea este cam timidă, sensibilă, emotivă. Este agitată de când era mică. Tot timpul face boacăne. Ai mâini de lemn, de plastilină. Niciodată nu ești atent. Ai grijă ce faci, sa nu o mai dai în bară.” Filtrele stopează etichetele negative. O etichetă interiorizată face ca filtrele să oprescă toate informațiile care o infirmă și lasă să treacă doar cele care o confirmă. O persoană etichetată ca „incapabil” și care ajunge repede un incapabil este o persoană cu un inconștient puternic. O persoană care este etichetată ca „având nasul pe sus” tinde să uite de momentele când a fost „supusă, smerită” deoarece eticheta a ocupat campul conștiinței prin repetare poate deveni o caracteristică-reper. Dacă ești convins că „nu e mare lucru de capul tău„ vei uita momentele când ai fost „sclipitor”. Etichetele produc anumite așteptări. Un timid nu va fi demonstrativ, sarcastic este zona lui de confort să fie timid. O scorpie nu va fi binevoitoare. Aceste vin în sprijinul nevoii de control. Eticheta și rolul ei în scenariul de viață. Dacă cel care a primit- o era într-o perioadă vulnerabilă (copilărie, criză impas emoțional) el se va comporta ca atare în acord cu așteptările lui. Eticheta este ca un rol pe care îl distribui, iar celălalt îl acceptă ca pe un „scenariu de viață„. De ce prind etichetele? din cauza impactului emoțional. Un copil căruia îi spui „stejar„ nu este neliniștit, dar când îi spui „tâmpitule” simte ceva. Singurele etichete sunt cele care sunt acceptate, ele pot fi lipite dar și dezlipite cu răbdare și perseverență. Etichetele menținute o viață întreagă au niște beneficii, ceva le menține. Aceste beneficii sunt inconștiente. „Mereu este bolnav” are ca beneficiu atenția pe care o primește din partea doctorului, părinților, se bucură de protecție. Ai curajul de ați dezlipi aceste etichete care-ți blochează evolutia ta! Vorbe cu ecouu... Fă o listă cu toate aceste mesaje, etichete autoblocante pe care ți le amintești împreună cu copilul tău. Observă-te în ce situație le-ai folosit? „Fii perfect” se poate transforma în „Ești suficient de bun așa cum ești”. „Fii puternic” poate fi „Fii deschis și exprimă-ți nevoile”. „Fii atent ce faci” - „Ești destul de atent în tot ceea ce faci”. Transformă etichetele negative în oportunități de dezvoltare „Ești un incapabil”. „Sunt capabil atunci când am nevoie sa fiu capabil”. Analizeză punctual neputința, strict pe o situație nu o generaliza pentru a nu se transforma în etichetă devalorizantă. Reia etichetele puse în copilărie de catre părinți și vezi ce ai transmis prin repetiție pentru a stopa tiparul repetitiv. http://www.la-psiholog.ro/uploadpoze/primeart_1081.jpg  CLIMATUL FAMILIAL ȘI IMPACTUL SĂU ASUPRA FORMĂRII COPILULUI CEAUŞESCU IULIANA ELENA G.P.P STÎLPENI Familia este veriga cea mai trainica a societatii. Ea a fost, dintodeauna, apreciată ca fiind o importantă instituțiee socială, datorită rolului ei hotărâtor în ceea ce privește formarea copilului pentru viață. Familia este prima școală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de protectia acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, intipărite pentru toată viața în profilul moral - spiritual al acestuia. Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio - afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Oferind copilului un climat de profundă securitate în condiţiile căruia se poate dezvolta armonios, grupul familial îi conferă totodată un ideal de sine, o imagine liniştitoare a propriului eu, un antidot pentru neliniştile sale interioare. Numai o familie unită şi care prezintă conduite armonioase ale membrilor săi este capabilă să asigure un climat educativ propriu dezvoltării conduitelor normale şi pozitive ale copilului, deoarece identificarea cu ambii părinţi, imitarea comportamentului acestora şi însuşirea pe această bază a unor convingeri şi atitudini favorabile solicită imperios un potenţial funcţional definit de integralitate şi coerenţă, care să asigure complementaritatea rolurilor şi sarcinilor familiale. Influentele educative pe care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta fie direct -prin actiuni mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect - prin modele de conduita oferite de catre membrii familiei, precum si prin climatul psiho-social existent in familie. Modelele de conduita oferite de parinti - pe care copiii le preiau prin imitatie si invatare - precum si climatul socio - afectiv in care se exercita influentele educationale (cei sapte ani de acasa ) constituie primul model social o influenta hotaratoare asupra copiilor privind formarea conceptiei lor despre viata, a modului de comportare si relationare in raport cu diferite norme si valori sociale. Este recunoscut faptul ca strategiile educative la care se face apel in familie, mai mult sau mai putin constientizate, determina in mare masura dezvoltarea personalitatii, precum si rezultatele scolare ale copiilor, comportamentul lor socio - moral. Ei, copiii care rasar asemene florilor, cresc ocrotiti de dragostea parinteasca, se inalta veghiati de caldura familiei unde invata primele taine ale lumii inconjuratoare, acestia vor reprezenta stalpul societatii de maine si astfel la randul lor, cand vor deveni parinti vor da exemplu copiilor lor. Prin familie sunt conservate şi transmise urmaşilor obiceiurile, tradiţiile socio-culturale, mentalităţile, prejudecăţile etc. În general, rânduielile societăţii respective sunt reflectate în structura familiei, în concepţia şi demersurile vieţii cotidiene. Intercondiţionarea macrosistem-sistem-subsistem este atât de strânsă, încât elementul subordonat evoluează în direcţia celor supraordonate. Din acest punct de vedere, bunici-părinţi-copii urmează, în esenţa intimă familială, traseul marcat de antecesori. Preponderenţa factorului tradiţie-mentalitate se constată, în special, la familiile din mediul rural sau la cele din anumite zone urbane, „mai puţin urbanizate”. Fiecare familie are un cod valoric, pe care îl apără din amor propriu. Copiii îl descifrează uimitor de repede şi îl vor respecta ca atare, chiar dacă, pe măsură ce judecăţile morale se vor forma şi prin raportare la scala valorică socialmente acceptată, vor constata oarece contradicţie. Primele comportamente fiind bine consolidate, datorită fenomenului de interferenţă, o modificare atitudinală voită se va produce cu mari dificultăţi. Circulaţia informaţiei în cadrul grupului familial se produce rapid, pe toate canalele, atât în plan vertical, cât şi în plan orizontal, chiar şi în familiile cu mulţi membri. De exemplu o decizie, o apreciere, emise de tata ori de mama, sunt receptate de către copii, ca în cazul vaselor comunicante. Ei „află” fără întârziere „despre ce este vorba”. Alte caracteristici ale mediului familial decurg din tipul de relaţii interindividuale. Între membrii unei familii, raportul de interdependenţă este foarte complex. Este tocmai elementul care asigură unitatea familiei. Un eveniment nedorit, de natură să creeze o fisură la un nivel sau altul, reverberează asupra întregului sistem, creând dezechilibre ale căror efecte pot prejudicia unitatea. Raportul dintre cei doi părinţi este cel mai puternic, cu rezonanţă asupra întregii atmosfere familiale. Când acest raport se întemeiază pe sentimente puternice de iubire, stimă, admiraţie, „efectul de undă” se resimte în toate compartimentele vieţii familiale. Cel mai evident efect se va produce în sfera educaţiei copiilor, căci armonia relaţiilor parentale desemnează unitatea influenţelor educaţionale. Unitatea de acţiune în procesul educaţional este unul din principiile fundamentale, care ghidează elaborarea şi consolidarea comportamentelor pozitive. În momentul în care cele două surse de influenţă mamă-tată nu mai acţionează la unison, linia de evoluţie a conduitei copilului va fi grav afectată. Prezenţa celor doi părinţi în viaţa copilului este primul indiciu de echilibru al mediului de familie. Însă nu în toate cazurile este realizabilă această cerinţă. Schimbările profunde din societatea modernă au produs modificări substanţiale şi la nivelul vieţii de familie. Din ce în ce mai mult, atât bărbaţii cât şi femeile participă la o viaţă socială mult mai intensă, faţă de secolul trecut. În plus, prin natura profesiilor practicate de bărbaţi (aviatori, marinari, militari), taţii sunt mai puţin prezenţi în viaţa copiilor. Mult mai tristă este insă situaţia copiilor ai căror părinţi (fie unul din ei, fie ambii) sunt plecaţi la muncă, în străinătate. Relaţiile interindividuale între părinţi şi copii sunt de o importanţă covârşitoare. Dacă armonia matrimonială este constant menţinută la cote de normalitate, împărţirea atribuţiilor între părinţi în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia copiilor apare ca ceva firesc. Dacă echilibrul marital a fost perturbat, problemele de ordin educaţional nu vor întârzia să apară. Când unele funcţii ale familei sunt deteriorate sau absente, apar traume sufleteşti pe care copilul le resimte în modul cel mai acut cu putinţă, la nivelul conştiinţei sale morale în curs de formare. Intenţionat sau nu, sistematic sau spontan, părinţii exercită şi influenţe în plan moral, constituindu-se aşa numita „conştiinţă morală” primară, care acţionează ca un fel de „voce” a părinţilor, asigurând pe de o parte reglarea conduitelor, iar pe de altă parte o anumită securitate afectivă a copilului. În familiile destrămate sau caracterizate prin lipsa de armonie a părinţilor au fost identificate mai multe cazuri de copii cu defecte de vorbire, tulburări nervoase şi de caracter, perturbări sau retardări în dezvoltarea intelectuală şi şcolară şi chiar perturbări ale moralităţii ceea ce demonstrează că există o strânsă legătură între aşa zisa „patologie a copilăriei mici” şi psihologia sau comportamentul părinţilor. Există şi alte situaţii familiale similare care favorizează tendinţe caracteriale pregnant deviante: copilul minte în permanenţă, săvârşeşte acte de furt, demonstrează agresivitate, este iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu-se ceea ce se numeşte „copil dificil”. Aceste conduite deviante dezvoltate încă din perioada de preadolescenţă constituie premisa formării unei conştiinţe morale deficitare, care poate stimula ulterior copilul la săvârşirea unor acte cu caracter antisocial. Schimbările din societate sunt cauza principală a perturbării vieţii de familie. Fluctuaţiile în viaţa profesională, ca urmare a dinamismului economic, au determinat schimbarea profesiei ori a locului de muncă la distanţe mari de domiciliu şi, în felul acesta, în special taţii lipsesc mai mult timp din viaţa copiilor. În unele cazuri, ambii părinţi se deplasează din localitate cu diverse interese de serviciu. Astfel de situaţii creează modificări în programul vieţii de familie şi, implicit, în programul educaţional. Multe familii sunt nevoite să-şi încredinţeze copiii spre creştere bunicilor, iar după vârsta de doi ani, aceştia sunt crescuţi în creşe sau cămine cu program prelungit, aşa că „întâlnirea” părinţilor cu copilul devine ocazională. Prin analogie cu personalitatea educatorului oficial, personalitatea părinţilor trebuie să fie un laborator de informaţie, de acţiune pozitivă, de noutate, însuşiri care se transferă în personalitatea copiilor fără eforturi speciale, ci într-un climat de congruenţă nedisimulată. „În timpul copilăriei, individul uman este atât de dependent de alţii, încât n-ar putea să trăiască dacă nu obţine răspunsuri din partea lor”. Cea mai manifestă trebuinţă psihică a omului este aceea de răspuns afectiv. Climatul familial cu cel mai puternic impact pozitiv asupra formării copilului, este climatul susţinut de o constantă afectivitate, bine temperată, manifestată în toate situaţiile prin răbdare, calm, înţelegere, multă pricepere şi devotament faţă de educaţia copilului. Practica educaţională dovedeşte, la fiecare pas, că nimic din ceea ce îl înconjoară pe copil nu are o forţă mai puternică decât afecţiunea, ca element distinctiv al ambianţei necesare dezvoltării puiului de om. Cele mai frumoase raţionamente şi cele mai nobile sfaturi nu fac cât un gest de mărinimie, de iubire şi încredere. Exemplele de dragoste, de comportare delicată şi de respect îl fac pe copii să nutrească, la rândul lor, dragoste şi respect faţă de părinţi, faţă de fraţi şi, mai târziu, faţă de educatori şi colegi. În teoria pedagogică, precum şi în practica educaţională, noţiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noţiunea de exigenţă. Actul pedagogic, fie în şcoală, fie în familie, evoluează pe cadranul dragoste-exigenţă, iubire-respect, autoritate-încredere. Toți părinții vor să fie părinți buni și evită să facă cea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însușite de la părintii lor, pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte. BIBLIOGRAFIE Baran - Pescaru, A. (2004), Parteneriat in educatie, familie -scoala - comunitate,Ed. Aramis, Bucuresti Golu, P., (2001), Psihologia învăţării şi dezvoltării, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti. Stănciulescu, E., (2002), Sociologia educaţiei parentale, Ed Polirom, Iaşi. Voinea, M., (1996), Aspecte psihosociale ale modelelor familiale ale tranziţiei, Ed I.N.I., Bucureşti.  IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE FAMILIE - ȘCOALĂ - SOCIETATE PROF. CERNAT MIHAELA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.10- GIURGIU Prima școală a copilului o reprezintă familia. Ceea ce se întâmplă acasă, în familie, se întipărește de cele mai multe ori pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia. Familia exercită asupra copilului cea mai adâncă influență, prin faptul că oferă trebuințele necesare dar și protecția de care copilul are nevoie. Tot în familie se primesc primele informații despre mediul înconjurător, se descifrează primele mistere ale vieții și se învață cele mai importante reguli de conduită dar și climatul socio-afectiv. În sistemul educațional, familia ocupă locul fruntaș în formarea personalității copilului. Părinții devin modele de conduită pe care copilul și le însușește fie prin imitare, fie prin învățare. Se știe faptul că strategiile educatiei la care se face apel în familie, conștientizate sau nu, determină în mare parte dezvoltarea personalității, rezultatele lor la învățătură dar și comportamentul socio-moral al elevilor. Succesul școlar există numai acolo unde se face o raportare corectă a realității în existența activităților comune dintre familie și școală. De aceea trebuie să se pună accent pe acele sisteme complexe de dezvoltare a responsabilității individuale și colective, în concordanță cu interesele, deprinderile, aptitudinile și preocupările fiecărui elev. Școala impune colaborarea cu familia sub mai multe aspecte. Dacă familia și școala urmăresc aceleași obiective, atunci vine de la sine dezvoltarea personalității viitorului adult. Singura condiție o reprezintă colaborarea cu școala. Cu toate acestea, nu mai există forme de comunicare cu privire la formarea tinerilor (pentru alegerea unei profesii) iar la ședințe participă întotdeauna părinții elevilor cu rezultate bune la învățătură și cu un comportament decent. Școala are rol educativ pentru toți elevii, dar problemele devin complexe atât în școală cât și în familie. Foarte multe sarcini educaționale sunt preluate numai de școală fără ca familia să își aducă aportul. Fără participarea părinților, efortul educativ este zero, deformat sau deviat. Sunt și părinți care consideră că misiunea lor s-a încheiat în momentul în care copiii au intrat la școală sau există cadre didactice care consideră în mod greșit că se pot descurca fără sprijinul părinților. Numai colaborarea între cei doi factori conduc la eficiența muncii educative. Școala este cea care orientează și ajută familia în sarcinile ce-i revin. Cât de mari pot fi preocupările familiei în legătură cu educația tânărului, nu va obține rezultate pozitive decât atunci când acționează împreună cu școala. Atunci când școala și familia au aceleași obiective, deficiențele pot fi remediate mult mai ușor. Cele mai importante forme de colaborare dintre școală și familie sunt: ședințele cu părinții, vizitele la domiciliul părinților( la cei care creează probleme sau la cei care solicită bursele sociale), consultațiile individuale, corespondența cu familia. Se pot organiza lectorate cu părinții. Acestea pot îmbrăca structuri diferite și pot avea un conținut variat. Aceste tipuri de adunări (organizate periodic) pot fi considerate sub forma unui bilanț în care se subliniază contribuția familiei sau elementele deficiente și cu mult tact se vor anunța măsurile ce se impun a fi adoptate. Deasemeni, împreună cu părinții se pot organiza dezbateri cu teme psiho-pedagogice în vederea formării părinților, cu aspect teoretic sau practic (organizarea regimului de viață al elevilor, modul de petrecere al timpului liber sau dezvoltarea gustului pentru lectură al acestuia). Implicarea familiei în activitățile școlare se realizează pe două coordonate: Relația părinte-copil ține de frecvența acestuia la cursuri, de rezultatele școlare, de modul de efectuare al temelor, de ajutorul pe care îl primește în realizarea sarcinilor și nu în cele din urmă de suportul moral și material; Relația școală- familie depinde de contactul direct cu profesorul prin Reuniuni comune ale elevilor cu părinții Vizite, excursii,serbări, ateliere de lucru Consultarea părinților în realizarea schemelor orare și a alegerii disciplinelor opționale Întâlniri pentru informarea cu privire la noutățile reformei curriculare Activizarea părinților în organizarea și desfășurarea activitaților extracurriculare Lipsa colaborarii dintre părinți și școală demonstrează că cel învins este copilul. Bibliografie 1-Ghid pentru părinți- Bălan, D.Petrovai, S.Tinca, E.Radulv- Editura CCD, Cluj, 2000. 2-Comunicarea eficientă cu copiii-acasă și la școală- Faber Adele, Mazlish Elaine, Editura Curtea Veche, București, 2002.  Colaborarea dintre gradinita, scoala, familie,comunitate Prof. Cernatescu Norica GPN Mancioiu Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale. Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile - familie, scoala si comunitate. Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional: este unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei. Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre factorii educationali. Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali. Parteneriatul educational se realizeaza intre: - institutiile educatiei: familia, scoala si comunitate; - agenti educationali: copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.); - membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.); - influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului; - programe de crestere, ingrijire si educare a copilului; - forme de educatie in anumite perioade. Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in acelasi sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie legat de celalalt. Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita aspectelor ei de conducere democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub influenta educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei probleme educative adauga competente noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator si dinamic care accepta schimbarea in raport cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari. Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de forta si siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii. Parintii pot influenta comunitatea ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea comunitatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca institutii bine determinate ale societatii - familia, scoala si comunitatea. In momentele diferite ale cresterii, dezvoltarii si devenirii fiintei umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinata nevoia unui parteneriat educational intre acestea, in favoarea unei educatii eficiente pentru individ si societate. In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati de sustinere in afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei si a cadrelor didactice. Structurile de sprijin ale institutiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenta psihopedagogica, de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesionala) si a centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel la acest nivel, programe specifice de sprijin individualizat si de grup pentru copii, parinti si cadre didactice. Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii sale, cu familia- prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele educative ale societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Identificand si valorizand dimensiunea personala a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu primordial si afectiv necesar formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei generatii. Si pe parcursul varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate si stimulare. Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii copilului. Astfel la nivelul gradinitelor au loc activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul specializat al preotilor din parohie. Copiii participa de sarbatori la slujbele religioase, impartasindu-se. Se subliniaza dorinta copiilor de a fi in legatura permanenta cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt entuziasmati si participa cu placere la sarbatorile prilejuite de Craciun si Sfintele Pasti. De asemenea, colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin educatia rutiera, comportament civic etc. Brigada de pompieri se implica in informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor. Primaria este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare. Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si asistenta a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii educationali faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care are un potential in influentarea educatiei copiilor.  IMPORTANŢA COLABORĂRII GRĂDINIŢEI CU FAMILIA Prof. pt. înv. preșc. Cernea Iulia Roxana Grădinița Nr. 185, București Părinţii, familia sunt primii oameni chemaţi să pună bazele educaţiei unui copil deoarece pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă. Deprinderile şi convingerile conturate acum formează baza modului de acţiune din viitor. Atitudinile şi comportamentele părinţilor vor fi primele modele copiate cu fidelitate de către copii. Preşcolarul ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte şi această răspundere revine în mare măsură familiei care poate îndeplini această sarcină doar printr-o colaborare eficientă cu grădiniţa. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul familial, sub aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale, copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie, reglatoare, socializatoare şi individualizatoare, familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil. Grădiniţa este prima unitate de învăţământ cu care copilul dar şi familia intră în contact. Ea poate oferi părinţilor o imagine obiectivă a copilului, poate sprijini şi orienta familia în educarea copiilor. Educatoarele trebuie să lucreze cu familiile în scopul organizării activităţilor zilnice, asigurării educaţiei şi întâmpinării nevoilor sale. În acelaşi timp, educatoarea nu trebuie să uite că familiile învaţă împreună cu copiii. Copilul este un membru nou şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de personalitatea, temperamentul şi stilul său. Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă şi familie) în vederea formării copiilor este condiţionată de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă, iar începutul este dat de cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Familia este o sursă principală de informaţii privind relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind educaţia copilului, stilul educaţional, autoritatea părinţilor şi metodele educative folosite, valorile promovate, climatul educaţional, responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte. Educatoarele trebuie să asigure părinţilor numeroase ocazii de a se implica în programul grădiniţei, comunicând în fiecare zi, povestindu-le despre cum şi-a petrecut copilul lor timpul, ce activităţi de învăţare a desfăşurat, ce progres sau regres a realizat copilul sau anunţându-i ce activităţi sau întâlniri au planificat. Ele trebuie să ajungă să cunoască bine familiile şi copiii de aceea vor folosă toate ocaziile pentru a comunica cu părinţii şi a schimba informaţii. Unele familii vor dori să se implice mai mult, altele mai puţin. Unele familii pot veni la întâlniri, altele pot trimite materiale confecţionate acasă, altele ar putea participa la activităţile din grădiniţă, iar altele să facă parte din comitetul de părinţi. În cadrul întâlnirilor individuale periodice educatoarea va analiza evoluţia dezvoltării copilului, va identifica care sunt domeniile de dezvoltare care necesită o diversificare a activităţilor, care sunt activităţile care sunt realizate cu uşurinţă acasă, modul în care copilul reacţionează la diverse activităţi propuse. Părintele se simte implicat în viaţa copilului său şi vede continuitatea relaţiei dintre „acasă” şi „la grădiniţă”. În acest fel, începe să îşi verbalizeze temerile sau să se simtă valorizat în rolul său, se poate centra pe observaţiile asupra copilului său. Educatoarea poate evalua dacă abilităţile parentale au nevoie de suport şi îi poate oferi diverse materiale pentru aşi îmbogăţi cunoştinţele şi dezvolta capacităţile parentale. De aceea aceste întâlniri au un profund caracter de confidenţialitate. Părinţii pot asista la activităţile desfăşurate de educatoare cu copiii, pot învăţa modalităţi de comunicare eficienţă cu aceştia şi modalităţi de soluţionare a situaţiilor de criză. Pe măsură ce părinţii se obişnuiesc să participe la activităţi ei vor ajunge să cunoască şi să respecte munca educatoarelor, vor vorbi mai liber despre progresele făcute de copiii sau despre problemele pe care le au, se vor împrieteni cu ceilalţi părinţi, vor învăţa mai multe şi vor înţelege mai bine modul de dezvoltare al unui copil, vor învăţa să desfăşoare activităţi similare acasă sau să continuie acasă activitatea educatoarei cu activităţi în completarea acesteia, vor găsi răspunsuri la întrebările care îi frămîntă, îşi vor observa copilul la joacă şi vor învăţa să-şi conceapă copilul în relaţie cu ceilalţi. Participarea părinţilor la activităţile copilului are un dublu câştig: pe de o parte, copilul se va simţi securizat de prezenţa părinţilor, astfel încât va fi mai deschis spre explorare; pe de altă parte, se va face un transfer de abilităţi practice şi cunoştinţe de la educator spre părinte, prin exersarea amenajării spaţiilor, a comunicării cu copilul, prin observarea atentă a acestuia într-un alt context decât cel de acasă. Acolo unde spaţiul o permite se poate amenaja o cameră rezervetă familiei sau măcar un colţ în care se pot afişa lucrările copiilor sau poze ale acestora din timpul activităţilor precum şi informaţii utile pentru educarea copiilor acasă, pliante despre cursuri şi concursuri pentru copii. Aici ei se pot întâlni cu alţi părinţi, analiza şi aprecia munca copiilor, pot citi informaţiile expuse la avizier. De obicei acest spaţiiu se poate amenaja pe holul grădiniţei. Întrunirile şi întrevederile familiale sunt o componentă importantă a parteneriatului grădiniţă-familie. Există câteva tipuri de întâlniri familiale: întâlniri planificate de consultanţă, cele ale grupurilor de opinie şi dialog, întâlniri informale şi cele organizate cu ocazia unui eveniment special. Educatoarele au responsabilitatea de a programa întâlnirile de consiliere cu părinţii săptămânal pentru a discuta despre proiectele tematice desfăşurate şi despre alte probleme care preocupă ambele părţi. Pentru că aceste întruniri sunt destinate părinţilor subiectele alese trebuie să fie de interes pentru aceştia. Întrunirile vor fi benefice numai dacă se axează pe problemele care îi preocupă pe părinţi care nu vor participa dacă nu le vor găsi interesante şi utile. De aceea este necesar ca educatoarea împreună cu familiile să descopere care aspecte îi interesează şi vor stabili data întâlnirii. Educatoarea află care sunt interesele familiei prin întâlnirile informale sau prin intermediul chestionarelor referitoare la interesele familiei. Anumite subiecte pot fi prezentate de o manieră mai formală, aşteptându-se şi o replică din partea părinţilor. Alte aspecte cer un mai mare grad de participare, familiile putând în acest caz să-şi practice abilităţile şi experienţa. Educatoarea va concepe o planificare a activităţilor de consiliere şi sprijin pentru părinţi incluzând teme generale dar şi particulare la sugestia părinţilor. În cadrul acestor întâlniri se va discuta despre: participarea familiei, comunicarea educatoare-părinţi, implicarea comunităţii, organizarea de evenimente sociale, strângerea de fonduri, organizarea unor excursii. Reuşitele copiilor trebuie sărbătorite de aceea cu diferite ocazii educatoarele organizează serbări care costituie un prilej de cunoaştere reciprocă şi de satisfacţie reciprocă pentru realizările copiilor. Părinţii se pot implica în desfăşurarea repetiţiilor, în confecţionarea costumelor sau a decorului, în organizarea unor mini petreceri pentru copii la sfârşitul acestori serbări. Meseria de părinte se învaţă în timp şi cu sprijinul educatoarei în perioada preşcolarităţii, iar de buna colaborare a familiei cu grădiniţa depinde dezvoltarea armonioasă şi unitară a copilului. Bibliografie: 1. Dumitrana, Magdalena, Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti, 2000 2. Voiculescu, Elisabeta, Pedagogie preşcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.  RELATIA GRADINITA,SCOALA,FAMILIE SI SOCIETATE Prof. înv. preşcolar Chelm Ionela Grădinita cu PP Nr.1 Matca, jud. Galati Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ-formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltati. Pentru realizarea acestui scop este necesara unitatea de actiune,concordanta dintre mijloacele specifice folosite de aceste doua institutii sociale Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include. Parteneriatul educaţional se realizează între: - Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.); - Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc.); - Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.); În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în beneficiul acestora. În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii; - asociaţiile nonguvernamentale, pentru rezolvarea unor probleme de ordin social; - parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat; - mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc. Prin crearea parteneriatului grădiniţă-familie-societate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.  CONCEPTUL DE ADAPTARE ŞCOLARĂ Prof. înv. preşc. CHERA MARIA, Grădiniţa PP 38, Timişoara Prin adaptarea şcolară se urmăreşte modificarea, ajusterea, transformarea copilului, astfel încât acesta să devină apt pentru şcoală, capabil să facă faţă cerinţelor instructiv-educative şi de a fi compatibil sub aspectul disponibilităţilor bio-psiho-sociale, în acord cu normele şi regulile programei şcolare (Coasan A., Vasilescu A., 1988,. p. 10). Grădiniţa este veriga iniţială a învăţământului preuniversitar, cu sarcini instructiv-educative pentru pregătirea preşcolarilor în vederea integrării şi adaptării optime în viaţa de şcolar. Fenomenul integrării copilului în activitatea şcolară este un fenomen complex, în analiza căruia trebuie să se ţină cont de: vârsta cronologică, maturitatea şcolară şi conţinuturilor destinate instruirii în clasa 0 şi respectiv clasa I (Margetts, 2007). Momentul intrării în şcoală presupune un anumit nivel de dezvoltare psiho-fizică. Aptitudinea pentru şcolaritate presupune dobândirea unor capacităţi, abilităţi şi deprinderi. Copilul are aptitudine pentru şcolaritate când dovedeşte că poate să facă faţă exigenţelor şcolare, evitându-se astfel eşecul (Revista învăţământului preşcolar, numărul 1-2, 1998, p. 16). Învăţarea şcolară se deosebeşte radical de toate actele de învăţare dsfăşurate până acum în grădiniţă, diferenţele provenind atât din ceea ce înseamnă cadrul în care are loc învăţarea cât şi modul în care se desfăşoară aceasta. Volumul, calitatea, diversitatea conţinuturilor învăţării furnizate în şcoală determină în societatea contemporană viitorul fiecărui copil şi locul pe care acesta îl va ocupa în comunitatea umană. La intrarea în şcoală copilul „va învăţa să înveţe” în cadrul fiecărei discipline şcolare şi în consecinţă se va adapta rapid cu cât metodele şi mijloacele de învăţământ utilizate vor fi adaptate particularităţilor psiho-individuale şi de vârstă ale acestora. Copilul doreşte să devină şcolar, vrea să poarte însemnele de şcolar şi are chiar un început de competenţă pentru activitatea şcolară, dar se constată totuşi că există încă un decalaj important între ceea ce vor fi solicitările de tip şcolar pentru el şi ceea ce poate el realiza acum, în situaţia de preşcolar. Aici trebuie intervenit educaţional pentru a reduce acest decalaj şi pentru a-i conferi o dimensiune optimă, cu valori motivaţionale pentru copil, inducându-i energia necesară pentru a se angaja pe direcţia noilor achiziţii. Începerea şcolii este un moment semnificativ pentru copil. Alţi adulţi încep să joace un rol important în procesul de socializare. Succesul copilului în această nouă aventură depinde, în mare măsură, de atitudinile şi aptitudinile cu care acesta intră în noua etapă. Micul şcolar va trebui să se adapteze la personalitatea noului cadru didactic, învăţătorul, la localul exterior şi interior al şcolii, la sala de clasă la noii colegi şi la noile circumstanţe proprii conjuncturii din clasă. Adaptarea la şcolaritate nu poate fi concepută fără analiza relaţiilor interpersonale din cadrul grupului pe care îl constituie clasa de elevi ca grup social. Aceste relaţii se se stabilesc între elevi în cadrul activităţilor curriculare şi extracurriculare, în condiţiile în care în clasă domneşte un climat de disciplină. Copii cu adaptare corespunzătoare sunt capabili de o atenţie concentrată, de un efort continuu şi de un ritm de lucru rapid sau mediu, relativ susţinut. Un copil nu poate fi considerat apt pentru şcoală dacă nu are dezvoltată o anumită capacitate de muncă, adică să poată să devină conştient de necesitatea de a efectua unele sarcini care nu intrau în sfera afinităţii sale, ceea ce este în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare a voinţei şi motivaţiei. BIBLIOGRAFIE COASAN A., VASILESCU A., - Adaptarea Şcolară, editura S.E. Bucureşti, pag. 10, (1988) MARRGETTS K., - Understanding and Supporting Children: Shaping Transition Practices”, p 107-119 (2007). „Revista învăţământului preşcolar” nr. 1-2, pag. 16, (1998).  Importanța relației dintre grădiniță-şcoală-familie-societate Înv: CHERECHEŞ ROXANA ALINA Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie, acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzând spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă. Parteneriatul grădiniţă -şcoală- familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd cadrele didactice sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii, iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii. O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.  “Educație fără frontiere!”: Relația grădiniță-școală-familie-societate CHEREGI ANA-MARIA PROF. ÎNV. PREȘCOLAR G.P.P.NR.1 MARGHITA, JUD BIHOR În actul de educare a copilului preşcolar, o componentă importantă constituie procesul informativ-educativ la care contribuie familia şi grădiniţa. Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este nedrept, ce este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să acţioneze ulterior ca părinţi. La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee pedagogice consacrate. Pentru reusita actului educational munca depusa de cadrele didactice in gradinita trebuie continuata, sustinuta si intarita de familie. Unitatea de actiune a celor doi factori(gradinita-familie) in opera de formare a copilului este conditionata de un mod comun de lucru si o buna cunoastere reciproca. Interesul comun a celor doua institutii trebuie sa determine o miscare cu dublu sens, familie-gradinita, gradinita-familie, in vederea unei suficiente cunoasteri a ambelor parti. In procesul educatiei rolul coordonator il are gradinita, iar mai apoi scoala De aceea, trebuie asigurată o continuitate în procesul de dezvoltare fizică şi educare a copilului, între învăţământul preprimar şi învăţământul primar. Este necesar să se asigure o colaborare funcţională în procesul instructiv-educativ din grădiniţă şi din şcoală, dar şi unitatea şi continuitatea influenţelor educaţionale prin colaborarea educatoare-învăţătoare. Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului, nu doar prin conţinutul ştiinţific al procesului instructiv-educativ, ci şi prin libertatea de acţiune oferită preşcolarului care-i stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii sociale. Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind,,statutul” şi,,rolul” de elev, natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii,noutatea condiţiilor de activitate, şi mai ales, specificul învăţării-act complex care angajează dintr-o nouă întreaga sferă a vieţii sale psihice, diferitele structuri anatomo-fiziologice, toate cunoştinţele şi deprinderile dobândite anterior. În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă, afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade psihogenetice, datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special, în sfera sentimentelor şi a personalităţii copilului. Ca un scop final important al învăţământului preşcolar, pregătirea copilului pentru startul şcolar este unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces de modernizare. În ceea ce priveşte însă conţinutul propriu-zis al pregătirii respective şi modalităţile de realizare a acesteia, se constată mari deosebiri şi se poartă vii discuţii bazate pe argumente ce ţin nu numai de vârsta la care începe şcolarizarea, ci şi de locul pe care îl ocupă învăţământul preşcolar în structura de ansamblu a învăţământului, de funcţiile dominante ale grădiniţei, de legătura acesteia cu ciclul şcolar elementar. În condiţiile societăţii contemporane şi, mai ales în perspectivă, se manifestă tendinţa de creştere apreciabilă a rolului formativ al grădiniţei, funcţia pedagogică devenind net preponderentă în raport cu sarcinile de îngrijire, de asistenţă socială şi medicală, de supraveghere, suplinind în parte sarcinile părinţilor angajaţi în activitatea profesională. Grădiniţa are rolul de a sistematiza şi de a integra cunoştinţele, experienţele şi influenţele dobândite de copii în primii ani de viaţă, de a lărgi contactele cu lumea exterioară, de a dezvolta capacitatea şi modalităţile de receptare şi comunicare a informaţiei, de a realiza o serie de obiective ale educaţiei fizice, estetice, etice şi afective, de a contribui la socializarea copiilor, la satisfacerea nevoii lor de relaţii sociale şi de activitate. În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, a independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul matematic, cu limbajul artei şi cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi voliţionale, dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea deprinderilor de integrare în colectivitate, de adaptare la mediul social şi înconjurător. Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente. În perspectiva pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie avută în vedere eficientizarea procesului de învăţare prin pregătirea terenului psihologic pe care se grefează cunoştinţele şi modul cum este acesta pregătit. Investigaţiile ştiinţifice întreprinse pe copiii din grădiniţă şi din clasa pregatitoare, susţinute şi de experienţa cadrelor didactice -educatoare şi învăţători - impun concluzia ca în momentul intrării în şcoală, copilul de 6-7 ani trebuie să aibă o serie de însuşiri psihofiziologice structurate în ceea ce se numeşte,,capacitatea complexă de învăţare”, ,,maturitate şcolară”,,,starea de pregătire pentru şcoală”, echilibru care nu se poate realiza fără o bună colaborare între grădiniţă şi şcoală. Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa pregatitoare necesită o muncă stăruitoare din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care pregătesc copilul pentru şcoală. Ponderea activităţii din grădiniţă cade pe latura formativă, pe exersarea proceselor psihice de cunoaştere pentru a realiza procesul optim de integrare şcolară sau maturitatea şcolară. Grădiniţa şi şcoala au drept scop acela de a oferi copiilor şi elevilor condiţiile necesare pentru o dezvoltare normală şi deplină. Ele au în vedere asigurarea acelor exigenţe care să ţină seama de ritmul propriu al formabilului (preşcolar sau elev mic), de nevoile sale şi de activitatea sa fundamentală - jocul. Copilul râde: - “Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul.” Tânărul cântă: - “Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea.” Bătrânul tace: - “Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea.” ( LUCIAN BLAGA) Bibliografie: Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie - şcoală - comunitate, Editura Aramis Print, Bucureşti Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti 4. Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti 5. Mateiaş, Alexandra, ( 2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 6. Vrăşmaş, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.  IMPORTANŢA PARTENERIATULUI EDUCAŢIONAL DINTRE GRĂDINIŢĂ ŞI FAMILIE Prof. inv. prescolar:CHERESCU CARMEN Gradinita nr.1 cu P.P. ORSOVA Părinţii, familia sunt primii oameni chemaţi să pună bazele educaţiei unui copil deoarece pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă. Faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine. Deprinderile şi convingerile conturate acum formesză baza modului de acţiune din viitor. Atitudinile şi comportamentele părinţilor vor fi primele modele copiate cu fidelitate de copii. Preşcolarul ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte şi această răspundere revine în mare măsură familiei care poate îndeplini această sarcină doar printr-o colaborare eficientă cu grădiniţa. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul familial, sub aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale, copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie, reglatoare, socializatoare şi individualizatoare, familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil. Grădiniţa este prima unitate de învăţământ cu care copilul dar şi familia intră în contact. Ea poate oferi părinţilor o imagine obiectivă a copilului, poate sprijini şi orienta familia în educarea copiilor. Educatoarele trebuie să lucreze cu familiile în scopul organizării activităţilor zilnice, asigurării educaţiei şi întâmpinării nevoilor sale. În acelaşi timp, educatoarea nu trebuie să uite că familiile învaţă împreună cu copiii. Copilul este un membru nou şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de personalitatea, temperamentul şi stilul său. Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă şi familie) în vederea formării copiilor este condiţionată de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă, iar începutul este dat de cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Familia este o sursă principală de informaţii privind relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind educaţia copilului, stilul educaţional, autoritatea părinţilor şi metodele educative folosite, valorile promovate, climatul educaţional, responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte. Educatoarele trebuie să asigure părinţilor numeroase ocazii de a se implica în programul grădiniţei, comunicând în fiecare zi, povestindu-le despre cum şi-a petrecut copilul lor timpul, ce activităţi de învăţare a desfăşurat, ce progres sau regres a realizat copilul sau anunţându-i ce activităţi sau întâlniri au planificat. Ele trebuie să ajungă să cunoască bine familiile şi copiii de aceea vor folosă toate ocaziile pentru a comunica cu părinţii şi a schimba informaţii. Unele familii vor dori să se implice mai mult, altele mai puţin. Frecvenţa şi conţinutul discuţiilor cu părinţii vor depinde şi de dorinţa acestora de a comunica sau de nevoile şi preferinţele lor. Există numeroase căi de implicare a familiilor în programul de educaţie al copiilor. Unele familii pot veni la întâlniri, altele pot trimite materiale confecţionate acasă, altele ar putea participa la activităţile din grădiniţă, iar altele să facă parte din comitetul de părinţi. În cadrul întâlnirilor individuale periodice educatoarea va analiza evoluţia dezvoltării copilului, va identifica care sunt domeniile de dezvoltare care necesită o diversificare a activităţilor, care sunt activităţile care sunt realizate cu uşurinţă acasă, modul în care copilul reacţionează la diverse activităţi propuse. Părintele se simte implicat în viaţa copilului său şi vede continuitatea relaţiei dintre „acasă” şi „la grădiniţă”. În acest fel, începe să îşi verbalizeze temerile sau să se simtă valorizat în rolul său, se poate centra pe observaţiile asupra copilului său. Educatoarea poate evalua dacă abilităţile parentale au nevoie de suport şi îi poate oferi diverse materiale pentru aşi îmbogăţi cunoştinţele şi dezvolta capacităţile parentale. De aceea aceste întâlniri au un profund caracter de confidenţialitate. O modalitate modernă de implicare o reprezintă familiile în sala de grupă. Uneori familiile se simt intimidate o dată intrate în sala de grupă, considerând că aceasta este „aria” de influenţă aparţinând exclusiv educatoarelor. Acesteia îi revine răspunderea de a încuraja familiile să vină în sala de clasă oricând doresc. Atenţia personală arătată îi va ajuta pe părinţi să renunţe la orice stânjeneală. Părinţii pot asista la activităţile desfăşurate de educatoare cu copiii, pot învăţa modalităţi de comunicare eficienţă cu aceştia şi modalităţi de soluţionare a situaţiilor de criză. Pe măsură ce părinţii se obişnuiesc să participe la activităţi ei vor ajunge să cunoască şi să respecte munca educatoarelor, vor vorbi mai liber despre progresele făcute de copiii sau despre problemele pe care le au, se vor împrieteni cu ceilalţi părinţi, vor învăţa mai multe şi vor înţelege mai bine modul de dezvoltare al unui copil, vor învăţa să desfăşoare activităţi similare acasă sau să continuie acasă activitatea educatoarei cu activităţi în completarea acesteia, vor găsi răspunsuri la întrebările care îi frămîntă, îşi vor observa copilul la joacă şi vor învăţa să-şi conceapă copilul în relaţie cu ceilalţi. Participarea părinţilor la activităţile copilului are un dublu câştig: pe de o parte, copilul se va simţi securizat de prezenţa părinţilor, astfel încât va fi mai deschis spre explorare; pe de altă parte, se va face un transfer de abilităţi practice şi cunoştinţe de la educator spre părinte, prin exersarea amenajării spaţiilor, a comunicării cu copilul, prin observarea atentă a acestuia într-un alt context decât cel de acasă. Acolo unde spaţiul o permite se poate amenaja o cameră rezervetă familiei sau măcar un colţ în care se pot afişa lucrările copiilor sau poze ale acestora din timpul activităţilor precum şi informaţii utile pentru educarea copiilor acasă, pliante despre cursuri şi concursuri pentru copii. Aici ei se pot întâlni cu alţi părinţi, analiza şi aprecia munca copiilor, pot citi informaţiile expuse la avizier. De obicei acest spaţiiu se poate amenaja pe holul grădiniţei. Acest spaţiu poate conţine şi cărţi de specialitate despre dezvoltarea copiilor şi despre educaţia parentală pe care părinţii să aibă posibilitatea să le împrumute. Întrunirile şi întrevederile familiale sunt o componentă importantă a parteneriatului grădiniţă-familie. Există câteva tipuri de întâlniri familiale: întâlniri planificate de consultanţă, cele ale grupurilor de opinie şi dialog, întâlniri informale şi cele organizate cu ocazia unui eveniment special. Educatoarele au responsabilitatea de a programa întâlnirile de consiliere cu părinţii săptămânal pentru a discuta despre proiectele tematice desfăşurate şi despre alte probleme care preocupă ambele părţi. Pentru că aceste întruniri sunt destinate părinţilor subiectele alese trebuie să fie de interes pentru aceştia. Întrunirile vor fi benefice numai dacă se axează pe problemele care îi preocupă pe părinţi care nu vor participa dacă nu le vor găsi interesante şi utile. De aceea este necesar ca educatoarea împreună cu familiile să descopere care aspecte îi interesează şi vor stabili data întâlnirii. Educatoarea află care sunt interesele familiei prin întâlnirile informale sau prin intermediul chestionarelor referitoare la interesele familiei. Anumite subiecte pot fi prezentate de o manieră mai formală, aşteptându-se şi o replică din partea părinţilor. Alte aspecte cer un mai mare grad de participare, familiile putând în acest caz să-şi practice abilităţile şi experienţa. Educatoarea va concepe o planificare a activităţilor de consiliere şi sprijin pentru părinţi incluzând teme generale dar şi particulare la sugestia părinţilor. Grupurile de susţinere şi dialog se formează de obicei din dorinţa comună a câtorva familii care vor să dezbată împreună un subiect. Adesea după o întrunire, câţiva părinţi vor dori să dezbată anumite subiecte sau să afle mai multe date. Familiile cu un interes specific sau cu necesităţi deosebite se pot întruni şi susţine reciproc, schimbând opinii, sugestii şi resurse. Aceste grupuri de opinie pot fi formate din: taţi, părinţi unici, părinţi ai copiilor cu diferite deficienţe, părinţi tineri, mame. Educatoarele ar trebui să susţină aceste eforturi oferind informaţii de specialitate. Medierea educatoarei şi spaţiul pus la dispoziţie pentru derularea acestor activităţi consolidează abilităţile parentale, valenţa participativă în viaţa copilului şi dezvoltă un sentiment de apartenenţă la comunitatea grădiniţei, generând implicare în viaţa instituţiei. Întrunirile comisiei de consultanţă familială le facilitează părinţilor o participare activă în cadrul tuturor aspectelor importante ale programului educaţional. În cadrul acestor întâlniri se va discuta despre: participarea familiei, comunicarea educatoare-părinţi, implicarea comunităţii, organizarea de evenimente sociale, strângerea de fonduri, organizarea unor excursii. Educatoarea poate să propună părinţilor un program de vizite la domiciliu, dar acestea trebuie să apară în plan doar după consolidarea relaţiei de încredere dintre părinte şi educator. Vizita la domiciliu este investită adesea cu un puternic rol evaluativ, care se adresează părintelui şi este destul de dificil să accepte acest lucru. Important este ca părintele să nu resimtă aceste vizite ca abuzive, ci ca modalităţi de colaborare partenerială, pentru a determina un răspuns cât mai adecvat nevoilor de dezvoltare ale copilului lor. Oricărei persoane îi place să fie apreciată, recunoscută şi să sărbătorească succesele. Reuşitele copiilor trebuie sărbătorite de aceea cu diferite ocazii educatoarele organizează serbări care costituie un prilej de cunoaştere reciprocă şi de satisfacţie reciprocă pentru realizările copiilor. Părinţii se pot implica în desfăşurarea repetiţiilor, în confecţionarea costumelor sau a decorului, în organizarea unor mini petreceri pentru copii la sfârşitul acestori serbări. Meseria de părinte se învaţă în timp şi cu sprijinul educatoarei în perioada preşcolarităţii, iar de buna colaborare a familiei cu grădiniţa depinde dezvoltarea armonioasă şi unitară a copilului.  Rolul şi importanţa parteneriatului în învăţământul preşcolar Prof. înv. preşcolar - CHESA ROXANA Grădiniţa cu P.P.nr 20 Dr.Tr.Severin Educatia este o actiune la care isi dau concursul scoala, familia, intreaga societate. Colaborarea intre toti factorii educationali, in primul rand intre scoala si familie este stringenta. Scoala nu-si poate realiza pe deplin sarcinile, daca nu cunoaste conditiile familiale de munca si viata ale copiilor. Grădinița se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie. Parteneriatul intre scoala si familie si-a demonstrat eficienta pretutindeni unde a fost aplicat, daca s-au respectat anumite conditii de realizare a acestuia: - parintii sa fie perceputi de catre cadrele didactice ca persoane active si valoroase pentru educarea copiilor; parintii sa se implice in mod concret in luarea de decizii referitoare la activitatile extrascolare, la modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale; responsabilitatea pentru evolutia copilului sa fie impartita intre scoala si familie. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândire a unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară). Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şiîşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. Obiectivul primordial al parteneriatului scoala - familie il reprezinta obtinerea succesului scolar. Evolutia pozitiva in planul activitatii scolare se exprima prin termenii de progres, reusita si succes scolar. Progresul - arata obtinerea anumitor stari calitative superioare in raport cu o perioada comparata. Poate fi continuu sau periodic. Reusita scolara se refera la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durata mai mare de timp. Succesul scolar se exprima prin raportarea performantelor elevului la cerintele programei scolare si la finalitatile invatamantului. Un parcurs scolar negativ este reflectat de termenul de insucces scolar. Insuccesul sau esecul scolar cunoaste doua faze: in faza initiala - elevul traieste sentimente de nemultumire, are o motivatie saraca, fie la o disciplina sau un capitol (pentru o scurta perioada de timp). Formele de colaborare dintre gradinita si scoala se asigura prin masuri de ordin psihopedagogic. O prima masura de natura psihopêdagogica menita sa contribuie la asigurarea continuitatii intre gradinita si scoala este plasata la nivelul continutului invatamantului, oglindit in special in programele gradinitei si ale clasei I. Este vorba de legatura indisolubila intre prevederile programele respective. Pentru a fi insa operationala, corelatia dintre programme se cere a fi riguros cunoscuta atat de invatator, cat si de educatoare. Astfel, educatoarele care lucreaza cu grupa prescolara mare trebuie sa cunoasca cerintele programei pentru clasa I spre a-i asigura baza care sa-i permita prescolarului insusirea cunostintelor clasei I,iar invatatorul care va prelua clasa I trebuie sa cunoasca programa grupei prescolare maripentru a sti pe ce elemente se poate sprijini in procesul de instruire si educare. Pentru asigurarea continuitatii intre cele doua medii educationale, cadrele didactice din scoala trebuie sa cunoasca pregatirea ce se realizeaza in gradinite, iar educatoarele trebuie sa se informeze asupra dinamicii cerintelor ce se formuleaza in mediul scolar. Prin stabilirea primelor contacte cu scoala si cu invatatorii, copiii se vor familiariza din timp cu institutia dar si cu cele mai importante personaje ale ei ceea ce va contribui la reducerea nelinistilor si a starilor afective negative pe care le genereaza perspectiva primei zile de scoala. Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu. Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul se referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Comportamentul copiilor se defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Parteneriatul grădiniţă - familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii. Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum a crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună cu acesta. BIBLIOGRAFIE -Revista LABORATOR PRESCOLAR, Mihaela Paisi Lazarescu, Liliana Ezechil, editura V & Integral, Bucuresti 2011; -Curs Managementul clasei de elevi Romita Iucu 2005 -Preda, Viorica„Grădiniţa altfel”, Editura V & I INTEGRAL, Bucureşti, 20 -Dolean, Ioan; -„Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.  PROIECTUL EDUCAŢIONAL - LIANT ÎNTRE ŞCOALA ŞI FAMILIE Prof. Chicuş Georgeta -Şc. Gimn. Nr. 25, Braşov Prof. Vida Daniela -Şc. Gimn. Nr. 25, Braşov Proiectele educaţionale reprezintă o alternativă de rezolvare a problemelor cu care se confruntă învăţământul romanesc la ora actuală, din punct de vedere al competenţelor cognitive şi al abilităţilor pe care le promovează grupului ţintă, cât si al posibilităţilor de modernizare a bazei materiale. În urma integrării europene a României, una din direcţiile fundamentale ale redefinirii învăţământului românesc o constituie dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi creative, prin diversificarea şi optimizarea activităţii educative extracurriculare şi extraşcolare, de mare impact asupra elevilor, cadrelor didactice şi comunităţii locale. Noile demersuri educaţionale redimensionează atât statutul cât şi sarcinile cadrelor didactice, care trebuie să devină manageri de educaţie, prin intermediul unor proiecte/programe educative operaţionale, adecvate ethos-ului unităţii şcolare şi orizontului de aşteptare al comunităţii locale, proiecte/programe desfăşurate pe baza unor convenţii/contracte de parteneriat. În acest scop proiectele educative extracurriculare vin în sprijinul elevilor, coordonate de formatorul de personalitate, omul din spatele acestor „creaţii” deosebite, cadrul didactic. Proiectarea şi implementarea unor activităţi extracurriculare şi extraşcolare, în şcoală şi în comunitate, pe baza parteneriatului dintre elevi, profesori şi membri ai comunităţii locale este o necesitate a activităţii didactice. Extinderea preocupărilor pentru educaţie şi mai ales elaborarea, coordonarea şi desfăşurarea unor proiecte educative extracurriculare ne atrag atenţia nu atât asupra importanţei acestora, cât mai ales asupra implicaţiilor pe care le are asupra construirii şi modelării personalităţii viitorilor cetăţeni ai planetei, elevii de azi. Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; doar că acest lucru este mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două relaţiie dintre părinţi si copii, dintre adulţi şi tineri apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce „are semnificaţia de recunoaştere intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare”(Osterrieth, P.,1973,p. 70) În ceea ce priveşte îmbunătăţirile aşteptate, înlăturarea barierelor de comunicare dintre cadre didactice şi părinţi, pe de o parte şi creşterea nivelului de implicare a părinţilor în educarea copiilor, pe de altă parte, sunt principalelele două avantaje ale unui eventual parteneriat conform a 60% dintre participanţii la un sondaj realizat de INTUITEXT -compania de software educaţional -in 12-03-2010. Proiectele educaţionale desfăşurate cu participarea directă a părinţilor se dovedesc actualmente cele mai eficiente forme de activitate în scopul implicării familiei în educarea copiilor. Întâlnirile cu părinţii constituie un bun prilej prilej pentru profesori şi învăţători de a învăţa din experienţa părinţilor - `Înveţi învăţând pe alţii` spunea Seneca, iar pentru părinţi aceste întâlniri colective reprezintă prilej de informare pedagogică avizată, de înţelegere a complexităţii fenomenului instructiv - educativ. Activităţile extracurriculare organizate de către învăţători şi diriginţi în cadrul unor proiecte şi parteneriate oferă modele, alternative si soluţii confirmate de experienţă şi cunoaştere, ajutându-i să construiască personalitatea copilului (în sensul unei integrări optime in comunitate), consiliindu-i în faţa unor situaţii noi; învăţătorii urmăresc canalizarea discuţiilor spre cele două dimensiuni ale educaţiei: consiliere si orientare Întâlnirile colective dezvăluie complexitatea fenomenului educaţional, făcându-i pe părinţi sa conştientizeze rolul şi răspunderile ce le revin ca educatori - de aici coerenţa sporită a actului educativ familial scos de sub influenţa unor factori particulari şi orientat către valori şi atitudini cerute de societate. Aceste întâlniri constituie un moment optim de conştientizare şi mobilizare a părinţilor în direcţia unui parteneriat real - permit schimburi de idei şi opinii, făcând posibilă întrepătrunderea experienţei parentale cu experienţa educatorului din sistemul şcolar instituţionalizat.Pentru diriginte şedinţele cu părinţii constituie o reală sursă de ameliorare a stilului educativ întrucât relaţiile cu părinţii pot determina o reconsiderare a atitudinii sale în raport cu un elev anume sau cu clasa de elevi. BIBLIOGRAFIE: OSTERRIETH, P., Copilul si familia. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1973. STERN, H.H., Educatia parintilor în lume. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1972. DAVE, R.H. (sub redactia) si colaboratorii, Fundamentele educatiei permanete. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1991.  Comunicarea părinte - cadru didactic - elev Prof. înv. primar CHINDEA MIHAELA Școala Gimnazială Axente Sever Aiud Rolul familiei este esenţial în formarea şi dezvoltarea unui copil. Şcoala reprezintă o nouă treaptă de dezvoltare, de instruire a copilului, total diferită de forma anterioară pe care copilul a parcurs-o. Implicarea părinţilor în acţiunile şcolii reprezintă o necesitate şi totodată contribuie la obţinerea rezultatelor pozitive la învăţătură a copiilor. Părinţii trebuie să se consulte cu învățătorul în ceea ce priveşte situaţia la învăţătură a copilului. O participare activă presupune realizarea unor parteneriate între familie şi şcoală. Părinţii pot astfel să urmărească acţiunile educative în care este implicat copilul, să ajute la corectarea unor comportamente sau la îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. O altă modalitate de comunicare eficientă se poate realiza în timpul şedinţelor cu părinţii, şedinţe care permit organizarea unor întâlniri periodice între părinţi şi cadrele didactice. De asemenea în cadrul orelor de consiliere din şcoală, părinţii au posibilitatea să participe la întâlniri cu dirigintele clasei şi să se consulte, să fie consiliat sau să se informeze cu privire la anumite teme de interes comun. Cadrul didactic are obligaţia de a planifica anual întâlniri cu părinţii, de a media eventuale conflicte apărute, de a ajuta părinţii în ceea ce priveşte îmbunătăţirea relaţiilor cu propriul copil, pentru ca acesta la rândul său să beneficieze de un climat afectiv propice dezvoltării. Un consilier eficient întâlneşte situaţii pe care le abordează deschis şi direct. El are capacitatea de a exprima clar,,să spui ceea ce gândeşti şi să gândeşti ceea ce spui”. Confruntarea stă la baza multor orientări în consiliere. De aceea şi cadrul didactic care programează întâlnirile cu părinţii, trebuie să ştie să abordeze direct şi clar, problemele pe care doreşte să le aducă în discuţie. Astfel este util ca acesta să aibă: 1.capacitatea de a identifica discrepanţa între ceea ce persoana din faţa sa spune şi ceea ce face, dintre oameni sau dintre oameni şi situaţiile create. 2. capacitatea de a identifica frazele de confruntare şi de a le diferenţia de celelalte 3.capacitatea de a oferi feedback despre discrepanţe fără a fi moralizator dar folosindu-se de deprinderea de a confrunta părţile implicate. Cuvântul confruntare implică un conflict. De aceea, cadrul didactic trebuie să ştie cum să medieze acest conflict. Fără empatie şi înţelegere, confruntarea nu are sens. Confruntarea este nevoie să se realizeze fără judecarea persoanei din faţa noastră, iar noţiunile de respect şi politeţe trebuie percepute în egală măsură atât de părinte, cadrul didactic cât şi de către copil. Dacă părintele, copilul sau chiar cadrul didactic este foarte asertiv, poate chiar agresiv, se poate observa la un moment dat că menţinerea respectului şi politeţei este greu de făcut. Cel mai important lucru în acest caz, este rolul cadrului didactic, care trebuie să asculte atent, să vorbească clar, ferm, dar totdeauna fără să moralizeze şi cu respect. Nu trebuie să fie blând pentru a se face înţeles sau a fi cuviincios. În unele cazuri este utilă confruntarea deschisă. Combinaţia dintre umor şi fermitate poate fi binevenită în cazul unei persoane care nu doreşte să se analizeze sau care poate doreşte să evite adevărul. În ceea ce priveşte organizarea orelor de dirigenţie la clasă, este bine să amintim câteva aspecte. Orele de dirigenţie se pot desfăşura după următorul plan: 1.prezentarea datelor,exemplelor, sau problemei 2.analiza şi explicarea acestora cu ajutorul elevilor clasei 3.desprinderea trăsăturilor esenţiale ce rezultă din analiză 4.aplicarea cunoştinţelor însuşite în aprecierea conduitelor elevilor 5.recomandările şi concluziile extrase Temele propuse spre dezbatere în cadrul orelor de dirigenţie, se stabilesc de către diriginte la începutul fiecărui semestru, cu ajutorul elevilor. Pentru creşterea interesului, a competenţei informaţiei dirigintele poate invita diferiţi specialişti: medici, jurişti, poliţişti, psihologi, sociologi etc. Prin organizarea acestor acţiuni, dirigintele are posibilitatea să urmărească realizarea sarcinilor pe care şi le-a propus şi în primul rând cunoaşterea personalităţii elevilor. Este de asemenea indicat să noteze periodic aceste observaţii şi să completeze fişele psihopedagogice ale elevilor. „Rolul dirigintelui se concretizează prin organizarea unor serii de activităţi cu caracter educativ, care să sintetizeze, să sistematizeze, să valorifice şi să completeze influenţele educative exercitate în şcoală cât şi în afara ei”. (I. Drăgan, 1976). Un cadru didactic trebuie să fie precaut atunci când se implică în acţiuni sociale, pentru ca actele sale să nu fie apoi interpretate în mod negativ, şi să fie luate drept un gir pentru activităţi nespecifice (politice, religioase sau de altă natură). În cazul în care la clasă sunt prezenţi copii sau rude ale sale, ale colegilor săi, sau a superiorilor săi pe cale ierarhică, el îşi va interzice transmiterea de informaţii acestor categorii de elevi, informaţii care să le aducă avantaje de care alţii sunt privaţi. Totodată, cadrul didactic nu are dreptul de a se folosi de statutul sau funcţia sa, pentru a constrânge copilul să se confeseze. El se va limita doar la discuţii specifice, care ţin de învăţare, şcoală, educaţie. Atunci când observă că anumiţi copii au nevoie de consiliere specializată, acesta îi va orienta spre specialişti capabili să răspundă întrebărilor care ies din aria sa de competenţă (medic, psihiatru, psiholog, etc). Atunci când este pus în discuţie comportamentul unui copil, cadrul didactic nu poate să se bazeze decât pe comportamentul acestuia în timpul studiilor. Prin urmare, pentru a facilita învăţarea, este important ca sarcinile didactice să fie încadrate şi adaptate mediului în care trăieşte elevul, şi pe cât posibil să vizeze şi componente afectiv-motivaţionale ale personalităţii elevilor, tocmai pentru a susţine participarea activă a acestora. În concluzie, o comunicare eficientă între părinte, cadru didactic şi elev se bazează pe colaborare şi participare activă, şi nu în ultimul rând putem spune că se bazează pe politeţe şi respect reciproc. BIBLIOGRAFIE: Yvey Allen E., Gluckstern N., Abilităţile consilierului, Abordarea din perspectiva microconsilierii, 2002, Editura Universităţii Oradea Anucuţa I., Psihologie şcolară, 1999, Editura Excelsior, Timişoara Cucoş C., Pedagogie, 2006, Polirom, Iaşi Domilescu&Co., Profesorul facilitator sau cum să fii cu adevărat un profesor mai bun pentru elevii tăi, 2012, EIKON, Timişoara.  RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE CHIOREAN-ALUAȘ ANA-MARIA GRĂDINIȚA CU P. P. ”LICURICI”-CLUJ-NAPOCA Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-societate. Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune odesfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupuneo cunoaştere profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă. Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul/preșcolarul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă preșcolară sau şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luareadeciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare deoameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari „instituţii”: grădiniță, şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI. Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit. Cei patru termeni: grădinița, școală, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa: Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum-ul educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude. Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă. Parteneriatul grădiniţă - familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii. Bibliografie: - Înv. Nicoleta Beznea, art.,,Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional”, coord./ editori Învăţământul primar-revistă dedicată cadrelor didactice/ nr.1-2/ 2005 - Inst. Ionela Petrosel,,,Despre parteneriatul educational” (sursa Internet) -Băran- Pescaru, A.,,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004. -Vrăşmaş, E., A.,,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002. -Popescu, M.,,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000,Corint, Bucureşti, 2000; - Claff Gogfrey, Ghid pentru cadrele didactice,,,Parteneriat şcoală-familie-comunitate ”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2007.  SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT ÎN ANGLIA, ŢARA GALILOR ŞI IRLANDA DE NORD Prof. Mădălina Miruna Chiosa Colegiul Economic al Banatului Montan Reşiţa Legea precizează că toţi copiii care locuiesc în Marea Britanie au dreptul să beneficieze de un loc la şcoală şi de educaţie gratuită până la vârsta de 18 ani, cu condiţia ca educarea lor în Marea Britanie să fi început înainte de vârsta de 16 ani, indiferent de statutul de imigraţie. Şcolile primare sunt pentru copii cu vârste între 5 şi 11 ani şi au două nivele. Unele şcoli primare includ şi o grădiniţă pentru copii de 3 şi 4 ani. Şcolile secundare sunt pentru copii cu vârste între 11 şi 16 ani. Şcolile din Marea Britanie sunt împărţite în 4 „stadii cheie”, în funcţie de vârstă, clasă şi tipul de şcoală. Conform regulamentului şcolar britanic, toţi elevii trebuie să susţină o serie de examene obligatorii în funcţie de vârsta lor. Aceste examene sunt cunoscute sub numele de Key Stage National Curriculum Tests sau SAT (Standard Assessment Tests) Educaţia în Marea Britanie nu mai este obligatorie după vârsta de 16 ani, elevii având la această vârstă trei opţiuni: obţinerea unei calificări profesionale (NVQ), continuarea liceului, “Sixth Form”, în vederea obţinerii diplomei de bacalaureat (A - Levels) sau începerea activităţii profesionale. Calificarea profesională NVQ este recomandată celor care doresc să lucreze în domenii de specialitate precum: turism, industria hotelieră, cosmetică, gastronomie, construcţii. În cadrul celor doi ani de “Sixth Form”, elevul trebuie să îşi aleagă trei sau patru materii de studiu. Acestea vor fi studiate intensiv, aproximativ 10 ore de curs la fiecare materie, săptămânal. Este indicat ca materiile de studiu alese să aibă acelaşi profil ca şi facultatea pe care elevul doreşte să o urmeze (un elev care studiază literatura nu va putea urma o facultate cu profil tehnic. Diferenţa între calificările NVQ şi examenele de A-Levels este că primele oferă o specializare teoretică şi practică, iar cele din urmă oferă o diplomă echivalentă cu bacalaureatul european. În ceea ce priveşte educaţia profesională, aceasta se adresează tinerilor care doresc o abordare mai practică a educaţiei. Aceştia pot urma cursuri de calificare, la finalul cărora primesc diferite certificate de calificare: Calificările BTEC (Business and Technology Education Council) au ca scop pregătirea elevilor până la nivelul de technician. După absolvire, elevii se pot integra pe piaţa muncii sau pot allege să îşi continue studiile în domeniul ales. Programele de studiu cunt concepute în parteneriat cu societăţi din diferite domenii, pentru a oferi elevilor abilităţile şi competenţele cerute de angajatori. Aceste cursuri pot implica şi stagii profesionale, deoarece sunt o îmbinare între teorie şi practică. Diploma obţinută este valabilă şi pentru înscrierea la facultate, dacă elevii au obţinut calificativele D (Distinction) sau M (Merit). Certificatele NVQ ‘s (National Vocational Qualification) sunt calificări la locul de muncă, cursurile pot fi urmate de orice persoană şi presupun cinci trepte de calificare. De obicei, competenţele sunt evaluate la locul de muncă sau de practică. Calificările C&G (City and Guilds): important organism de formare profeională din Marea Britanie, format din peste 8000 de colegii. Certificatele de uncenici (Apprenticeships): se încheie contracte educaţionale prin care angajatorul asigură ucenicului formarea profesională practică şi teoretică. Durata este de la 1 la 4 ani. Pe durata contractului, elevul primeşte salariu şi concediu plătit. Calificările profesionale din Regatul Unit al Marii Britanii sunt printre cele mai recunoscute din lume. Aceste calificări pot fi obţinute în diferite domenii cum ar fi: afaceri, informatică, artă, design, inginerie, industrie hotelieră, catering, turism, modă etc. Educaţia profesională se efectuează în colegii, instituţii de învăţământ profesional sau superior. Cursuile din acest sector sunt flexibile, în multe cazuri nu există condiţii de admitere speciale. Cursurile presupun ore de teorie, lucrări scrise sau activităţi practice. Numărul cursanţilor este relativ mic, iar aceştia beneficiază de toată atenţia formatorului. Un exemplu de astfel de instituţie, care oferă calificări profesionale în diferite domenii este Coleg Cambria din Wrexham, Ţara Galilor, cu care Colegiul Economic al Banatului Montan din Reşiţa, în parteneriat cu Colegiul Valeriu Branişte din Lugoj, derulează proiectul Erasmus+ “Împreună pentru un viitor profesional european”. În luna februarie a acestui an, 12 elevi din clasa a IX-a de învăţământ profesional, calificarea Ospătar, au derulat un stagiu de pregătire profesională la acest colegiu, iar seriozitatea trainerilor, a bucătarilor colaboratori, a întregului program de practică şi condiţiile de pregătire de care beneficiază toţi elevii de aici au fost impresionante. Bibliografie: Debeleac, Carmen Nicoleta - Procese de certificare a competenţelor şi de recunoaştere a calificărilor în Marea Britanie, Livrabil proiect POSDRU/93/3.3/S/53132 Ghidul Românului în UK - Sistemul de învăţământ în Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord.  COLABORAREA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE Profesor pentru învățământ preșcolar: Chiran Gabriela Aurelia Școala Gimnazială Dărmănești, structura Grădinița cu Program Normal Dărmănești Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea copilului, nu doar prin conţinutul ştiinţific al procesului instructiv-educativ, ci şi prin libertatea de acţiune oferită preşcolarului care-i stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii sociale. Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind ,,statutul” şi ,,rolul” de elev, natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii, noutatea condiţiilor de activitate, şi mai ale, specificul învăţării-act complex care angajează dintr-o nouă întreaga sferă a vieţii sale psihice,diferitele structuri anatomo-fiziologice,toate cunoştinţele şi deprinderile dobândite anterior. În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă,afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade psihogenetice, datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special,în sfera sentimentelor şi a personalităţii copilului. Ca un scop final important al învăţământului preşcolar, pregătirea copilului pentru startul şcolar este unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces de modernizare. În ceea ce priveşte însă conţinutul propriu-zis al pregătirii respective şi modalităţile de realizare a acesteia,se constată mari deosebiri şi se poartă vii discuţii bazate pe argumente ce ţin nu numai de vârsta la care începe şcolarizarea,ci şi de locul pe care îl ocupă învăţământul preşcolar în structura de ansamblu a învăţământului, de funcţiile dominante ale grădiniţei, de legătura acesteia cu ciclul şcolar elementar. În condiţiile societăţii contemporane şi,mai ales în perspectivă, se manifestă tendinţa de creştere apreciabilă a rolului formativ al grădiniţei, funcţia pedagogică devenind net preponderentă în raport cu sarcinile de îngrijire, de asistenţă socială şi medicală, de supraveghere, suplinind în parte sarcinile părinţilor angajaţi în activitatea profesională. Grădiniţa are rolul de a sistematiza şi de a integra cunoştinţele,experienţele şi influenţele dobândite de copii în primii ani de viaţă,de a lărgi contactele cu lumea exterioară, de a dezvolta capacitatea şi modalităţile de receptare şi comunicare a informaţiei,de a realiza o serie de obiective ale educaţiei fizice,estetice,etice şi afective,de a contribui la socializarea copiilor,la satisfacerea nevoii lor de relaţii sociale şi de activitate. În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, a independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul matematic, cu limbajul artei şi cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi voliţionale, dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea deprinderilor de integrare în colectivitate, de adaptare la mediul social şi înconjurător. Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente, astfel învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspectiva noii concepţii. În perspectiva pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie avută în vedere eficientizarea procesului de învăţare prin pregătirea terenului psihologic pe care se grefează cunoştinţele şi modul cum este acesta pregătit. Investigaţiile ştiinţifice întreprinse pe copiii din grădiniţă şi din clasa I,susţinute şi de experienţa cadrelor didactice -educatoare şi învăţători - impun concluzia ca în momentul intrării în şcoală,copilul de 6-7 ani trebuie să aibă o serie de însuşiri psihofiziologice structurate în ceea ce se numeşte ,,capacitatea complexă de învăţare”, ,,maturitate şcolară”, ,,starea de pregătire pentru şcoală”, echilibru care nu se poate realiza fără o bună colaborare între grădiniţă şi şcoală. Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa I necesită o muncă stăruitoare din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care pregătesc copilul pentru şcoală. Ponderea activităţii din grădiniţă cade pe latura formativă, pe exersarea proceselor psihice de cunoaştere pentru a realiza procesul optim de integrare şcolară sau maturitatea şcolară. În încheiere, aș vrea să subliniez faptul că, foarte importantă este calitatea comunicării copilului cu adultul (încurajarea independenței, stimularea discuției, încurajarea acelor copii care prezintă deficiențe logopedice). De asemenea, parteneriatele între grădinițe și școli, au un rol foarte important. Preșcolarii colaborează liber atât cu elevii mai mari, cât și cu învățătorii sau profesorii. Sunt deschiși către persoanele din exteriorul gradiniței, îi ajută la socializarea cu acestea. Pentru a-i ajuta pe copii să colaboreze cu cei din jurul lor, personal, cred că, înainte de toate, trebuie să existe relații de colaborare bogate și frumoase între cadrele didactice de pe diferitele niveluri de învățământ. Comunicarea si colaborarea acestora trebuie să fie bazată pe respect, pe încredere. Noi, cadrele didactice, reprezentăm pentru copiii pe care îi strunim, adevărate modele, demne de urmat, prietenii lor. Bibliografie: Metodica activităților instructiv-educative în grădinița de copii, Ed. Gheorghe - Cârțu Alexandra, Craiova-2009 atlantico.fr, "Comment l'école maternelle construit la société de demainʺ.  EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE: RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ - FAMILIE – SOCIETATE Profesor pentru învăţământ preşcolar: CHIRANU ANDREEA ELENA Grădiniţa cu program normal Dărmăneşti, Dâmboviţa Motto: “ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!” Din Child’s Appeal Pregătirea copilului pentru şcoală şi, în general, pentru viaţă, se realizează în mod progresiv, începând din primii ani ai existenţei şi se continuă, intensificându-se în grădiniţă, pentru că numai într-un proces organizat se poate realiza punerea de acord a nivelului de dezvoltare psihică cu cerinţele mereu sporite pe care le solicită şcoala. Acţiunile de educaţie şi de instruire sunt orientate prin programă, prin metodele. procedeele adecvate vârstei şi recomandate de specialiştii în pedagogie. În acest sens, o contribuţie deosebită o au şi studiile şi cercetările întreprinse în acest domeniu, care au relevat aspecte semnificative ale dezvoltării psihocomportamentale a copilului din grădiniţă. Ele au contribuit la optimizarea procesului educativ din grădiniţă şi la pregătirea copilului pentru şcoală. Intrarea la şcoală necesită o anumită maturizare a copilului, pentru a se putea integra regimului şcolar fără dificultăţi deosebite. Colaborarea dintre grădiniţă şi şcoală se realizează pe baza interesului reciproc al educatoarei şi al învăţătorului. Este vorba de eforturi comune pe care ei le depun în scopul de a ajunge la rezultate cât mai bune în instruirea şi educarea copiilor. În acest sens, deosebit de rodnică este practicarea schimbului de experienţă dintre educatoare şi învăţător. Formele de colaborare dintre grădiniţă şi şcoală sunt numeroase si variate. În realizarea lor, educatoarea şi învăţătorul se cuvine să dea dovadă, în egală măsură, de interes, iniţiativă şi pricepere. Un alt obiectiv în vederea integrării copilului în activitatea de tip şcolar constituie permanenta legătură a grădiniţei cu familia, cea care constituie de fapt primul model al copilului. Educaţia în familie ocupă un loc important în formarea 'puiului de om' care trebuie să găsească aici condiţii de dezvoltare fizică, perceptivă, intelectuală, personală şi socială.Din primii ani de viaţă personalitatea 'adultului de mai tarziu prinde contur şi se manifestă prin elemente concrete cum sunt: temperament, caracter, însuşiri, capacităţi, abilităţi şi aptitudini. „Cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare şi integrare la viaţa socială şi aşa marcată de influenţele mediului socio-economic. Familia este instituţia primordială unde copilul dobăndeşte cea dintâi şcoală a vieţii. Nu intâmplător părinţii sunt gata să-şi spună cuvântul chiar şi în cele mai dificile probleme de educaţie. Faptul este explicabil; de la părinţi au invăţat în primul rând tot ce ştiu, până când copilul este adus într-o instituţie de învăţământ. Familia trebuie să asigure sentimentul de confort şi siguranţă. 0 ambianţă frământată de tensiuni familiale, lipsită de afecţiune, stare de indiferenţă, cu acte de violenţă va duce la reacţii de inadaptare. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include. Parteneriatul educaţional se realizează între: - Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.); - Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc.); - Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.); În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în beneficiul acestora. În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii; asociaţiile nonguvernamentale, pentru rezolvarea unor probleme de ordin social; parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat; mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc. Prin crearea parteneriatului grădiniţă-familie-comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale. Buna colaborare între grădiniţă - familie - şcoală- societate va avea efecte pozitive şi durabile în timp, asigurând performanţe educative notabile. BIBLIOGRAFIE: Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997; Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974; Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucuresti, 1992.  RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE CHIRIAC VIOLETA ȘCOALA PRIMARĂ SARINASUF Familia și școala reprezintă cei mai importanți factori educaționali, fiind adevărații piloni ai educației. Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente pe care, de regulă, acesta le imită cu fidelitate. În familie se pun bazele unor deprinderi și obișnuințe elementare de comportare morală, dar se face trecerea spre înfiriparea unor reprezentări, noțiuni, valori morale, convingeri prin care se exprimă atitudinea copilului față de el însuși, față de ceilalți și față de societatea în care se afirmă. În fiecare om distingem ființa individuală, iar scopul educației este de a cizela ființa socială a omului. Școala pune copilul în contact cu o societate determinată și utilizează un ansamblu de practici educative în relație cu cele ale familiei. Ea dezvoltă în copil anumite stări fizice, intelectuale și morale, conduce copilul spre viață, prin viață și pentru viață. Este vorba despre viața individuală, înglobată în viața colectivității. De aceea, trebuie să ținem seama de realitatea exterioară a copilului, care este colectivitatea cu diversele sale aspecte, exigențe, modificări aduse de progresul științei, cu dezavantajele ei. Misiunea educației este stabilirea unei corespondențe cât mai strânse și mai inteligente între copii și comunitate. Principiul fundamental al oricărui program de educație și de instrucție este de a stabili o dublă legătură între exigențele sociale și posibilitățile copilului, între experiența individuală și idealurile sociale. Încă din școală trebuie să-l facem pe copil să participe la ocupațiile și preocupările societății în care va trăi. Prin calitățile și capacitățile pe care le dezvoltă, școala are menirea de a realiza o inițiere în viața reală. Familia, elevul, educatorul, clasa, școala formează un sistem în care dinamica unei componente le antrenează, dinamizează pe celelalte. Numai printr-o colaborare strânsă, susținută și fluentă familia și școala pot pune în aplicare acest proces de educare a ființei umane în devenire. Important este ca cei doi factori să-și dirijeze acțiunile spre un scop comun, să-ți concentreze și să-ți focalizeze influențele spre același deziderat: formarea tipului de personalitate solicitat de imperativele lumii moderne. Odată cu intrarea copilului în mediul școlar, acțiunea educativă a familiei se îmbogățește. Pentru ca elevul să obțină performanțe calitative superioare, este necesară o punte de comunicare, o conexiune reală între cei doi factori. O bună informare a părinților cu privire la frecvență, mod de manifestare intelectuală și comportamentală, precum și identificarea unor căi, direcții, procedee acționale pentru ameliorarea ori dezvoltarea personalității elevului pot asigura succesul procesului de învățământ. Formele de colaborare dintre școală și familie sunt cunoscute. Ele sunt determinate de necesitatea aplicării lor în anumite situații. Astfel, de exemplu, se folosesc: vizitele reciproce familie-școală și școală-familie; adunările/ ședințele cu părinții; ședințele comune cu părinții și elevii; întâlnirile săptămânale sau ori de câte ori sunt solicitate de către părinți și elevi; lectoratele cu părinții; realizarea unor vitrine cu material informativ; realizarea unor afișe speciale; implicarea părinților în organizarea și realizarea unor activități extrașcolare; sărbătorirea în comun a unor evenimente din viața de elev sau viața școlii; caietele speciale de corespondență ș.a. În practica școlară, cel mai frecvent se aplică ședințele cu părinții, vizitele reciproce familie-școală și școală-familie și lectoratele cu părinții. Ședințele cu părinții desfășurate lunar sau ori de câte ori este nevoie, urmăresc abordarea unor aspecte pedagogice și promovarea schimbului de idei în legătură cu procesul instructiv-educativ, exprimarea unor opinii, păreri care, prin comunicare, își pot afla răspunsul. Vizitele reciproce familie-școală și școală-familie reprezintă oportunități ale părinților de a afla date relevante asupra modului în care copiii lor răspund sarcinilor didactice și măsura în care le duc la îndeplinire. Pe de altă parte, vizitele învățătorului la domiciliul elevului au importanță pentru că este o ocazie de a culege unele date prețioase referitoare la condițiile de viață și de învățare a copilului- locative, materiale, culturale și de altă natură. În cadrul lectoratelor, părinții beneficiază de prezența și consilierea unor specialiști din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanți ai instituțiilor cu care școala derulează programe în parteneriat (poliție, dispensar medical, instituții culturale, ONG-uri etc.). Informarea părinților despre efectele propriilor comportamente asupra copilului de către specialiști în domeniul educației poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acțiunilor lor educative. Implicarea părinților în activitățile școlii trebuie să fie una dintre prioritățile învățământului actual. Obiectivul fundamental al acestor acțiuni vizează transferul de experiență, cunoașterea aprofundată a exemplelor de succes fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de a motiva părinții pentru a deveni aliați ai școlii. Între factorii de modelare a personalității, școală, familie și societate trebuie să existe o colaborare, pentru ca fiecare dintre cei trei să cunoască obligațiile celuilalt, să se sprijine reciproc, să interacționeze ca un tot unitar, sub forma unui sistem bine închegat, pentru atingerea țelului comun: educarea copilului. Bibliografie: Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educației familiale, volum I, Editura Collegium/ Polirom, București, 2002, Uniunea Europeană, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Proiect Phare 2004/ Acces la educație pentru grupuri dezavantajate; Godfrey Calff, Parteneriat școală-familie-comunitate, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2007, Revista Învățământul primar, nr. 4/ 2004.  O RELAȚIE FRUMOASĂ ÎNTRE FAMILIE ȘI GRĂDINIȚĂ DUCE LA REZULTATE BENEFICE FIECĂRUI COPIL Prof. Inv. Prescolar si primar:Chirila Elena Gradinita Cmpineanca, jud. Vrancea Relația grădiniță - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiții de bază, fundamentală: cunoașterea familiei de către educatoare, a potențialului și caracteristicilor ei educative. Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieții de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoașterea și înțelegerea copiilor cu vârste între 3 și 6 ani. Grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în societate. Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educația începe din familie, iar copilul imită și urmează modelul pe care îl vede în familia lui. Contribuția familiei este atât de mare în educația copilului când este mic, iar pe măsură ce crește copilul aceasta scade din ce în ce mai mult. Familia oferă mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai vieții, se dezvoltă și se formează pentru viață. În relațiile cu mama, tata și cu frații săi, copilul se integrează cu relațiile sociale, își cunoaște valorile și începe să-și formeze imaginea de sine. Căldura raporturilor dintre părinți și educatoare, încrederea și respectul reciproc se stabilesc prin schimbul de informații, pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Educatoarea poate ajuta familia în cel mai simplu și natural mod pentru a urma calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carențe educative. Grădinița este puntea de legătură cu familia, are menirea de a asigura părinților asistență de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluție a copiilor și venind în sprijinul celor ce întâmpină dificultăți în îțelegerea rolului de părinți cu succes a educării copiilor. Pentru a discuta cu părinții și a găsi împreună diferite soluții problemelor cu care se confruntă copiii, trebuie căutate diferite ocazii chiar și atunci când ele nu se oferă cu ușurință. Copiii care sunt luați de la grădiniță la sfârșitul programului de către părinți, diferite sărbători, festivități de început de ciclu și sfârșit de ciclu preșcolar, vizite la domiciliu, lectorate cu părinții, acestea sunt diferite ocazii în care educatoarea poate comunica cu părinții. Cu cât cunoaștem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât colaborarea dintre educator și părinți este mai strânsă cu atât mai bine pentru ambii actori care vor cunoaște mai bine copilul. Unii părinți, care au avut experiențe negative în timpul anilor proprii de școală, se pot simți intimidați de prezența cadrelor didactice. Alții, care au fost învățați că educatoarea știe cum este mai bine, nu pun la îndoială faptele acesteia, educatoarele pot să fi avut experiențe negative la rândul lor; probabil unii părinți le-au dat lecții despre cum să-și facă meseria. Aceste atitudini pot obstrucționa o bună comunicare. Un alt prilej de a cunoaște părinții este acela de a participa părinții la activități ale grupei, dar și un mod prin care aceștia sunt familiarizați cu programul grupei, cu materiale didactice și mijloace necesare desfășurării activităților cu semnificația respectului față de copil, relația părinte-educatoare contribuie astfel la constituirea unor relații pozitive între familie-grădiniță. În perspectiva pregătirii preșcolarului pentru școală trebuie avută în vedere eficientizarea procesului de învățare prin pregătirea termenului psihologic care se grefează cunoștințele și modul cum este acesta pregătit.  PARTENERIATUL GRĂDINIŢĂ - FAMILIE: ATITUDINI, VALORI, COMPORTAMENTE, EFICACITATE Prof. Chirilă Ramona-Mariana Prof. Radomir Ana-Rodica Grădinița cu Program Prelungit „Palatul Fermecat” Reșița „Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți” - Charles Colson „ Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societății” (N. Iorga) Psihopedagogia modernă, centrată pe copil se bazează pe convingerea că familia este primul educator al copilului şi cu cel mai mare potenţial modelator. În România, ca şi în întreaga lume angrenarea familiei şi responsabilizarea ei în educarea copilului este fundamentală pentru reuşita oricărui program educativ. Activitatea derulată de un program de educaţie, oricât ar fi de bine gândită şi sprijinită de mijloace bogate, nu este eficientă dacă nu este cunoscută de către pă-rinţi. Pe de altă parte, ceea ce învaţă copilul în grădiniţă pierde din importanţă şi eficienţă dacă părinţii nu întăresc şi nu valorifică programul educativ desfăşurat în grădiniţă. S-a constatat în ultimii ani că, de cele mai multe ori, gradul de interes şi implicare a părin-ţilor în activitatea instituţiei de învăţământ este direct proporţională cu rezultatele obţinute de către copii în procesul didactic. Există un raport strâns între capacitatea de adaptare a copilului la progra-mul grădiniţei şi educaţia primită de copil în familie. Aspectele evidenţiate constituie doar câteva argumente care impun ca educaţia preşcolară să aibă la bază un parteneriat activ şi eficient între părinţi şi instituţia preşcolară - cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei preşcolare. Indiferent de forma pe care o îmbracă, colaborarea dintre familie şi grădiniţă trebuie să respecte anumite principii deontologice care au darul apropierii dintre cei doi factori decisivi în educarea preşcolarului: Să fie o comunicare bilaterală clară, sinceră şi consistentă care să urmărească binele copilului şi să abordeze cât mai realist situaţiile; Acceptarea fiecărui părinte şi considerarea lui ca un partener important în formarea copilului; Asigurarea unei comunicări eficiente, constructive şi bazată pe confidenţialitatea asigurată de către educatoare; Nediscriminarea asigurată de respectarea identităţii culturale,sociale, etnice şi religioase a tuturor partenerilor. Toţi copiii beneficiază de pe urma unei relaţii parteneriale pozitive dintre familie şi grădiniţă. Colaborările cu părinţii, indiferent de forma pe care o îmbracă, au darul de a asigura succesul fiecărui copil, de a ajuta copiii să se integreze mai uşor într-o comunitate de orice fel. Din implicarea părinţilor în activităţile derulate în grădiniţă au de câştigat, în egală măsură, părinţii, copiii şi educatoarea. Avantajele copilului: interesul pe care părinţii îl acordă realizărilor pe care copilul le are în grădiniţă este o confirmare a dragostei şi aprecierii de care se bucură din partea părinţilor; copilul se va simţi mai sigur pe sine atunci când va trăi mândria de a-şi vedea părinţii în spaţiul grădiniţei, atunci când munca şi reuşitele sale de zi cu zi vor fi apreciate de cei dragi; Avantajele părinţilor care decurg din implicarea acestora în activitatea grădiniţei: părinţii se pot bucura de şansa de a fi aproape de proprii copii, de a-i înţelege mai bine, de a-i cunoaşte mai bine şi de afla modul în care se comportă proprii copii într-un mediu diferit de cel din familie; se iveşte oportunitatea cunoaşterii altor părinţi care au copii de aceeaşi vârstă, care au aceleaşi preocupări şi care întâmpină aceleaşi probleme; părinţii au prilejul să cunoască munca educatoarei, achiziţiile acumulate de copil în grădiniţă; Avantajele educatoarei: apropiindu-ne de părinţi, colaborând cu ei vom cunoaşte mai bine familia de provenienţă a copilului, vom cunoaşte mai bine copiii şi relaţiile dintre copii şi părinţi, nevoile, preocupările, tradiţiile şi obiceiurile acestora; numai apropiind părinţii de activitatea din grădiniţă putem aştepta sprijin şi înţelegere în rezolvarea unor probleme ale grădiniţei; educatoarea are prilejul realizării unor dialoguri familiale, deschise, bazate pe încredere, respect şi confidenţialitate; Copilul aparţine familiei şi activităţile educative desfăşurate de preşcolari în grădiniţă devin eficiente numai în măsura în care familia cunoaşte şi sprijină aceste activităţi care vizează dezvoltarea copilului sub toate aspectele personalităţii sale. Grădiniţa este o instituţie care are rolul de a oferi sprijin educativ pentru copii şi părinţi, ea este terenul unor demersuri educative din care are de învăţat şi trebuie să se simtă valorizat fiecare beneficiar - copil, părinte şi educatoare. Cultivarea unor relaţii parteneriale între grădiniţă şi familie, în sprijinul educării copilului preşcolar constituie cheia succesului viitor în adaptarea şcolară, este un salt important către o educaţie modernă, deschisă şi flexibilă. Conceperea şi realizarea proiectelor de parteneriat educaţional cu familia este o nouă provocare la care noi, educatoarele trebuie să răspundem demonstrând competenţe specifice managementului de proiect. O relaţie eficientă grădiniţa -părinte poate fi realizată în principal pe două căi: o comunicare bilaterală clară şi consistentă; variate mijloace de implicare. O grădiniţa prietenoasă creează climatul tuturor implicărilor părinţilor, care înseamnă toate activităţile care cuprind asigurarea necesităţilor fundamentale şi a siguranţei de sine a copilului ca şi elaborarea direcţiilor de organizare şi sprijin financiar a grădiniţei. În acest domeniu părinţii acţio-nează de bună voie în viaţa grădiniţei. Cultivarea unor relaţii de parteneriat colectiv între grădiniţă şi familie, în sprijinul educaţiei şi creșterii copilului, constituie cheia succesului în adaptarea şi integrarea şcolară. Este primul pas către o educaţie deschisă, flexibilă şi dinamică a personalităţii copilului. BIBLIOGRAFIE: Alexandra Mateiaş, "Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii", "Ghid de parteneriat şi consiliere", Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003; „Creativitatea în învăţământ:,,Şcoală-familie-comunitate” (2004)", Ed. Terra, Focşani; Elivira Creţu, "Psihopedagogia şcolara pentru învăţământul primar", ED. ARAMIS, Bucureşti, 2002.  Colaborarea dintre școală și familie, o componentă importantă a educației permanente Școala Gimnazială Nr.1 Costești Prof. CHIRIȚĂ DANIELA După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă. Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și acasă. După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza). Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori, școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului. Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate. Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii școlii. În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară. Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață. În școala noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de activități în parteneriat cu aceștia: una dintre aceste activități s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o activitate prin care am urmărit combaterea violenței în școala noastră. Am avut ca invitați reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit elevilor, cât și părinților despre importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim. Tot în parteneriat cu familia și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1 Decembrie, prin care am evidențiat patriotismul elevilor noștri care, deși provin din mediul rural, își poartă cu mândrie numele și își cinstesc an de an Ziua Națională a României. După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”. Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.  De ce să învățăm matematică? Prof. Chiș Anda Școala Gimnazială Blandiana Județul Alba Matematica e plină de teoreme, axiome, definiții, proprietăți și demonstrații. Din păcate, elevilor aproape toate noțiunile li se par abstracte, au un limbaj "încărcat" care, cu greu, poate fi transformat într-o vorbire pe înțelesul tuturor. Ajunși în acest "punct", noi, profesorii de matematică,avem cel puțin două opțiuni:fie insistăm pe caracterul teoretic și elevii devin roboți care spun pe bandă rulantă formule,fie le putem adăuga un caracter aplicativ transformând forma (acolo unde se poate )dar păstrând sensul iar elevii vor privi altfel realitatea din jurul lor,vor fi mult mai receptivi la mediul înconjurător. La întrebarea "De ce să învățăm matematica? " elevii mei au răspuns diferit astfel:unora le-a plăcut caracterul practic al unor noțiuni ("Dacă știm să calculăm procentele dintr-un număr putem ști care e dobînda unei bănci",alții au insistat pe natura psiho-socială a matematicii ("ne ajută să ne descurcăm în viață") iar cei mai puțini dintre cei întrebați au afirmat: "Pur și simplu ne place!". Astfel matematica poate avea 3 direcții care se suprapun pentru a oferi elevilor o matematică mai distractivă,ale cărei aplicabilități să fie mai evidente,atât pentru elevi cât și pentru societate. Cu certitudine trebuie schimbat modul de gândire al elevului când rostește: "Avem matematică !", dar acest lucru se poate întâmpla doar printr-un efort constant din partea părinților, a comunității plin de răbdare, perseverență și deschidere. Bibliografie: 1.Păcurari, O. (coord) - Învăţarea activă, Ghid pentru formatori, MEC-CNPP, 2001 2. Popenici, S., Pedagogie alternativă, Editura Polirom, Iaşi, 2001 3. Sarivan, L., Portofoliul - un instrument valoros pentru formarea capacităţilor metacognitive, Revista Centrului Naţional de Formare, 7-8/ 2003.  FORMAREA PROFESIONALĂ DUALĂ ÎN REGIUNEA MADRID, SPANIA Prof. Chiș Anca Maria Colegiul Tehnic de Construcții și Protecția Mediului Arad În urma participării la o vizită de studiu la Madrid, am avut ocazia să aflu despre formarea profesională duală, care se pare că se dorește a fi implementată și în România. În Spania, fiecare comunitate autonomă are propriul sistem de formare duală.Acest tip alternativ de formare a fost introdus în urmă cu 5 ani, ca o reacție la rata mare a șomjului în rândul tinerilor (57% între 16-25 ani). Formarea profesională duală reprezintă totalitatea acțiunilor și inițiativelor de formare, care au ca și obiectiv calificarea profesională, într-un regim de alternanță partener economic - centru de formare. Aceasta vizează acțiuni și inițiative formative comune ale angajatorilor și formatorilor, care au drept scop calificarea profesională a muncitorilor într-un regim de alternanță cu activitatea intr-o firmă parteneră. Modalitățile de desfășurare a formării profesionale duale sunt formare în centrul de formare, formare în centru cu participarea partenerului economic, formare la partenerul economic. Finalități acestei forme de calificare ar fi creșterea numărului de persoane care pot obține un certificat de educație secundară post-obligatorie, reducerea abandonului școlar, facilitarea inserției pe piața muncii, ca urmare a unui contact cu firmele și creșterea implicării partenerilor economici în formarea profesională, favorizarea transferului de cunoștințe. Beneficiile formării într-o întreprindere sunt accesul la o formare profesională oficială, finanțarea studiilor de către angajator, încheierea unui contract individual de muncă, remunerație acordată pe baza unui contract colectiv. Scopurile acestui tip de formare sunt multiple: creșterea numărului de persoane care pot să obțină o diplomă de formare profesională secundară post-obligatorie, sporirea motivației elevilor, reducându-se abandonul școlar. Totodată se facilitează accesul pe piața muncii, ca o consecință a unui contact mai puternic cu întreprinderile. În același timp se dezvoltă relațiile și colaborarea dintre mediul privat și formarea profesională. Pregătirea se desfășoară pe module profesionale. Se stabilesc activitățile care se realizează în centrul de formare și cele care se derulează la firma parteneră, durata acestora și criteriile de evaluare. Numărul de ore de formare în întreprindere trebuie să fie de cel puțin 33% din totalul orelor elevilor. Durata ciclului de formare este de doi ani școlari: 6 luni în centrul de formare, un an în firma parteneră, trei luni din nou în școală. Este de remarcat faptul că firmele se implică mult în pregătirea teoretică, dar și în cea practică, se discută despre modulele de formare între centrul de formare și firmă. Activitatea de formare din întreprindere și din centrul de formare este coordonată prin reuniuni lunare de control, iar evaluarea elevilor este responsabilitatea profesorilor care se ocupă de predarea modulelor profesionale. Elevii lucrează 40 de ore pe săptămână și primesc o bursă de 300€/lună, care este oferită, în întregime de firma parteneră. Exemplele de bună practică pe care am avut ocazia să le studiez în cadrul acestei vizite de sudiu pot fi transferate și aplicate și în alte sisteme naționale de învățământ. Considerăm că imaginea formării profesionale în societate trebuie să se îmbunătățească, să fie considerată la fel de importantă ca și cea teoretică. Pentru aceasta, însă, oferta educațională trebuie adaptată pieței muncii. Astfel, s-ar reduce abandonul școlar și s-ar favoriza accesul tinerilor pe piața muncii.  RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE Prof. înv. primar Chivu Aura Magdalena C.N.,, Ioniţă Asan”, Caracal, Olt Şcoala şi familia urmăresc acelaşi scop educativ: formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltaţi. Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acţiune, concordanţa dintre mijloacele specifice de influenţare folosite de aceste două instituţii sociale. Şcoala este interesata să colaboreze cu familia, să-şi faca din ea un aliat, pentru ca acţiunea sa educativă să fie mai profundă şi de durată. Colaborarea şcolii cu familia este necesară şi în vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui. Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale. Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI. Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit. Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă! Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude. Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă. Parteneriatul grădiniţă - familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii. O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate. BIBLIOGRAFIE: Elena Joiţa, Formarea pedagogică a profesorului. Instrumente de învăţare cognitiv-constructivistă, Editura: Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 2007 Elena Joiţa, Didactica aplicată (partea I) - Invăţământul primar, Editura: Gheorghe Alexandru, Craiova, 1994 Jigau Mihaela, Factorii reuşitei şcolare, Editura: Casa de Editura Grafoart, Bucureşti,1998.  Colaborarea dintre școală și familie, o componentă importantă a educației permanente Inst. Chivulescu Ruxandra Școala Gimnazială Oar „Semeni un gând, culegi o faptă, semeni o faptă, culegi un obicei, semeni un obicei, culegi un caracter, semeni un caracter, culegi un destin.” Stephen R. Covey După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă. Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și acasă. După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza). Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlari­zării. Este greșită concepția unor părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori, școală și familie, există o con­lucrare în interesul comun al educării copilului. Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinte­resate. Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii școlii. În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară. Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este deter­minantă în educarea copiilor. Educația în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață. După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”. Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.  Parteneriatul şcoală - familie: rezultatele altor studii Prof. Cichi Ani Felicia, Liceul Tehnologic Economic ,,Virgil Madgearu”, Iaşi O parte din studiile analizate abordează tema parteneriatului fără să indice în mod explicit un model teoretic. Rolul actorilor implicaţi este o problemă abordată în aproximativ jumătate din articolele studiate. Se consideră că dezvoltarea armonioasă a unui copil nu este numai preocuparea părinţilor, ci şi a societăţii în ansamblu, prevăzută în sistemele legislativ, financiar şi de protecţie socială. Instituţionalizarea educaţională a copiilor în ţările nordice este clar reglementată, responsabili pentru educaţia copiilor fiind deopotrivă familia şi statul. Graniţele între şcoală şi familie sunt tot mai neclare, iar şcolile au fost nevoite să îşi redefinească obligaţiile şi să delege mai multe responsabilităţi familiei. Parteneriatul familie - şcoală este dorit şi înţeles aproape de la sine în dezbaterea publică şi în cercetare. În practică, însă nu sunt întotdeauna atât de clare responsabilităţile fiecărui actor (Markström, 2013). Cercetările anterioare asupra părerilor despre relaţia familie-şcoală au investigat părinţi şi cadre didactice, dar există puţine studii care au investigat opiniile copiilor. În general, copiii sunt văzuţi ca având un rol pasiv şi doar pus în slujba intereselor adulţilor sau a instituţiilor, relaţiile fiind asimetrice de tip: relaţii de putere instituţională (şcoala faţă de copil şi familie) şi relaţii de putere generaţională (adulţi - părinţi şi profesori - faţă de copii) (Markström, 2013). A. Rolurile parentale Rolul parental în parteneriatul cu şcoala este explicit şi detaliat abordat de trei dintre articolele analizate, pe teme, precum: rolul părinţilor, modul cum sunt percepuţi de educatori şi factorii care influenţează rolurile parentale. Literatura ştiinţifică în domeniu relevă faptul că părinţii au un rol semnificativ în dezvoltarea şi educaţia copiilor (Krüger şi Michalek, 2011). A fi părinte în societatea modernă semnifică nu numai înţelegerea nevoilor copilului, dar şi expectanţele pe care părinţii le au din partea societăţii, întrucât evoluţia şi sănătatea copiilor nu este numai responsabilitatea părinţilor, ci şi a societăţii în ansamblu, care trebuie să-i protejeze drepturile. De aceea părinţii trebuie văzuţi, din perspectivă socială, ca persoane care au nevoie de suport în situaţiile în care nu sunt capabili să aibă grijă de copiii lor. Cunoştinţele aprofundate despre procesul de dezvoltare a copilului şi a drepturilor lui constituţionale contribuie la dobândirea competenţelor parentale şi a abilităţilor lor de a colabora cu proprii copii şi cu ceilalţi adulţi implicaţi (Vuorinen, 2010). Tinerii descriu rolul de părinte în mod idealist: părinte grijuliu, care îşi iubeşte copilul, are încredere în el, îl încurajează şi comunică cu acesta, îi stabileşte reguli de disciplină, cunoscându-i activităţile şi preocupările. Educatorii, într-o viziune mai realistă, consideră părinţii drept: excesiv de îngrijoraţi, nemulţumiţi, necooperativi, neglijenţi, supraprotectori sau neimplicaţi şi agresivi, fiind dificili şi având nevoie de suport în îngrijirea copiilor sau nefiind în stare să caute sprijin (Vuorinen, 2010). Cabrera, Tamis-LeMonda, Bradley, Hofferth, Lamb (2000, apud Ho et al., 2011) abordează conceptul de tată în diferite culturi. Acesta s-a schimbat în decursul timpului, odată cu schimbările ideologice care depind de contextul cultural. Pe lângă factorii economici, alţi factori contextuali, precum: familia, comunitatea, cultura, istoria, politicile sociale (guvernamentale şi corporatiste de promovare a implicării taţilor) contribuie la conturarea rolului de tată (Cabrera, 2000, apud Ho, 2011). În ultima decadă, aceşti factori au dus la schimbări în tradiţiile chinezeşti dând naştere unei clase liberale de mijloc, care militează pentru egalitate de gen în societatea taiwaneză. De asemenea, responsabilităţile parentale au devenit mai puţin legate de gen, iar taţii au devenit mai implicaţi în creşterea copiilor (Ho et al., 2011). B. Rolul consilierului şcolar Consilierul şcolar are un rol specific în asigurarea unui parteneriat SFC, dar încă nu au fost clar teoretizate percepţiile, rolurile şi implicarea consilierilor şcolari în aceste parteneriate stipulate de lege în SUA (Bryan şi McCoy, 2007). Promovarea implicării părinţilor prin programe specifice ale şcolilor şi redefinirea rolurilor profesioniştilor din educaţie, inclusiv ale consilierului şcolar sunt de actualitate în SUA. Barierele pe care le întâmpină părinţii cu venituri mici sugerează că şcolile trebuie să dezvolte o nouă abordare pentru implicarea acestor părinţi (Van Velsor şi Orozco, 2007). În noul context, consilierii şcolari trebuie să aibă un rol activ în parteneriate şi să contribuie la identificarea unor modalităţi eficiente şi inovative de a le dezvolta. Consilierii şcolari sunt văzuţi ca având potenţial de lideri în reforma educaţională, în general şi în special în dezvoltarea parteneriatelor SFC, ca avocaţi ai succesului elevilor şi agenţi ai schimbării sociale, pe lângă serviciile directe de consiliere şi orientare oferite elevilor (Bryan şi McCoy, 2004). Consilierii şcolari pot juca un rol de lideri în dezvoltarea relaţiei dintre şcoli şi părinţii cu venituri mici, prin implementarea unor strategii centrate pe comunitate şi prin implicarea părinţilor. Aceste strategii respectă cultura comunităţii şi abilităţile părinţilor de a contribui la educaţia propriilor copii (Van Velsor şi Orozco, 2007). Prin urmare, în şcoli pot fi găsite frecvent 9 tipuri de programe de parteneriat SFC, conform modelului Epstein (Bryan şi McCoy, 2004; Amatea şi Clark, 2005). Acestea includ (Bryan şi McCoy, 2004; Moore-Thomas şi Day-Vines, 2010): programe de mentorat; centre ale părinţilor; membri ai familiei/ ai comunităţii ca asistenţi ai profesorilor; programe de voluntariat; vizite acasă; programe de educaţie a părinţilor; parteneriate şcoală- comunitatea de afaceri; părinţi şi membri ai comunităţii implicaţi în managementul şcolii; programe de tutorat. Suportul oferit de educatori se dovedeşte foarte eficient, mai ales dacă sunt la rândul lor părinţi (Vuorinen, 2010). Un model comprehensiv de prevenire şi de intervenţie este lansat de Suárez şi Orozco (2010). Modelul este derivat din politicile de sănătate publică, centrate pe trei paliere: prevenire primară, secundară şi terţiară. Obiectivele legate de optimizarea relaţiei dintre părinţi şi şcoală se referă, în cazul părinţilor, la îmbunătăţirea modalităţilor în care copiii sunt trataţi acasă şi la şcoală (Smit, Drisse, Sleegers şi Teelken, 2007, apud Smith et al., 2007). În cazul participării părinţilor, obiectivul se referă la încurajarea contribuţiilor acestora la activităţile desfăşurate în şcoală (obiectiv organizaţional) şi la procesul de luare a deciziilor din şcoală (obiective democratice şi socio-politice) (Smit, 2005; Smith et al., 2007). Ca spaţii pentru implementarea acestor strategii de implicare a părinţilor în activităţile realizate în şcoală (Van Velsor şi Orozco, 2007), sunt propuse: activităţi la clasă, excursii, bibliotecă, birouri şcolare. Bryan şi McCoy (2007) identifică, pe baza analizei literaturii de specialitate în domeniul consilierii şcolare, 18 comportamente de rol necesare parteneriatelor, care sunt în acelaşi timp specifice consilierii şcolare: sprijin pentru familii, părinţi şi comunitate în organizarea unor programe de suport pentru elevi; colaborarea cu diferite servicii comunitare; oferirea de ateliere şi seminarii de educaţie parentală; colaborarea cu organizaţii şi companii; vizite la domiciliu. Teoria pedagogiei centrată pe cultura africană (Murrell) pune în discuţie modul de acţiune al consilierului şcolar în raport cu nivelul performanţei şcolare a elevilor, pe baza unei abordări teoretice şi culturale bine puse la punct, fapt care duce la schimbarea perspectivei către punctele forte ancestrale şi contemporane ale familiilor (Moore-Thomas şi Day-Vines, 2010).  SISTEMUL DE INVATAMANT FINLANDEZ CICU MIRELA - NICOLETA GPP ,,CASUTA POVESTILOR”, PITESTI Până la vârsta de 4-5 ani, mai puţin de jumătate din copiii finlandezi merg la grădiniţă şi nu încep şcoala până la 7 ani. Totuşi după doi ani punctajul lor este mai mare decât al celorlaţi copii din ţările studiate de OECD. În primii şase ani de şcoală primară la majoritatea materiilor elevii au un singur învăţător, care are grijă ca nimeni să nu fie exclus. Este un mod de a le întări stabilitatea emoţională şi siguranţa de sine. În primii cinci ani nu există note, doar calificative. Nu se caută impulsionarea competenţei şi nici comparaţiile între elevi. Educaţie de calitate cu teme puţine Învăţământul gratuit de la vârsta preşcolară şi până la universitate include săli de clasă, bufet, cărţi, manuale şi alte materiale şcolare, care sunt plătite doar în caz de pierdere. Programul începe la orele 8,30-9 dimineaţa până la 15.00 după-amiaza, cu o pauză de masă între orele 12-12,30. În total sunt 608 de ore de curs la şcoala primară, faţă de 875 de ore în Spania, cu teme pentru acasă care nu sunt excesive. Cum pot obţine rezultate atât de bune?Succesul finlandez se datorează îmbinării a trei elemente: familia, şcoala şi resursele socio-culturale (biblioteci, activităţi de recreere, film...), este de părere Javier Melgarejo, psiholog şi fost director la colegiul Claret din Barcelona a studiat acest sistem de învăţământ finlandez timp de zece ani.. Cele trei elemente sunt strâns legate şi funcţionează în mod coordonat. În Finlanda 80% din familii merg la bibliotecă la sfârşitul săptămânii, spune psihologul catalan, potrivit căruia stimularea lecturii acasă este fundamentală. Sistemul social finlandez contribuie prin numeroase ajutoare oficiale acordate familiilor care îşi pot coordona programul de muncă cu creşterea copiiilor. În Finlanda există o moştenire culturală luterană a responsabilităţii bazate pe disciplină şi efort, stimulată şi de mediul climatic care îi obligă să rămână în casă în perioada rece. Este totuşi un punct comun cu alte ţări vecine, precum Suedia sau Danemarca, mai avansate economic, dar care figurează câteva locuri mai spate în clasamentul PISA. 'Nu variabilele socio-economice sunt cele determinante', adaugă Melgarejo. Copiii de şcoală primară, educaţi de cei mai buni dascăli Deosebirea stă în calificarea profesorilor, mai ales la cursurile primare. 'Finlandezii consideră că tezaurul unei naţiuni sunt copiii iar pentru educaţia lor recurg la cel mai buni profesionişti din ţară', spune psihologul catalan. Cei mai buni docenţi predau la cursurile primare unde se deprind elementele fundamentale care vor sta la baza educaţiei viitoare. Se consideră că la vârsta de 7 ani copilul este într-o fază manevrabilă, când se realizează conexiunile mentale fundamentale care îi vor structura întreaga viaţă. Este esenţială selecţionarea celor care îl vor călăuzi în acest proces. Pentru a fi învăţător este nevoie de o medie bună la bacalaureat şi de o mare doză de sensibilitate socială / participare activă, voluntariat etc/. Cum este admiterea la facultate Fiecare universitate îşi selectează candidaţii printr-un interviu pentru a estima capacitatea de comunicare şi de empatie. Se cere rezumatul unei lecturi dintr-o carte, explicarea unei teme în faţa clasei, o demonstraţie de aptitudini artistice, o probă de matematică şi alte aptitudini tehnologice. 'Este cel mai greu examen din ţară', asigură Melgarejo. Procesul de selecţie pretinde candidatului diplome şi perioade practice. Nu întâmplător profesorii sunt bine apreciaţi social în Finlanda. 'Este o onoare să fii învăţător la şcoala primară', spune el. Finlanda alocă între 11 şi 12% din bugetul statului şi primăriilor pentru a finanţa modelul său. Este o politică inteligentă care dă roade, fără presiunile din Coreea sau Japonia, alte ţări situate pe primele locuri în PISA.  CA O ETERNĂ DIMINEAŢĂ DE LUNI PROFESOR BEATRICE CÎNCESCU LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ LICEUL TEHNOLOGIC „AL.I.CUZA” - SLOBOZIA „ Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde le este casa şi aripi ca să zboare în alte părţi unde să le arate celorlalţi ce au învăţat.” Nu cunosc pe nimeni căruia să-i placă o astfel de dimineaţă, dar nici nu mă pot lăuda că ştiu prea multe persoane, deşi - ca să poţi generaliza - trebuie să lucrezi cu material diferenţiat. A devenit, totuşi, un loc comun, aşa cum au devenit şi discuţiile mai mult sau mai puţin avizate despre modalităţile optime de colaborare în parteneriatul şcoală - familie. Nu mai este de la începuturile ştiinţelor educaţiei şi ale pedagogiei un secret faptul că între şcoală şi familie este necesar un angajament clar, în baza unui contract educaţional individual privind educaţia copilului, contract al cărui obiectiv prioritar este asigurarea condiţiilor optime de derulare a procesului de învăţământ prin implicarea părţilor în educaţia copiilor - beneficiarii direcţi ai acestui proces. Şcoala, cluburi ale copiilor, familia, biblioteca, biserica, internetul, mass-media, diverse organizaţii, fundaţii, specialişti, case de cultură - toţi ni-i disputăm. Şi te-ai aştepta să vezi doar copii fericiţi, tineri entuziaşti, elevi foarte bine pregătiţi. Dar cu atâtea informaţii conţinând drept cuvinte-cheie şcoală/ familie/ parteneriat/ educaţie/ metodă/ eficientizare/ responsabilizare - copilul este copleşit de influenţe venite din afara lui, care fac pare fie din educaţia formală, fie din cele informale sau nonformale. Cu gândul că pot, chiar dacă adesea într-o modestă măsură, să contribui la fericirea şi echilibrul lor sufletesc, moral, intelectual am devenit profesor. Cred că m-am „născut” cu adevărat nu atunci când am primit diploma sau când am semnat decizia de angajare; nici chiar atunci când am răspuns la primele întrebări sau când ieşeam încântată de modul în care predasem lecţia. Când eram convinsă că trebuie să ştiu toate răspunsurile. Cred că am devenit cea de azi atunci când am înţeles că trebuie să le predau, nu să predau; că un copil nu are nevoie doar de română, ci şi de alte discipline pentru a reuşi în viaţă, că nu e obligatoriu să aibă înclinaţie către materia mea. Că nu era suficient să-l învăţ despre Eminescu, Bacovia, Rebreanu, ci şi că el, copilul, e unic, că poate face tot ce îşi doreşte, că poate deveni tot ce şi-a propus. Acum nu mai am orgoliul de a spune că ştiu atâtea răspunsuri - paradoxal, cred că ştiu chiar mai multe de când asta nu a mai devenit o ţintă! - vreau să-i călăuzesc să afle cine sunt, ce vor de la ei, de la noi, de la viaţă, cum se văd peste ani. Acum mă plac mai mult pe mine însămi când sunt în preajma lor. Ce-aş putea să-i spun unui părinte care şi-a lăsat copilul să păzească un cazan de făcut ţuică o noapte întreagă şi apoi l-a trimis la liceu nedormit, nemâncat, în timp ce el s-a dus liniştit (oarecum...) la culcare?! Iar eu aveam pornirea de a mă supăra că nu-l înţelege pe Ştefan Gheorghidiu, că nu empatizează cu zbuciumul sufletesc al personajului... Aş putea să-i spun că lumea asta trebuie să se schimbe cu adevărat, nu în cărţi, studii etc, nu pe hârtie; merită să se schimbe, iar, dacă nu vrea să o facă pentru ea, trebuie să o facă pentru copiii ei. BIBLIOGRAFIE: Canfield, Jack, Hansen, Mark-Victor, Supă de pui pentru suflet, Editura Adevăr divin, Buc, 2014( pg.24 ş.u.).  Familia - partener în prevenirea si combaterea abandonului scolar Prof. CIOABĂ ANA Şcoala Gimn. Decebal Craiova DEX- ul defineşte abandonul în felul următor: părăsire împotriva regulilor morale şi a obligaţiilor materiale, a copiilor, a familiei; părăsirea unui bun sau renunţarea la un drept; renunţarea la continuarea participării. În societatea actuală abandonul şcolar trebuie privit mai degrabă ca un fenomen psihosocial care are tendinţa de a se extinde şi asupra unei pături sociale care mai înainte părea depărtată de acest fenomen. Problematica abandonului şcolar este tratată în literatura de specialitate a ultimilor ani din perspectiva schimbărilor şi multiplicării cauzelor care duc la apariţia acestui fenomen psihosocial. Sfera cauzelor abandonului şcolar este largă dar câteva dintre ele ne-au reţinut atenţia în mod deosebit. Lipsa unui nivel minim de educaţie a părinţilor sau a susţinătorilor legali ai copiilor îi determină pe aceştia să creadă că şcoala nu este o instituţie necesară în dezvoltarea copiilor. Ignoranţa desăvârşită îşi pune amprenta şi asupra copilului care, neavând putere de decizie, este nevoit să se supună voinţei părinţilor. Lipsa unui domiciliu stabil, shimbarea frecventă a acestuia, depărtarea prea mare faţă de instituţia furnizoare de educaţie conduc la apariţia abandonului datorată şi unei incapacităţi de adaptare necesară schimbărilor de situaţie. Situaţia materială şi financiară precară, lipsa banilor şi sărăcia determinată de aceasta creează unele inegalităţi sociale. Indivizii sensibili suferă de apariţia unor complexe de inferioritate care pun între şcolar şi şcoală bariere imaginare insurmontabile. În acest fel această criză tinde să se adâncească făcând să pară şcoala o instituţie mult îndepărtată de planurile pe care elevul şi le face. Necunoaşterea totală sau parţială a limbii române de către micii şcolari, în special de către cei de etnie rromă, are contribuţia ei negativă în falia care se produce între copil şi şcoală. Astfel că învăţătorul trebuie să muncească foarte mult pentru a se face înţeles de către aceştia. Este bine cunoscut faptul că mulţi învăţători care lucrează cu copii din rândul minorităţilor cunosc limba maternă a acestora, reuşind în acest fel să comunice cu elevii lor. Raporturile de grup defavorabil stabilite între membrii colectivităţii şcolare sunt o altă cauză a apariţiei abandonului şcolar. Marginalizarea indivizilor pe baza unor criterii prost şi abuziv constituite creează de multe ori în mod artificial diferenţe între copiii de aceeaşi vârstă. Raporturile tensionate datorate unei insuficiente comunicări între elev şi cadru didactic conduc la abandonarea şcolii de catre elevi. Stările conflictuale generate de incapacitatea de a înţelege şi de a asimila conţinuturile învăţării, materia şi sarcinile de lucru care depăşesc cu mult posibilităţile intelectuale ale copiilor generează abandon şcolar. Lipsa adaptărilor curriculare, a elaborării unor planuri de intervenţie personalizată, nediagnosticarea la timp a deficienţelor şi incapacităţilor elevilor, lipsa cadrului de sprijin sau numărul insuficient de mic al acestora în raport cu numărul mare de copii cu deficienţe constituie alte piedici în învăţarea şcolară. Lipsa de motivaţia şi de perseverenţă, lenea, tarele morale individuale creează abandon nu numai şcolar, ci şi în alte planuri ale vieţii. Lipsa de finalităţi ale învăţământului românesc, sistem neacordat cu nevoile reale ale societăţii civile, cu piaţa muncii din România conduc la abandon.Elevii refuză să mai înveţe şi să mai fecventeze şcoala, deoarece aceasta nu le oferă decât un bagaj imens de cunoştiinţe şi prea puţină practică, aspect care l-ar ajuta în alegerea unei profesii. Apariţia şi popularizarea unor modele negative în sânul societăţii drept imagini pozitive îi determină pe mulţi dintre elevi să se îndepărteze de valorile reale creându-le modele-surogat introiectate în mod involuntar la început, apoi voluntar. Nepromovarea unor adevărate modele socioprofesionale şi comportamental evoluează spre o tumoră a societăţii româneşti cu tendinţa de a se dezvolta şi generaliza, creând confuzie în rândul copiilor şi tinerilor care nu au încă abilitatea de a-şi alege matur modelele pe care să le urmeze. Şcoala reprezintă forma instituţionalizată a educaţiei, iar cadrele didactice care lucrează aici se confruntă deseori cu problemele abandonului şcolar. Pentru prevenirea şi combaterea abandonului şcolar, şcoala are ca principal partener familia elevului. Familia este prima instituţie socială care se ocupă de educarea copilului şi tinerilor, iar de calitatea acestei educaţii depinde deseori întrega evoluţie ulterioară a individului. Funcţia educativă a familiei constă în formarea primelor deprinderi din viaţă, transmiterea primelor noţiuni, a sentimentelor sociale. Părinţii care au acceptat să lase urmaşi şi-au asumat implicit responsabilitatea educării lor în conformitate cu normele specifice „bunei creşteri”. Această categorie este reprezentativă pentru societate şi prin ea se realizează legătura între generaţii. Viziunea globală pe care unii părinţi o au despre viitorul copilului este, de cele mai multe ori, expresia unei dorinţe profund subiectivizate. Ei nu conştientizează suficient întrega problematică pe care o creează traseul devenirii copilului, prin interferenţa atâtor alţi factori care pot influenţa dezvoltarea normală şi formarea personalităţii la parametrii standardelor sociale acceptate. În multe cazuri, decalajul dintre ceea ce doresc părinţii în fazele iniţiale ale apariţiei copilului şi ceea ce se produce până în etapa în care ei îşi pot considera atribuţiile încheiate, este foarte mare. Iată câteva cauze care determină astfel de decalaje: Mulţi părinţi consideră că îngrijirea copilului constă doar în a-i asigura alimentaţia, igiena şi satisfacerea altor trebuinţe primare. Noţiunii de educaţie i se atribuie un înţeles foarte îngust de către mulţi dintre părinţi, datorită unor cunoştinţe vagi, incomplete, pe care le au ei despre educaţie sau datorită nivelului propriu scăzut de educaţie şi de cultură. Pentru a micşora decalajul între ceea ce doresc părinţii pentru copilul lor şi ceea ce trebuie făcut eficient, societatea trebuie să ia anumite măsuri prin care să le asigure părinţilor o mai mare înţelegere a rolului pe care îl au în educaţie. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană.Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în „individ cu status social” este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei: una este legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului. Ceea ce poate face familia ca microcolectiv social echivalează cu ceea ce se cheamă cei 7 ani de acasă sau lucrul bine clădit de la început, temelia formării personalităţii umane. Nici o latură a educaţiei nu poate să implice munca sub toate aspectele ei. Întâiul model care se înfiripă în mintea copilului este modelul părinţilor săi. Începând cu îndemânarea, cu dorinţa de a activa, cu felul cum este îndeplinită cea mai uşoară muncă, familia îşi pune amprenta asupra personalităţii copilului. Nu vor avea succese mari cei care sunt ocrotiţi până şi în cele mai elementare acţiuni de autoservire. Las’ să înveţe să citeasc, fac eu totul, îi pun în farfurie, îi spăl şi farfuria, numai să înveţe el. Mai târziu, şcoala înseamnă efort, luptă pentru a înţelege. A-l înţelege pe copil, a-i da sentimentul că eşti conştient de trebuinţele şi iniţiativele lui, că ţii seama de ele, este singura cale de comunicare interpersonală, de a te face înţeles de copil. Copilul care la rândul lui îşi înţelege părintele îi dă o mai bună ascultare, îi acceptă autoritatea şi capătă o mai bună încredere în autoritatea acestuia, în regulile pe care le stabileşte, în deciziile pe care le ia şi chiar în criticile pe care i le aduce. Cu cât părinţii se implică mai mult în educaţia copilului, cu atât efectul asupra lui se vede mai bine. Investiţia de timp, răbdare şi dragostepăe care o facem în copiii noştri îşi va arăta roadele atât imediat cât şi pe termen lung. Este singura investiţie din lume în care nu riscăm nimic, ci avem numai de câştigat.  ASTĂZI BOBOCEI, MÂINE ȘCOLARI Parteneriat educațional grădiniță-școală CIOANCĂ RAMONA, G.P.P.NR.12, ALBA IULIA Scopul proiectului este organizarea de acţiuni comune şcoală-grădiniţă, în vederea familiarizarii copiilor preşcolari cu şcoala, învăţătorul sau profesorul şi elevii, utilizând diverse metode de comunicare pentru integrarea cu success a copiilor în şcoală. OBIECTIVE SPECIFICE: privind preşcolarii: Dezvoltarea abilităţilor de comunicare; Înţelegererea noţiunii de şcoală; Familiarizarea cu clasa şi obiectele şcolarului; Stabilirea de relaţii de prietenie. Perioada de desfăşurare: anul şcolar 2015-2016 Grup ţintă: Preşcolarii grupei și școlarii Resurse umane: Copiii prescolari, şcolari; Directorul grădiniţei şi al şcolii; Cadrele didactice; Părinţii copiilor. Resurse materiale: Cărţi ilustrate Planşe cu imagini, albume Rechizitele scolarului Carton, coli Acuarele, carioci, albume Suport pentru expoziţie Costume pentru dramatizări Diplome pentru concursuri Bibliografie: Băran-Pescaru, Adina - Parteneriat în educatie familie-scoală-comunitate, Editura Aramis, Bucuresti, 2004; Păuna, Adriana Camelia. Rolul jocului în asigurarea continuității între activitatea din grădiniță și cea din școală. Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2010. Stan E., Pedagogie postmodernă, Institutul European, Iasi, 2005 Sistemul de invatamant romanesc profesor Cioara Ilie Scoala Gimnaziala Prunisor, jud. Mehedinti Trăim într-o lume globală, în plină era informatională, în care principal investiția reală este aceea în educație, in cercetare și dezvoltare, în oameni. Singura și adevarata șansă a omenirii de a a se inscrie pe orbita normalității (proprietate, progress, împlinire profesională) o reprezintă educația de la prescolari până la… pensionari (formare continua) Investiția vizează infrastuctura educația, sistemul de învățământ, în general. Dar mai ales principalii actori: elevi/ studenți și cadre didactice. In cadrul Uniunii Europene, responsabilitatea asupra educației revine fiecărui stat membru, totuși investițiile Uniunii Europene au un rol important in susținerea proceselor educaționale (Articolul 165 din Tratatul de funcționare al Uniunii Europene) Uniunea Europeană dispune de două categorii de instrumente pentru a crește calitatea și deschiderea față de sistemele educaționale a statelor membre. un set de instrumente prin care țările Uniunii sunt încurajate să-și dezvolte propriile sisteme educaționale și să învețe din realizările reciproce un program care susține schimbările, rețelele și învatarea reciprocă dintre școli, universități și centre de instruire, precum și dintre autoritățile politice responsabile cu aceste domenii. Aceste reforme au vizat, mai ales, structura de bază a sistemului, la nivelul învățământului obligatoriu ca învățământ general. Consolidarea dimensiunii europene in domeniul educatiei si formarii profesionale cu scopul imbunatatirii cooperarii straine care sa faciliteze si sa promoveze mobilitatea si dezvoltarea cooperarii inter- institutionale, parteneriatele si alte institutii transnationale, toate acestea pentru a accentua profilul European al educatiei si formarii profesionale in contextual international, astfel incat Europa sa fie recunoscuta ca punct de referinta mondial pentru cei care invata. Geografia este una dintre cele mai vechi obiecte didactice din invatamantul scolar, care impreuna cu istoria au constituit o permanenta culturala. Interdisciplinaritatea geografiei cu celelalte obiecte de invatamant este determinată in special de ponderea mica pe care o are aceasta disciplina in planul cadru si apoi in aportul deosebit al stiintelor geografice in relizarea unor problem globale ale omenirii, acum, cand tehnica s-a impus in viata sociala si a generat poluarea mediului, dezechilibre natural si limitarea resurselor. Promovarea interdisciplinaritatii constituie un element definitoriu al procesului cunoasterii. Elevii nu trebuie educati pentru lumea de astazi, deoarece nu se stie cum va fi lumea lor si e nevoie sa fie invatați sa se adapteze. In sistemul educational, intr-o societate viitoare, este nevoie de stimularea creativitatii si acest lucru este posibil prin promovarea interdisciplinaritatii. Predarea si invatarea unei discipline au dezavantajul ca folosesc perceperea secventiala si insulara a realitatii unice, facand-o artificiala. Din acest motiv, este necesara realizarea unei conexiuni intre anumite discipline scolare pentru o percepere unitara si coerenta a fenomenologiei existentiale. Interdisciplinaritatea implica stabilirea si folosirea unor conexiuni intre limbajele explicative sau operatii, cu scopul diminuarii diferentelor care apar intre disciplinele de invatamant clasice. Interventia profesorului determina corelatii obligatorii prevazute de competentele cheie, programele scolare si impuse de logica noilor cunostiinte, fapt ce duce la interdisciplinaritate. Se pot elabora in echipa proiecte de lectii s chiar planificari comune a doua sau mai multe discipline. Astfel elevul este pus in situatia sa gandeasca, sa-si puna intrebari, sa faca legaturi intre aspectele studiate la fiecare disciplina in parte si in acest mod, nu va mai percepe fenomenul studiat ca si izolat ci integrand ceea ce a invatat despre acesta din punct de vedere al diferitelor discipline. O astfel de abordare a unitatilor de continut din programa scolara, are valente pozitive, atat din punct de vedere al intelegerii continutului stiintific cat si prin valorile si atitudinile pe care reuseste sa le urmeze acestora:dezvoltarea independentei in gandire si actiune, manifestarea initiative si a disponibilitatii de a aborda sarcini variate, manifestarea curiozitatii stiintifice si stimularea imaginatiei. Avand in central ei demersurile intelectuale si afective ale elevilor, aceasta activitate are ca finalitate formarea unor competente cu caracter interdisciplinar, ce tin nu numai de cunoastere ci si de comunicare, creatiei si interactiune sociala. Traind dincolo de barierele diciplinelor scolare, putem aborda o tema din mai multe perspective, pastrand insa caracterul ei unitar, evidentiindu-I acele aspecte care sunt accesibile si importante. Intr-o lume ce sta sub semnul lui “multi-“si “inter-“nici educatia nu poate ramane inchistata in tiparul unei logici de tip “mono-“. Valorizand adecvat diversitatea cultural si constientizand impactul contextului cultural asupra dezvoltarii personalitatii elevului, orice professor trebuie sa isi apropie o logica de tip “inter-“, promovand principiile educatiei intercultural si proiectand practice educationale destinate, in acelasi timp, tuturor elevilor si fiecarui elev in parte.  Importanța relației grădiniță - școală - familie - familie - societate Înv. CIOARA MARIANA ȘCOALA GIMNAZIALĂ VIDRA JUD. ALBA Succesiunea generațiilor este ireversibilă. Copilul vine într-o lume care preexistă și este deja populară. El găsește aici părinții, obiceiurile, grădinița, școala, societatea cu legile ei, frontierele. În fiecare om distingem “ființa individuală”, iar scopul educației este de a cizela “ființa socială” a omului. Încă de la grădiniță copilul este pus în relație cu societatea, educatorul este “semănătorul” ce seamănă iubire, respect, purtare de grijă, mângâiere, pentru că fericirea de azi și de mâine a copilului și a adultului depind de acestea. “Ce semeni aceea culegi”. Se spune că “mâna care mișcă leagănul cârmuiește patria”. Aceasta este desigur Mama, cea mai dragă ființă. Atunci trebuie amintit aici că fiecare mama a avut, în copilărie, un EDUCATOR, iar o anumită parte din caracterul și personalitatea ei au fost marcate de acesta. Familia, elevul, educatorul, clasa, școala formează un sistem în care dinamica unei componente le antrenează, dinamizează pe celelalte. Majoritatea educatorilor văd necesar dialogul cu familia elevului, mai ales odată cu transformările actuale din familie și în mod special atunci când familia este monoparentală, când ambii părinți ajung în șomaj, când familia refuză contactul cu școala. Există chiar niște norme, preccvizări cu această colaborare. Cadrul de colaborare există, dar nu putem ascunde faptul că relația unor învățători și profesori cu familia este destul de sporadică. Cea mai frecventă formă de colaborare în ultima vreme este întâlnirea organizată la școală. Școala conduce copilul spre viață. Desigur este vorba aici de viața lui ca individ, însă înglobată într-o colectivitate mai mult sau mai puțin mare. Trebuie avut în calcul că munca educativă se exercită asupra unor ființe individuale, cu un instinct social, cu o tendință spre grupare și viață în comun. Din această cauză, misiunea educației este stabilirea unor corespondențe cât mai strânse între copil și societatea în care trăiește. Chiar din școală trebuie să-l facem pe copil să participle la ocupațiile și preocupările societății în care va trăi. Școala are menirea de a realiza, atât prin cee ace face cât și prin calitățile și capacitățile pe care le dezvoltă, o inițiere în viața reală. Pe măsură ce școala își va spori independența decizională, ea își va defini o identitate proprie și va prezenta comunității locale o ofertă educațională, elaborate în conformitate cu patru elemnte definitorii: Cultura oganizației sociale; “Viziunea” colectivității școlii; Nevoile și resursele comunitare; Misiunea unității școlare; Oferta unității școlare va fi, prin urmare, legată de viața reală. Reforma circular aflată în plină desfășurare a permis unităților școlare să-și elaboreze o mare parte din curriculum în funcție de nevoile specific și resursele disponibile. Bazându-ne pe aceste relații care trebuie dezvoltate permanent, adăugând dăruire, blândețe, iubire și răbdare, nu ne îndoim că așa va merge totul, după legile dumnezeiești și la vremea “secerișului” ne vom bucura de roade… Și ce roade mai însemnate pot fi decât oameni de nădejde pentru viața noastră. Bibliografie: Ionescu, Ion (1997) Sociologia școlii, Ed. Polirom, Iași; Revista Învățământul primar, Editura Miniped, 2006; Revista Didactica - Activitatea instructiv-educativă în grădiniță, Editor Coordonator: Gabriela Bărbulescu.  Relaţia părinte - copil Prof. înv. preşc: Ciobancă Genoveva Grădiniţa P.P. ,,Ion Creangă“ Moineşti Şcoala Gimnazială ,,Ştefan Luchian“ Moineşti Încă de la naştere, fiecare copil are un stil al său unic. Părinţii cu mai mulţi copiii se minunează de cât de diferiţi sunt copiii lor între ei. Pe parcursul creşterii sale, copilul îşi scrie povestea propriei dezvoltări, având originalitatea şi individualitatea lui precum şi nevoi specifice care vor îi vor genera şi motiva evoluţia şi comportamentul. Prima relaţie de tip social pe care orice copil o stabileşte imediat după venirea sa pe lume este cea cu părinţii săi. Această relaţie de bază pentru dezvoltarea copilului şi apoi a adultului, este o piatră de temelie şi un model pentru viaţa lui socială, începând cu cea preşcolară, şcolară şi de mai târziu, până la maturitate. De ce este atât de importantă această relaţie părinţi-copii? Pentru că aceasta determină dezvoltarea copilului şi împlinirea adecvată a nevoilor sale. În primul rând copiii au nevoie de dragoste: să fie iubiţi, să se simtă iubiţi, să li se spună că sunt iubiţi, să li se arate că sunt iubiţi şi asta indiferent de comportamentul lor şi la bine şi la rău. Cu precădere la vârstele mici, copiii înţeleg că sunt iubiţi atunci când sunt dezmierdaţi şi îmbrăţişaţi. Există totuşi momente în care suntem foarte ocupaţi şi copilul vine să ne îmbrăţişeze: foarte important este să nu îl respingem. O sărutare şi o strângere la piept nu ne răpesc mai mult de un minut din activitate şi copilul dvs o merită cu orice prilej. Dragostea implică şi să-l ascultăm pe copil, fiind importantă pentru a afla nevoile copilului, dorinţele sale, gândurile şi sentimentele lui. Toate acestea vor duce la realizarea unei bune comunicări între părinţi şi copil. Copilul va câştiga astfel încredere în părinţi şi va şti că ori de câte ori va avea o problemă sau o nelinişte va fi ascultat şi va avea cu cine discuta. Tot aici putem încadra şi acordarea atenţiei, care în funcţie de vârsta copilului poate consta într-o discuţie despre o anumită temă care îl preocupă sau a unui joc pentru copii cu vârste mai mici, sprijinul şi ajutorul la lecţii, sau învăţarea unor deprinderi şi cunoştinţe extraşcolare. Copiii au nevoie şi de reguli, limite şi graniţe. Existenţa unui program, a unor cadre şi reguli ştiute şi respectate atât de parinţi cât şi de copil, dau copilului un sentiment de siguranţă şi îl învaţă pe mai târziu să fie ordonat şi să se supună autorităţii (profesori, şefi, etc). Atenţie la rigiditate! Flexibilitatea şi toleranţa sunt esenţiale, copilul învăţând să devină adaptabil, să tolereze neprevăzutul şi să facă faţă schimbării. În contextul acestor reguli, apare şi disciplinarea pozitivă, facută cu dragoste. Atenţie la limbajul folosit. De multe ori, părintele furios ţipă la copil, îl etichetează (eşti prost, incapabil, rău, etc) sau îl ridiculizează (râde de el), devenind în final agresiv. Copiii mici vor dezvolta teamă, iar copiii mai mari vor deveni mânioşi la rândul lor (sămânţa rebeliunii lor de mai târziu). Disciplinarea adecvată presupune afecţiune, consecvenţă (când promiţi o pedeapsă te ţii de cuvânt), răbdare şi fermitate. În acest context al disciplinării, copilul poate învăţa şi ce înseamnă a fi iertat şi a ierta, prin excepţii de la regulă bine gândite de părinte. Un alt aspect important legat de relaţia părinte-copil este respectul pe care părinţii îl acordă copilului. Respectându-l, el se va simţi valorizat, tratat de la egal la egal cu ceilalţi membrii ai familiei. Nu ezitaţi niciodată să vă cereţi scuze dacă aţi greşit cu ceva faţă de el să îi spuneţi,,iartă-mă“,,,îmi cer scuze“ sau să-i mulţumiţi. Exemplul personal este mai important decât o mie de cuvinte. Acceptarea este o altă nevoie a copilului dvs. Ca şi adultul, el are nevoie să se simtă acceptat ca persoană chiar şi atunci când comportamentele lui sunt mai greu de tolerat. El nu trebuie respins pentru comportamentele lui (,,nu vreau să te mai văd pentru că ai fost obraznic“). Discuţia se realizează explicându-i ce nu toleraţi din comportamentul lui şi nu pe el ca persoană. Copiii noştri au nevoie şi de timp, timp de calitate petrecut cu noi ca părinţi, timp de care din păcate în zilele noastre toţi dispunem din ce în ce mai puţin. De aceea fructificaţi momentele pe care le aveţi libere pentru a le petrece cu copilul jucându-vă, vizionând un film, plimbându-vă în parc, citind, povestind, învăţând împreună cu el şi făcând din acestea clipe de bucurie, atât pentru ei cât şi pentru dumneavoastră. Chiar şi când mergeţi la cumpărături, sau în treburile casnice, lăsaţi-i să vă ajute, cereţi-le ajutorul, apoi lăudaţi-i şi valorizaţi-i (,,îmi eşti de mare ajutor“). Timpul petrecut cu copilul ar trebui să fie o prioritate în viaţa oricărui părinte. În toate acestea, răbdarea este esenţială. Învăţarea, adică ceea ce face copilul cât este copil, are loc prin încercare-testare, reuşite, greşeli, repetări, în toate acestea fiind îndrumat de părinţi, în corelaţie cu abilităţile şi individualitatea copilului. Pentru toate acestea este nevoie de răbdare. Ca părinţi, dacă avem aşteptări prea mari, dacă ne comparăm copiii cu ai altora, dacă ne lăsăm guvernaţi de perfecţionism, nu numai că vom fi dezamagiţi dar vom imprima şi copilului o dorinţă exagerată de performanţă, teamă şi neîncredere. Teoria ca teoria, sună bine. Dar în practică nu toate funcţionează ca la carte. Nu uitaţi că nu există părinte perfect. Învăţăm împreună cu copilul, creştem şi ne maturizăm, greşim, ne îndreptăm, trăim. Iar dacă apar probleme legate de comportamente mai puţin tolerante care persistă în timp şi care vă pun semne de întrebare putem cere ajutor. Nu ezitaţi să contactaţi un psiholog cu care împreună să găsiţi soluţii optime pentru o dezvoltare psihică armonioasă a copilului dumneavoastră. Bibliografie: Tomsa Ghe, Psihopedagogie preşcolară și şcolară, Bucureşti, 2005. Barzea, C., Arta și ştiinţa educaţiei, Editura didactică și pedagogică, Bucureşti, 1995. Iucu, R., Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Neacşu, I., Instruire și învăţare, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1990.  SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI CIOBANU MONICA Peste tot în lume există tot felul de sisteme și forme de învățământ, unele mai eficiente, altele mai puțin eficiente. Eu mi-am propus să vă scriu despre o parte dintre aceste sisteme care au rezultate excepționale și oferă o educație potrivită tinerei generații. Nu spun că sunt perfecte, dar dau un randament mai bun decât cel din țara noastră. Astfel în țările asiatice elevii stau la școală 14 ore pe zi, un examen durează nouă ore, rata analfabetismului este aproape 0, iar preţul unei case este dat de reputaţia şcolilor din zonă. Toate acestea se întâmplă în Coreea de Sud, ţara care de doi ani are cel mai eficient sistem educativ din lume. În acelaşi clasament, Japonia, Singapore şi Hong Kong sunt pe poziţiile următoare, iar Finlanda, ţara recunoscută pentru calitatea învăţământului este abia pe poziţia a cincea. Rata analfabetismului este aproape 0. Deşi liceul nu este obligatoriu, 98% dintre tineri sunt absolvenţi. În timpul examenelor, zborurile avioanelor sunt deviate către zona marilor universităţi. Sunt deschise non-stop nu cafenelele, barurile sau fasf-food-urile, ci... bibilotecile. Şi nimănui nu i se pare ciudat că şi după ora 12 noaptea sunt pline ochi de tineri care citesc... Asta după ce elevii stau la şcoală aproximativ 14 ore în fiecare zi. Toate acestea se întâmplă în COREEA DE SUD, ţară care de doi ani are cel mai eficient sistem de educaţie din lume. „Cursurile încep de cele mai multe ori de la ora 7, cursuri la şcoală, absolut normale, cu materii predate, după care continuă cu pauza de prânz şi cu studiul individual sau în grup la bibliotecă. Acest studiu poate să ajungă să se continue până la ore foarte târzii: 9, 10, poate chiar şi mai mult, în interiorul şcolii, după care cei mai sârguincioşi dintre elevi continuă chiar şi acasă”, spune Ruxandra Manea, asistent universitar la catedra de coreeană a Universităţii Bucureşti. A studiat cinci ani în Coreea de Sud şi este consultant în probleme de cultură coreeană. JAPONIA este pe locul doi în clasamentul celor mai eficiente sisteme de învăţământ. Şcoala îi pregăteşte pe japonezi să fie cetăţeni model şi îi învaţă de la cele mai mici vârste ce înseamnă responsabilitatea. Există o zi dedicată pe lună în care elevii fac curăţenie în şcoală, spală geamurile şi, la sfârşit de an şcolar, tot ei sunt cei care curăță întreaga unitate de învăţământ. De asemenea, prin rotaţie, elevii pun şi strâng masa sau spală vasele. „Nu există femeie de serviciu în cultura japoneză şi în şcolile lor nu există persoană dedicată care să facă aceste activităţi. Zi de zi copiii au jumătate de oră dedicată acestei activităţi, ei fac curat în şcoală şi în sala de clasa. Când le-am spus că în şcolile noastre există persoane dedicate activităţilor de curăţenie întrebarea lor a fost: Cum vă doriţi să fiţi civilizaţi dacă nu învăţaţi să faceţi curat?", povestește Alexandra Jidiuc, specialist în cultură niponă. Fetele învaţă separat de băieţi, toţi poartă uniformă şi, deşi au cursuri de luni până sâmbătă, japonezii aleg să se ducă şi duminică la şcoală pentru activităţi sportive. Încă de la vârsta de 3 ani, de când intră la grădiniţă, sunt obişnuiţi de părinţi să meargă singuri şi tot singuri îşi cară ghiozdanul. Astfel, un copil de 3 ani este dus de părinţi doar în prima zi la grădiniţă, în a doua este supravegheat, iar din a treia zi, merge singur. În Asia funcţionează cele mai apreciate şi mai performanţe sisteme de învăţământ din lume. Specialiştii susţin însă că acestea nu se potrivesc ţărilor din Europa sau America, unde mentalitatea şi cultura sunt total diferite. Europenii se laudă însă cu sistemul finlandez. Teme puţine, dar multe activităţi practice, profesori aleşi doar dintre elite şi o promovabilitate de peste 90 % a elevilor care dau bacalaureatul. Finlandezii continuă să aducă îmbunătăţiri sistemului educaţional. Până în anul 2020, Finlanda va renunţa la împărţirea programei şcolare în materii clasice, precum istorie sau matematică, şi va trece la studiul unor teme interdisciplinare. Mai exact, elevii se vor pregăti pentru ceea ce îşi doresc să devină cu adevărat. Chiar dacă în România există şcoli particulare care împrumută modele educaţionale de succes, sistemul public de învăţământ rămâne la pământ. Suntem pe primele poziţii în Europa când vine vorba de analfabetism sau abandon şcolar. Recunoscută cândva pentru calitatea învăţământului, ţara noastră se află acum abia pe locul 32 din 40, în clasamentul celor mai apreciate sisteme de educaţie din lume. Şi an de an clasamentul se schimbă. În rău pentru România şi pentru viitorul ei.  Relatia gradinita-scoala-familie-societate! Educatoare: Ciobanu Daniela-Mariana Grădinița cu P.N. Nr.1 Blejeşti Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea metodelor de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului pentru scoala, prin intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa realizeze educatia prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale. Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi realizate decat in societatea de optiuni dintre mediile responsabile - familie, scoala si societatea. Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional: este unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei. Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre factorii educationali. Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El se refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali. Parteneriatul educational se realizeaza intre: - institutiile educatiei: familia, scoala si societate; - agenti educationali: copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.); - membrii ai societatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.); - influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului; - programe de crestere, ingrijire si educare a copilului; - forme de educatie in anumite perioade. Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in acelasi sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie legat de celalalt. Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita aspectelor ei de conducere democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub influenta educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei probleme educative adauga competente noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator si dinamic care accepta schimbarea in raport cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari. Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de forta si siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii. Parintii pot influenta societate ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea societatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca institutii bine determinate ale societatii - familia, scoala si comunitatea. In momentele diferite ale cresterii, dezvoltarii si devenirii fiintei umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinata nevoia unui parteneriat educational intre acestea, in favoarea unei educatii eficiente pentru individ si societate. In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati de sustinere in afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei si a cadrelor didactice. Structurile de sprijin ale institutiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenta psihopedagogica, de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesionala) si a centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel la acest nivel, programe specifice de sprijin individualizat si de grup pentru copii, parinti si cadre didactice. Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii sale, cu familia- prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele educative ale societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Identificand si valorizand dimensiunea personala a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu primordial si afectiv necesar formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei generatii. Si pe parcursul varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate si stimulare. Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din societate asupra informarii si formarii copilului. Astfel la nivelul gradinitelor au loc activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul specializat al preotilor din parohie. Copiii participa de sarbatori la slujbele religioase, impartasindu-se. Se subliniaza dorinta copiilor de a fi in legatura permanenta cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt entuziasmati si participa cu placere la sarbatorile prilejuite de Craciun si Sfintele Pasti. De asemenea, colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin educatia rutiera, comportament civic etc. Colaborarea si cooperarea parintilor cu institutia de invatamant sunt eficiente si benefice ambilor factori, in conditiile in care comunicarea este reala, in functie de dimensiunea sa umana.
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Citit 787 ori
louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet cheap michael kors michael kors outlet cheap michael kors outlet michael kors outlet online cheap michael kors handbags cheap michael kors bags michael kors outlet store michael kors cheap cheap michael kors purses michael kors handbags outlet cheap michael kors michael kors outlet cheap michael kors outlet michael kors outlet online cheap michael kors handbags cheap michael kors bags michael kors outlet store michael kors cheap cheap michael kors purses michael kors handbags outlet cheap michael kors michael kors outlet cheap michael kors outlet michael kors outlet online cheap michael kors handbags cheap michael kors bags michael kors outlet store michael kors cheap cheap michael kors purses michael kors handbags outlet ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets cheap christian louboutin shoes cheap christian louboutin cheap christian louboutin outlet christian louboutin outlet christian louboutin cheap christian louboutin shoes outlet discount christian louboutin Shoes discount christian louboutin nike free run cheap nike free run cheap nike shoes nike shoes canada nike free run 3 nike free run 5.0 nike free run womens Cheap ray bans Sunglasses ray ban australia ray ban sunglasses Cheap ray bans online Cheap Ray Ban Sunglasses Ray Ban outlet Ray Ban Sunglasses outlet discount Ray Ban Sunglasses