Duminică, 11 Septembrie 2016 10:55

Ciobanu Liliana - Coravu Dorina

Relația familie-școală - primul pas spre reușita școlară Prof. Ciobanu Liliana Școala Gimnazială Sfântul Nicolae, Târgu Jiu Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere. Atât părinţii cât si educatorii în timpul procesului de învatământ trebuie să intervină în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis,,delicate”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare. Dacă cele două medii educaţionale - şcoala şi familia - se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei. Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală: Copiii să se implice ca participanţi activi în înteracţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare; Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală, Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite, Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării educaţionale şi al reînnoirii comunităţii; Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea. Scopurile aferente acestor principii ar fi: Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării. Să stabilim colaborarea şcoală - familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi practicilor educaţionale. Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice. În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii, de către parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria parentală, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală. În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică profesională. Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:  Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi profesori poate fi ameliorată prin cooperare între şcoală şi familie;  Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă rezultatele activităţii şcolare. In acest context, se pune intrebarea: de relaţiile cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializaţi sau tot profesori? Soluţia cea mai potrivită ar fi ca toţi profesorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu familiile, ei sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor, iar consilierii specializaţi - pentru cazuri dificile. Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori, pe un,,contract parental” privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un,,drept opţional” ci un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii. Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă. Bibliografie: 1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001 2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004 3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.  De la grădiniță la școală Prof. Înv. Primar, Ciobanu Rodica Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” Localitatea Ștefan cel Mare, Județul Argeș Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru a sigura reuşita şcolară. Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de competenţi ar fi educatorii.Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 - 6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. BIBLIOGRAFIE: Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997; Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992. Nica,I, Ţopa,L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc., 1974.  RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE Prof. Ciocanea Diana Lioara Liceul Borsa Maramures Şcoala şi familia sunt ce două structuri de rezistenţă ale educaţiei, care impreună cu alte structuri (comunităţi locale, statul ş.a.) contribuie la formarea educaţiei. Familia, fiind prima „şcoala" a copiilor, este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului, de protecţia acestora. Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi educare din cele mai complete, datorită posibilităţii de a-i introduce pe copii în cele mai diferite situaţii. Când copilul merge la şcoala pentru prim a dată părinţii gândesc automat că datoria şi rolul dascălului este să-l înveţe. Însă multi dintre părinţi greşesc gândind că doar şcoala are această datorie şi aşteptând doar de la dascăl să facă acest lucru. Datoria dascălului este de a-l învîţa pe copil să înveţe, să-i cunoască limitele, să-l înveţe şi pe părinte cum să-şi ajute copilul şi să-l descopere. Familiile trimit copii la şcoală, acolo unde speră ca ei să-şi dobândească instrumentele necesare pentru a reuşi în viaţă. Şcolile preiau copiii şi îi trimit înapoi în familile lor, acolo unde presupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceştia au nevoie pentru a creşte şi a învăţa. Majoritatea instituţiilor educaţionale are un grup formal de legătură şcoală-familie. Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Cercetările intreprinse în rândul părinţilor, profesorilor şi al elevilor asupra opiniilor şi acţiunilor lor legate de educaţie au dus la ideea dezvoltării parteneriatelor şcoală-familie. Termenul de parteneriat este folosit pentru a sublinia faptul că şcolile şi familie (alături de comunităţi) împart responsabilităţi ce vizează copiii. Parteneriatele dintre şcoli, familii şi comunitate pot: Ajuta educatorii în munca lor; Îmbunătăţii programele de studiu şi climatul şcolar; Conecta familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii; Să ofere servicii şi suport familiilor; Să creeze un mediu mai sigur în şcoli; Să îmbunăţească abilităţile educaţionale ale părinţilor; Perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor. Un studiu realizat în ceea ce priveşte relaţia dintre şcoală şi familie enumeră câteva motive pentru care cei doi poli se străduiesc să stabilească legături între ele: Părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor Învăţământul nu este decât o parte din educaţia copiilor; o bună parte din educaţie petrecându-se în afara şcolii. Cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elvilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită dialogului cu şcoala. Grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi cadrele didactice) au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară. Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite atât între părinţi, cât şi la profesori) sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus de efort material şi de timp). Cercetările confirmă că, indiferent de mediul economic sau cultural al afmiliei, când părinţii sunt parteneri în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanşa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar şi scăderea fenomenului delicvenţei. În urma desfăsurării parteneriatelor dintre şcoală şi familie se pot sugera câteva acţiuni concrete pe care acestea le pot întreprinde pentru a-i ajuta pe copii să înveţe: Să elaboreze un program zilnic pentru teme (să existe un loc liniştit de studiu, fără TV sau radio; părinţii să fie disponibili să le răspundă la întrebări; să descurajeze convorbirile telefonice în timpul programului de lecţii sau a altor activităţi care îi întrerup şi le distrag atenţia) Să citească împreună cu copilul (să-l ducă pe acesta la bibliotecă şi să-l ajute să-şi găsească cărţi potrivite cu interesele sale); Să folosească televizorul cu înţelepciune (să stabilească anumite ore pentru privitul la TV sau pentru timpul petrecut la calculator; să selecteze programe pe care să le urmărească şi să le discute împreună); Să păstreze legătura cu şcoala (nu trebuie să lase şcoala să fie cea care îi anunţă cum se descurcă copilul; să ştie care îi sunt temele copilului; să-şi stabilească un program de a merge la şcoală pentru a vorbi cu profesorii; nu trebuie să aştepte până apar problemele); Să-i laude pe copii, să le aprecieze efortul (să cultive în familie o atmosferă plăcută); Să discute cu copii (să le cunoască pritenii şi locurile în care îşi petrec timpul liber). Colaborarea şcolii cu familia se realizează în diferite forme: Vizitele la domiciliu; Şedinţele cu părinţii; Discuţii individuale; Corespondenţa cu familia. Vizitele la domiciliul elevului oferă posibilitatea de cunoaştere concretă a condiţiilor mediului în care creşte şi învaţă elevul. Cunoscând aceste condiţii, cadrul didactic împreună cu părinţii pot stabili de comun acord măsuri ce se impun pentru asigurarea unui progres în dezvoltarea copilului. Vizitele trebuie planificate din timp, anunţând familia despre intenţia de a efectua o vizită. Este recomandat ca vizitele să se facă la toţi elevii unei clase, insă cu precădere la cei cu probleme de comportament, cei aflaţi în pragul abandonului şcolar, în vederea prevenirii acestuia. Şedinţele cu părinţii sunt întâlniri organizate periodic în cadrul cărora se discută probleme generale legate de desfăşurarea procesului didactic. Scopul principal al acestor şedinţe este acela de prezentare generală a rezultatelor şcolare la nivelul clasei, subliniindu-se progresele realizate de unii elevi, contribuţia familiei, sau eventualele măsuri ce pot fi luate pentru situaţiile mai putin bune ale unor elevi. O alta problemă abordată în cadrul acestor şedinte poate fi dezbaterea unei anumite teme psiho-pedagogice în vederea informării părinţilor cu aspectele teoretice necesare activităţii lor practice (de exemplu: alegerea şi dezvolatarea lecturii, organizarea programului zilnic al elevului, alimentaţia elevului etc.). În cadrul acestor dezbateri pot fin invitaţi să participe diferiţi specialişti din unele domenii (psihologi, medici, poliţişti etc). Lectoratele cu părinţii sunt întâlniri periodice cu aceştia în care se fac expuneri cu caracter pedagogic sau psihologic, prin care se comunică părinţilor un sistem de informaţii, metodologii de lucru, forme de activitate, posibil de folosit în familie. Tematica lectoratelor cu părinţii variază în funcţie de caracteristicile fiecărei clase şi de nevoile educative ale părinţilor. Coordonatele colaborării dintre şcoală şi familie se realizează pe două planuri: Relaţia părinte copil: controlul rezultatelor şcolare, al frecvenţei la ore, al temelor, ajutor în îndeplinirea temelor, suport material şi moral; Relaţia familie-şcoală: contactul direct cu învăţătorul sau dirigintele, cu profesorii clasei. Acestea se pot realiza sub forma reunilor de informare a părinţilor cu privire la Programele şcolare, ghidurile de evaluare, descriptori de preformanţă; consultarea părinţilor cu privire la stabilirea disciplinei şcolare, la alcătuirea schemelor orare; activarea Comitetului părinţilor pentru sprijinirea şcolii în diferite acţiuni, în organizarea activităţilor extracurriculare; lecţii deschise cu părinţii, vizite, excursii, serbări, întâlniri comune cu părinţii şi elevii. Există câteva obstacole care împiedică implicarea părinţilor în parteneriate cu şcoala. Două dintre aceste bariere sunt lipsa de instruire şi lipsa de timp. Într-adevăr, atât părinţii cât şi cadrele didactice au responsabilităţi multiple şi sunt în permanenţă sub presiunea timpului. Dar educatorii trebuie să admită că parteneriatele familie- şcoală se integrază în procesul de învăţate, contribuind şi determinând succesul acestuia. Cei care trebuie mereu să încerce menţinerea acestei legături sunt educatorii. În abordarea legăturii dintre şcoală şi familie există câteva aspecte de care trebuie să se ţină seama: Părinţii reprezintă cea mai bună resursă pentru educator în ceea ce priveşte descoperirea personalităţii copilului, a comportamentuilui acestuia; Părinţii trebuie să aibă curajul de a discuta şi de a prezenta profesorului probleme ale copilului său; Educatorii trebuie să insufle părinţilor încredere, determinând participarea activă în acest parteneriat. Numai prin colaborarea şcolii cu familia se poate ajunge la atingerea scopului educaţional, iar rolul de conducător în acest proces de coalborare îl are şcoala. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce îi revin, să asigure o unitate de vedere şi de acţiune. Acest proces de colaborare îşi atinge scopul numai dacă ambii factori acţionează asupra aceloraşi persoane şi urmăresc realizarea aceluiaşi obiectiv. Orice neconcordanţă, divergenţă, poate determina deficienţe în procesul dezvoltării elevilor. Bibliografie: Băran-Pescaru, Adina, Parteneriatul în educaţie, Ed. Aramis, 2004. lucu, Romiţă B., Managementul clasei de elevi, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.   Împreună pentru copii: grădiniţa şi comunitatea Prof. înv. pres. Cioineag Marinela-Adriana Grădiniţa P.N.Frumoasa “Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga) Ştim cu toţii: copiii sunt diferiţi. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au nevoie de dragoste, de securitate, de hrană bună şi de stimulare, toţi simt nevoia de siguranţă, de acceptare, de recunoaştere, toţi caută sprijin în adult şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi îşi dobândesc propria independenţă. Independenţa spre ce anume? Independenţa de a fi membri participativi ai comunităţii, membri care ştiu să îşi asume responsabilităţi şi să urmărească să le fie respectate drepturile. Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei existenţă în societate marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire, de cetăţean responsabil. Întregul personal al grădiniţei se străduieşte să acopere aceste nevoi sprijinind copilul în mod nemijlocit, prin intervenţie directă şi continuă. Relaţia dintre comunitate şi grădiniţă este de determinare şi susţinere reciprocă. De nenumărate ori, grădiniţa este pusă în situaţia de a rezolva o serie de probleme pe care, prin dimensiunea şi locul pe care îl ocupă, nu pot fi soluţionate fără un sprijin adecvat şi o susţinere directă din partea comunităţii. Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă societatea şi în egală măsură intervenţiile sistemului de educaţie. În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific vârstei acestora. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este responsabilitatea întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi responsabili de menirea lor în folosul întregii comunităţi. Atunci când părinţii, copiii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră parteneri în educaţie, se creează o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Grădiniţa reprezintă un sprijin pentru comunitate şi nu doar un loc în care copiii îşi însuşesc cunoştinţe. Din acest motiv, parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială şi necesară în organizarea grădiniţei şi a grupei de preşcolari. Atunci când membrii comunităţii sunt implicaţi în activităţi ale grădiniţei precum concertele, serbările, spectacolele desfăşurate de copii atât în grădiniţă, cât şi în afara ei, sau atunci când copiii participă la activităţi de ecologizare a împrejurimilor sau fac vizite pentru a cunoaşte specificul local, toţi cei implicaţi trăiesc experienţe valoroase de învăţare în situaţii noi. În fiecare zi copiii învaţă despre oameni şi locuri din comunitatea lor atunci când îşi însoţesc educatoarele sau părinţii în plimbări şi vizite, dar şi în cadrul activităţilor desfăşurate în grădiniţă. Grădiniţa, prin implementarea proiectelor, caută soluţii prin care să fie utilă societăţii, dar şi privită pe măsura investiţiilor şi speranţelor. Parteneriatele organizate de grădiniţe pot conduce la: formarea unei reţele de sprijin comunitar, complementar grădiniţei, pentru realizarea unor obiective; cunoaşterea specificului cultural, a valorilor mediului comunitar; antrenarea membrilor comunităţii în luarea unor decizii privitoare la dezvoltarea grădiniţei; oferirea unui suport material şi cultural copiilor din grădiniţă; invitarea membrilor comunităţii la momentele festive sau la evenimentele importante ale grădiniţei; participarea copiilor din grădiniţă la unele manifestări festive organizate de comunitate; stimularea continuă a învăţării şi introducerea copilului în ambianţa şcolii prin formarea reprezentărilor despre şcoală. Marea provocare pentru educatorul de azi o reprezintă propunerea şi derularea unor activităţi în parteneriat, care necesită creativitate şi imaginaţie în iniţiere, dinamism în organizare şi desfăşurare, toleranţă şi flexibilitate în luarea deciziilor şi responsabilitate în evaluare. Pentru a desfăşura un proiect de succes în parteneriat cu actorii comunitari trebuie să cunoaştem arta de a şti să răspundem, în egală măsură, nevoilor comunităţii. Motivaţia unor activităţi de parteneriat este înţelegerea necesităţii de a integra grădiniţa în mediul comunitar ca partener egal şi consecvent în formarea viitorului cetăţean. Activităţile desfăşurate în parteneriat sunt modalităţi propice pentru atingerea unor astfel de scopuri, la acestea se adaugă plăcerea de a fi alături de colegi, activităţile desfăşurându-se într-o atmosferă de voie bună, având, pe lângă valoarea social-educativă, un efect reconfortant. Proiectele educaţionale realizate cu diferiţi parteneri locali sunt, de obicei, foarte atractive, iar copiii participă activ şi eficient la acestea. Stimulându-le interesul şi iniţiativa copiii solicită participarea, implicarea în mai multe activităţi de acest fel. În realizarea acestor tipuri de activităţi sunt antrenaţi cei mai importanţi factori în actul educaţional: copiii, familia, grădiniţa şi comunitatea locală, iar prezenţa sistematică a părinţilor şi a comunităţii în „viaţa grădiniţei“ sporesc interesul pentru educarea integrală a copiilor. În toate tipurile de activităţi în parteneriat, un factor important, îl constituie climatul vieţii de grup şi al relaţiei grădiniţă-familie-comunitate. Este absolut necesar un climat stimulativ pentru fiecare, de încredere şi prietenie, care să facă posibilă comunicarea liberă. Unele activităţi au efecte imediate, pe plan cognitiv, emoţional, relaţional, dar trebuie subliniat faptul că influenţa acestor activităţi nu se exprimă în activităţi singulare, ci prin sisteme de activităţi de diferite tipuri, într-o succesiune gradată. Această influenţă sistematică, de durată, îşi poate găsi expresia în planurile de activităţi educative în parteneriat ale grădiniţei urmărind dezvoltarea armonioasă a copiilor, vizând toate dimensiunile personalităţii acestora. Bibliografie AGABRIAN, Mircea, Şcoala, familia, comunitatea. Didactica Universitaria, 2007. CLAFF, Godfrey, Parteneriat şcoală - familie - comunitate, Ghidul cadrului didactic, Program PHARE Acces la educaţie pentru grupuri dezavantajate, 2006.  RELAȚIA GRĂDINIȚĂ - FAMILIE Educatoare:Cioloș Ioana-Teodora GPN.NR3.Husasău de Criș Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul pe care copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ontogenezei. Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. În relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii, copilul se integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valorile şi începe să-şi formeze imaginea de sine. În actul de educare a copilului preşcolar, o componentă importantă constituie procesul informativ-educativ la care contribuie familia şi grădiniţa. Mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţa îl oferă familia. Astfel, familia are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. Apariţia unei persoane micuţe în orice familie, care la început este complet dependentă de adulţi şi îşi inspiră tandreţe aduce cu ea un enorm sens al responsabilităţii, privind modul în care să o îngrijeşti şi să o educi. Părinţii sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită. Totodată, modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului, formarea personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală: cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani. Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nu putem educa în mod just un copil fără a-l observa atent, fără a-l studia, fără a-i înţelege personalitatea. Ocaziile de a discuta cu părinţii pentru a găsi împreună soluţii problemelor cu care se confruntă copilul trebuie căutate chiar şi atunci când ele nu se oferă cu uşurinţă. În general ele sunt prilejuite de acele momente în care copilul este introdus ori este extras din programul grădiniţei. Altfel spus, cele mai frecvente ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt: când părinţii aduc copiii la grădiniţă; la sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă; cu prilejul diferitelor evenimente festive ce se organizează la nivelul grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu ori la sfârşit de ciclu preşcolar; vizite la domiciliu, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice. Cu cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât părinţii vor cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori educaţionali şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă cu atât mai bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.  „ÎMPREUNĂ, PENTRU FORMAREA PERSONALITĂŢII COPILULUI TĂU!” Prof. inv. prescolar :CIONCA OANA Gradinita nr.1 cu P.P. ORSOVA Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei copilului de impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni detaşarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a comportamentelor, fapt posibil datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice. De un real folos în formarea personalităţii este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul, asimilându-şi rolul îşi asimilează implicit şi relaţiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv. La fel de importante pentru formarea personalităţii preşcolarului sunt şi stilurile comportamentale parentale. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare” (H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului. La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la persoana adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copilpărinţi vor marca profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco). După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându- şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor. Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei el trăieşte prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Este vorba de încadrarea şi respectarea unui anumit program. 3 Educaţia făcută de primii educatori - părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrâng asupra tuturor laturilor personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui. În acelaşi timp şi grădiniţa, ca primă instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Investită cu această nobilă şi plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilităţile intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi caracteriale. Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi oferă prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în instituţii şi la locurile de muncă ale părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la grădiniţă ci şi în afara grădiniţei. Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de temperamentul lor, educatoarea va putea acţiona diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să fie optimă. Treptat şi cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria, educatoarea participă la dezvoltarea personalităţii copiilor. Pentru a răspunde standardelor impuse de comunitate în ceea ce priveşte valorile şi responsabilităţile familiei, vis-a-vis de personalitatea copilului, asistăm la dezvoltarea unor iniţiative de organizare a unor cursuri sau programe pentru părinţi, majoritatea susţinânduse în cadrul grădiniţei de către educatoare. Aceste cursuri sau programe încearcă să răspundă experienţelor părinţilor sau viitorilor părinţi în ce priveşte abilităţile necesare creşterii şi educării copilului. Cu intenţia ca fiecare copil să beneficieze de educaţie şi instrucţie conform posibilităţilor şi particularităţilor sale, părinţii trebuie antrenaţi în acest demers. Astfel, se pot comunica părinţilor concluziile observaţiilor făcute, atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune ale personalităţii copiilor, dar şi asupra aspectelor ce trebuie înfrânate, stopate, ori călăuzite spre altă direcţie. Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul de instrucţie şi educaţie ar deveni inoperant. Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umana, ce asigura menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei, menţinerii si dezvoltării personalităţii. Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Pentru a-şi îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului 4 posibilitatea de a pătrunde în ea. Familia este primul iniţiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale, morale, estetice, fizice şi sociale ale copilului. Modul de exercitare a rolului părinţilor, reglarea raporturilor dintre membrii familiei, grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile treburi gospodăreşti la activităţile recreative şi creative, atenţia care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute şi trăite de copil în mod diferit, la fiecare vârstă. După numărul şi ierarhia membrilor familiei care-i alcătuiesc o anume constelaţie, fiecare familie se impune ca o matrice a devenirii personalităţii fiecărui membru al său. În interrelaţiile dintre părinţi şi copii, singura atitudine părintească validă este cea de acceptare, de respect faţă de personalitatea în formare a copilului, faţă de sentimentele şi nevoile sale. Atitudinea părinţilor trebuie modelată în raport de vârsta şi temperamentul copiilor, de la dragoste, protecţie, acceptare şi îndrumare către cooperare, angajare reciprocă la viaţa familială cu recunoaşterea unei minime independenţe. Familia trebuie convinsă că o bună educaţie în familie, şi nu numai, depinde de stilul de viaţă al acestei, iar măsurarea efectelor influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de părinţi copilului este o practică greşită. Întotdeauna ambianţa, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influenţează în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţa şi climatul acesteia şi de înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala.” Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Grădiniţa este prima treapta a sistemului de învăţământ, de aceea susţin ideea de a implica părinţii în programul educativ încă de la început, căci doar aşa îşi vor forma deprinderi de parteneriat cu grădiniţa si, implicit, cu educatoarea. Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţa, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informaţi despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie implicaţi în luarea deciziilor. Părinţii trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia pe 5 care o are grădiniţa despre calităţile şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care îşi pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare. Parteneriatul, asigurarea coerenţei influenţelor educative şi ale tuturor factorilor care acţionează asupra copiilor este un deziderat major şi trebuie să se realizeze. Problemele pe care le implică acest domeniu sunt multiple. Copiii care vin in grădiniţă pot avea dificultăţi de adaptare, atât în sensul socializării, cât şi din punct de vedere intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare, împreună cu părinţii. Atât părinţii copiilor cu dificultăţi, cât şi ai celor cu dezvoltare firească, este bine să fie consultaţi pentru a stabili programe educative, în care să se implice şi familia. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie cunoaşte numeroase forme în care activitatea propusă conduce la creşterea şi educarea copilului prin armonizarea celor doi factori educativi: şedinţe cu părinţii - în care sunt prezentate principalele aspecte ale activităţii grădiniţei; mese rotunde; propaganda vizuală - afişarea diverselor materiale pe teme de educaţie, în special materiale ce arată activitatea copiilor; vizitarea grădiniţei de către părinţi; participarea la activităţi, plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări. Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. De aceea, în cadrul acestui parteneriat coresponsabil dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului educaţional.  Familia şi şcoala în faţa comportamentelor greşite ale copilului Profesor: CIOROSLAN ELENA Colegiul Tehnic ”AnaAslan” Cluj -Napoca Ca educatori, noi, dascălii generaţiilor de azi şi de mȃine, suntem puşi nu de puţine ori în faţa unor elevi al căror comportament trebuie schimbat. Luȃnd ca model uneori comportamentul părinţilor care, adeseori se contrazic cu ei înşişi, nu mai acţionează logic, unii copii se dovedesc a fi, la rȃndul lor, foarte schimbători în acţiuni şi idei, renunţȃnd la o linie de conduită fermă, consecventă. Apare astfel sentimentul de inferioritate al copilului faţă de ceilalţi copii, sentiment aflat sub influenţa neîncrederii permanente manifestate de părinţi sau profesori în capacităţile şi posibilităţile sale, sau ca rezultat al unor imperfecţiuni (infirmităţi, handicap, timiditate excesivă, boală). Aceasta poate cauza uneori suferinţă copilului, aceasta oglindindu-se uneori într-un comportament greşit faţă de colegi, de familie sau faţă de profesori. Ca profesoară cu experienţă la catedră am întȃlnit elevi cu diverse comportamente dar, deşi pe feţele lor uneori se citea furia, găseai uşor calea de a le schimba această stare, de a-i face să zȃmbească din nou. Cel mai frumos ”zȃmbet de copil” l-am întȃlnit la o elevă căreia i-am fost dirigintă, o fetiţă cu sindrom down. Uneori, fiind cam bolnăvicioasă, trebuia să lipsească de la şcoală, iar cȃnd revenea printre colegi era nevoită la orele de sport să nu poată participa din cauza bolii. Aceasta nu o împiedica însă să nu fie fericită, se juca cu mingea, sărea coarda sau făcea alte exerciţii permise pentru organismul ei. Această fetiţă era o persoană extrem de prietenoasă cu colegii de clasă şi profesorii. La începutul clasei a V-a, unii dintre copii, în exuberanţa lor, nu-şi dădeau seama cȃt de mult o răneau prin cuvinte, nu observau suferinţa pe care i-o produceu acestei fete, într-adevăr firavă, dar care avea totuşi un suflet vioi, însetat de mişcare, de viaţă. Ca dirigintă, le-am explicat celorlalţi copii despre diferenţele evidente, dar mai ales despre asemănările dintre ei, la fel de evidente. Aceşti copii sunt la fel ca toţi ceilalţi copii. Înconjurarea lor cu multă dragoste şi includerea lor în activităţile colectivului de elevi (excursii, activităţi extraşcolare, serbări şcolare,proiecte etc.) în actvităţile familiei şi comunităţii constituie baza dezvoltării lor. Familia a pus accent pe învăţarea normelor sociale, pe ceea ce este permis în relaţiile cu colegii de şcoală. Cu sprijinul familiei, al colectivului de elevi, al profesorilor, această fată a reuşit să termine liceul, să-şi creeze drumul ei în viaţă, în prezent locuind în America alături de familie. Unitatea şcolară la care îmi desfăşor activitatea este o şcoală incluzivă, în clasele de gimnaziu fiind cuprinşi un număr mare de copii cu cerinţe educative speciale. De ce să nu recunoaştem că în astfel de clase sunt probleme. Este foarte greu să ajuţi un copil să se debaraseze de vechile deprinderi. Pentru aceasta este nevoie de multă răbdare, deoarece relele deprinderi nu pot fi înlăturate dintr-o dată. De asemenea nu sunt suficiente numai explicaţiile verbale, trebuie făcut apel la exemple pozitive concrete, luate din viaţă, a căror valoare să fie reliefată comparativ cu obiceiurile şi deprinderilerele lor greşite. Asupra acestor noi modele de viaţă, copilului trebuie să i se creeze posibilitatea de a le evalua singur, de a le experimenta. Numai prin cultivarea propriilor convingeri morale se va ajunge la situaţia ca atitudinile copilului să rezulte din respectul faţă de sine, ceea ce v-a avea ca efect manifestarea aceleiaşi conduite morale şi în relaţiile cu alţii. Formarea şi educarea noţunilor şi a convingerilor morale, a obişnuinţelor de muncă şi de comportare disciplinată, acordarea judicioasă a recompenselor şi aplicarea raţională a pedepselor, sunt metode educative care converg spre cultivarea unor trăsături pozitive de caracter la copii. Să nu uităm că aceşti copii vor fi adolescenţii de mȃine. Simţul critic încă puţin dezvoltat al adolescenţilor şi entuziasmul lor exagerat fac indispensabilă o supraveghere permanentă din partea părinţilor şi a educatorilor. Dar pentru a întreţine un dialog afectiv şi intelectual cu adolescentul, pentru a-i cunoaşte viaţa interioară atȃt de bogată, părinţii trebuie să ştie să-l facă să se destăinuiască. În acest scop ei trebuie să renunţe la o atitudine prea intransigentă, trebuie să ştie să menţină o “cumpănă” între dorinţa egoistă de a-şi păstra influenţa asupra adolescentului şi intenţia sinceră de a-i facilita trecerea de la copilărie la maturitate. Părinţii vor reuşi să obţină atitudini deschise şi sincere din partea adolescenţilor numai dacă vor face un efort de a gȃndi tinereşte: ”Adolescentul acceptă sfaturile unui adult pe care-l consideră un egal al său, dar refuză să se supună ordinelor unui stăpȃn, care nu-şi justifică autoritatea decȃt prin diferenţa de vȃrstă sau prin poziţia socială sau familială”(Jean Rousselet). Este firesc ca dialogurile dintre generaţii diferite să semene adesea cu o discuţie între surzi. Scara valorilor nu e identică la 18 şi la 40 de ani. Pentru a evita această lipsă de comunicare este de datoria celor mai înţelepţi, deci în principiu a celor mai vȃrstnici să facă primele concesii. Părinţii îşi vor păstra respectul şi dragostea fiilor lor dȃndu-şi osteneala să gȃndească tinereşte. Iar noi, cadrele didactice avem mereu inima tȃnără cȃnd vedem în jurul nostru numai “zȃmbetul copiilor”!  Relatia gradinita-scoala-familie-societate -factor important in dezvoltarea personalitatii copilului prescolar- Prof. inv. prescolar: CIRLIG CODRUTA ,,Sa educi cu adevarat inseamna sa trezesti in cel de langa tine acele resurse care-l pot ridica, inseamna sa-l conduci pe celalalt spre descoperirea de sine, dandu-i un imbold in perspective unei evolutii firesti, pe masura felului de a fi, nu directionat de catre tine, ci de ceea ce descopera el ca I se potriveste, nu oferindu-i adevarul de-a gata, ci indicandu-i directia posibila pentru a-l gasi.” Educatia-iubire, edificare, desavarsire, Constantin Cucos Evolutiile rapide din viata sociala de astazi, modificarea statutului si al sotiilor in cadrul acesteia, atributile femeii, fac rolul gradinitei mai mare, nu numai in ceea ce priveste educatia copiilor, ci si a parintilor. Gradinita trebuie sa gaseasca o punte de legatura cu familia, aratand parintilor noi cai spre educatie in beneficiul copiilor. Ea constituie institutia cu un mediu social educative impregnant in probleme de natura psihologica si de dezvoltare care ii confera un rol deosebit de formativ. Familia comtemporana este caracterizata de o constelatie de problem si de situatii care ne provoaca sa-I reanalizam coordonatele, sa cautam solutii sis a o sprijinim cat mai adecvat pentru a le rezolva. Ca institutie initiala de formare si educare a copilului, familia se gaseste de multe ori in contradictie cu scoala si chiar cu comunitatea socioculturala sau profesionala. Ca unitate de adulti ea traieste drama complexitatii situatilor economice, cultural si de relationare din epoca noastra. O educatie adevarata, reala, se fundamenteaza in familie, iar apoi se continua in gradinita si scoala. Familia: -constituie cea mai veche institutie create de om de-a lungul existentei sale istorice; -reprezinta o forma de comunitate umana ale carei relatii intre membrii sai permit continuitatea specie umane si evolutia societatii; -este micromediul social in care incepe socializarea individului; -este principala sursa care ofera omului modele generale de comportament social; -privita ca nucleu social este prima care influenteaza dezvoltarea omului. Ca mediu, gradinita si scoala se deosebeste de familie prin: -programul sau progresiv - educativ; -solicitarea mai expresiva a copilului de a se exprima si a actiona, de a intelege si a gandi, percepe, simti ceea ce se impune prin activitati si materiale ilustrative cu care opereaza educatoarele si invatatoarele. Insa dupa cum am mai amintit mai sus, responsabilitatea dezvoltarii copilului in primele etape ala vietii, revine in primul rand familiei sale. Chiar si atunci cand institutia scolara ofera programe foarte bune, ea nu poate contracara experientele negative accumulate de copil in familia sa. Ceea ce invata copilul in institutia scolara, pierde din eficienta si importanta, rezultatele fiind considerabil scazute daca parintii nu intaresc si nu valorifica programele desfasurate in gradinita si scoala. Familia si scoala sunt cei doi factori care modeleaza personalitatea copilului. Ele trebuie sa conlucreze, nu sa mearga in directii opuse. Relatia armonioasa dintre gradinita, familie si scoala duce la realizarea obiectivului invatamantului prescolar si cel scolar, acela de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea in plan fizic, intelectual si social a copilului, pregatindu-l pentru o cat mai buna adaptare la activitatea scolara si pregatindu-l pentru viata in general. Bibliografie: Aurora Adina Ignat-Copilul tau, scoala si rolul tau de parinte- Ghid pentru a devein partener in educatie - Ed. Universitatii, Suceava; Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului- Sa construim impreuna cei 7 ani de acasa- Modul pentru parinti si educatori- Bucuresti, 2008.  DEZVOLTAREA UNUI PARTENERIAT EDUCAȚIONAL ÎNTRE GRĂDINIȚĂ ȘI FAMILIE Prof. CIUBOTARIU ELENA G.P.P. “Licurici”- Fălticeni Prof. BUBUȚANU ANA LOREDANA Masterand Universitatea ”Stefan cel Mare” Suceava - M.I.E. G.P.P. “Licurici”- Fălticeni Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă şi primii chemaţi să pună bazele educaţiei sale sunt părinţii, familia. Familia reprezintă pentru copil un organism reglator, care permite - în ciuda unei aparente sărăcii de mijloace - să trăiască o viaţă foarte intensă, o viaţă proprie copilăriei. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie ( reglatoare, socializatoare şi individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil. Între factorii educativi, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie. Loisel afirma că “ în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume - omul de caracter” evidenţiind dimensiunea morală a educaţiei din familie. După ce copilul intră în grădiniţă, familia devine un partener permanent cu rol important în educaţia sa. Sarcinile educaţiei se divizează între grădiniţă şi familie. Astfel, permanent părinţii trebuie să simtă responsabilitatea pentru educaţia copiilor, cerânduli-se aportul nu numai atunci când se ivesc fenomene negative, ci şi în sprijinirea activităţilor de zi cu zi. Îndrumarea părinţilor se realizează nu numai prin şedinţe, ci se poate face şi în mod diferenţiat în funcţie de nivelul de cultură al părinţilor, cât şi de personalitatea şi particularităţile lor. În întreaga mea activitate didactică am stabilit relaţii de colaborare între educator şi educat, considerând că acest lucru este necesar în stabilirea unor noi legături între factorii educativi - grădiniţă şi familie îndeosebi. Întrucât familia şi grădiniţa sunt factori educativi de mare însemnătate şi ceea ce realizează unul depinde de celălalt, este firesc ca între aceşti factori să se realizeze o strânsă unitate de cerinţe şi exigenţe. Familia constituie prima şcoală în care copilul se socializează, iar grădiniţa este forma instituţionalizată care corectează şi îmbogăţeşte, continuă şi completează ceea ce începe familia, de aceea, putem spune că, grădiniţa este de fapt, o a doua familie a copilului.Scopul urmărit de aceşti factori fiind unic, unitară trebuie să fie şi munca educativă pe care o desfăşoară . Astfel, am căutat mereu să am o relaţie strânsă cu familiile copiilor, din dorinţa cunoaşterii mediului de viaţă, a regimului de activitate şi odihnă, a raporturilor dintre părinţi-copii, precum şi a climatului familial în general, deoarece de modul în care familia influenţează dezvoltarea copilului în primii ani de viaţă, depinde comportamentul socio-relaţional al viitorului adult. Prin discuţiile individuale, în special dimineaţa când este adus copilul la grădiniţă sau la amiază când este luat acasă, m-am informat de la părinţi despre atitudinea şi manifestările copilului, acasă în familie, la jocul cu prietenii, ceea ce a dus la angajarea şi antrenarea părinţilor în actul educaţional. În toate aceste convorbiri am scos în evidenţă elementele pozitive ale copilului, manifestând un robust optimism pedagogic în posibilităţile de dezvoltarea ale acestuia şi prin aceasta am trezit interesul şi dorinţa părinţilor de a-şi sincroniza efortul educativ cu al meu, făcându-i implicit parteneri în educaţia propriului copil. Din observaţiile înregistrate cu ocazia discuţiilor purtate zilnic cu părinţii, a vizitelor, a şedinţelor lunare cu aceştia, am reuşit să cunosc mai bine fiecare copil al grupei pe care o conduc, să constat că în unele cazuri lipsurile semnalate la unii copii se datorau fie faptului că unii părinţi nu ştiu să organizeze în mod judicios activitatea copilului şi adoptă o atitudine prea permisivă faţă de conduita acestuia, fie faptului că în sânul familiei între factorii educativi nu este asigurată o unitate de cerinţe. Tocmai de aceea activitatea de colaborare cu familia trebuie să aibă la bază cunoaşterea condiţiilor de viaţă a copilului în familie şi respectiv, familia să cunoască activitatea pe care copilul o desfăşoară în grădiniţă. Aceasta este calea asigurării continuităţii educative în familie şi în grădiniţă, a asigurării unui sistem unitar de cerinţe. Periodic am organizat şedinţe cu părinţii în vederea stabilirii unor activităţi comune, pentru soluţionarea unor probleme de organizare la nivelul grupei, luarea unor măsuri pentru buna dezvoltare psiho-fizică a fiecărui copil şi transpunerea acestora în practică. La aceste întâlniri, am dezbătut împreună cu părinţii, probleme importante referitoare la modul de creştere, îndrumare şi informare a copiilor.Importanţa jocului şi a jucăriei în viaţa copilului, a constituit obiectul unor ample discuţii, ceea ce a influenţat în mod pozitiv atitudinea părinţilor faţă de jocurile copiilor. Am susţinut activităţi demonstrative pentru părinţi cu scopul de a le da acestora posibilitatea cunoaşterii nivelului de cunoştinţe acumulate de copii, după o anumită perioadă de timp, fapt care a mărit interesul părinţilor de a continua demersul educaţional ce se desfăşoară în grădiniţă., Am organizat pentru părinţi, expoziţii cu lucrări ale copiilor şi serbări, acestea fiind un prilej de cunoaştere şi satisfacţie reciprocă pentru realizările acestora. Pentru a veni în întâmpinarea părinţilor în legătură cu problemele educative ale grupei şi ale grădiniţei, am introdus completarea unor chestionare la sfârşitul fiecărei şedinţe, în care părinţii şi-au putut exprima sugestiile, anumite iniţiative şi ce indicaţii ar dori să primească în legătură cu educarea copilului. Pe baza acestor informaţii am axat tematica şedinţelor lunare cu părinţii, cât şi obiectivele de urmărit şi de realizat în cadrul muncii educative pe care o desfăşor zi de zi. Concomitent cu activitatea desfăşurată în grădiniţă, părinţii au fost îndrumaţi să îmbogăţească cunoştinţele copiilor folosind lectura şi ilustraţiile privitoare la viaţa şi la activitatea socială. Ei trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o diferenţiază pe cea precedentă de cea următoare. Acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie raţionale şi continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea sa fizică. Până la 6-7 ani, părinţii constituie primul exemplu, unicul model de viaţă, de comportare, cu cea mai mare influenţă asupra copilului. Referindu-se la puterea exemplului părinţilor în educaţie, John Locke spunea:”Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă vreo vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală, când aţi comis-o, el cu siguranţă că se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se pune în aşa măsură la adăpostul acestui exemplu încât greu vă veţi atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala respectivă.” Copiii preşcolari îşi modelează “zestrea educativă” dobândită în familie prin exemplele şi învăţăturile date de educatoare, de personalul administrativ, de ceilalţi copii, etc. Colaborarea dintre familie şi grădiniţă îşi găseşte expresia în acţiunile comune de corectare permanentă a conduitei copiilor, de educare prin mijloace variate şi rodnice. Spre deosebire de părinţi, educatoarele, în virtuteaa experienţei şi pregătirii lor pedagogice stabilesc cu uşurinţă strategia educaţională potrivită fiecărui caz în parte. Părinţii îşi pun mari nădejdi în valoarea formativă a acţiunilor educaţionale din grădiniţă. În colaborarea mea cu familia, am dat dovadă de tact şi competenţă, deoarece cu cât copilul vine mai devreme în grădiniţă, cu atât munca educativă desfăşurată cu el şi cu familia este mai dificilă şi mai delicată. Uneori, familia trebuie convinsă de necesitatea unor schimbări în stilul ei de viaţă, în relaţiile dintre membrii de familie şi dintre aceştia şi copil, pentru ca sfaturile, îndemnurile şi normele de conduită însuşite de copii la grădiniţă să găsească în familie, întăririle concrete corespunzătoare şi terenul adecvat exercitării regulilor morale în vederea transformării lor în deprinderi de conduită şi trăsături de caracter. În vederea unei colaborări reuşite între cei doi factori educativi familie-grădiniţă, în activităţile desfăşurate cu părinţii trebuie respectate anumite principii deontologice, şi anume: acceptarea şi comunicarea eficientă, confidenţialitatea, respectul individualităţii, sinceritatea, recunoaşterea propriilor limite, negocierea soluţiilor şi respectarea deciziilor beneficiarului, nediscriminarea şi acordarea unor servicii integrate. Copilul aparţine unei familii şi activităţile educative ale instituţiei preşcolare devin eficiente dacă se desfăşoară atât în sprijinul dezvoltării copilului, cât şi al funcţiei educative a familiei sale. Aşadar, în activitatea de colaborare cu familia trebuie să ţinem seama de faptul că unitatea dintre familie şi grădiniţă trebuie să se manifeste în permanenţă pe toate planurile şi în toate domeniile educaţiei, folosindu-se sistematic diferite forme de colaborare între cei doi factori, asigurând ridicarea nivelului pedagogic al părinţilor şi înarmarea lor cu metode eficiente de educare a copiilor. Funcţia prioritară a grădiniţei fiind cea formativ-pedagogică, e firesc ca acţiunea ei să vizeze atât pe copii cât şi pe părinţii lor, deoarece părinţii educă dar se şi educă prin copiii lor. BIBLIOGRAFIE: J. Locke- “Câteva cugetări asupra educaţiei”, traducere şi note de M. Cimpoieş, E.D.P., Bucureşti, 1971 M.E.N. - H.Barbu, A.Mateiaş, E.Popescu - “Pedagogie preşcolară” - Didactica, man.cl.a XI-a, pentru Şcoli Normale, E.D.P., R.A.- Bucureşti, 1998. Revista Învăţământului Preşcolar - “Educaţia în anul 2002”, Nr.3-4/2002, Redactor Şef - Silvia Dima, Bucureşti, 2002  Învățământul, Cenușăreasa societății românești Gândurile unui profesor în seara zilei de 1 iunie Ciubotariu Eva, profesor de chimie/director adjunct, Liceul Teoretic ”Ady Endre” Oradea Cenușăreasa, basmul îndrăgit de copii și de adulți al fraților Grimm, este mult mai contemporan decât ne-am gândi. Are o actualitate de 25 de ani și reprezintă pe deplin chinul transformării unei societăți de la o formă în care întotdeauna ți s-a prescris ce să faci și cum să faci la una în care trebuie să iei decizi, să ai o părere și să riști de multe ori. Într-o societate în transformare, învățământul ar trebui să fie motorul care pune în mișcare și întreține schimbarea, învățând tinerii să fie deschiși la nou, creativi și capabili de noi începuturi. Astăzi, dacă întrebăm părerea oamenilor despre învățământul românesc, fie politicieni, fie dascăli, elevi sau oameni de rând, esența răspunsurilor acestora poate fi formulată printr-un singur gând: necesitatea reformei în învățământul românesc. Dar oare știm cu toții ce înseamnă cuvântul reformă? Ce fel de schimbări generează? În Dicționarul explicativ al limbii române putem citi următoarele la cuvântul reformă: ”Transformarea politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură pentru a realiza un progres.” Oare există în țara noastră putere politică care să realizeze o astfel de transformare? Oare dorește într-adevăr societatea noastră această schimbare? Sunt întrebări la care cu toții trebuie să răspundem cu sufletul deschis și cu mâna pe inimă. Cenușăreasa din basm a riscat mult pentru a schimba viitorul său, pentru a înfăptui visul, pentru a devenii aleasa prințului. De multe ori aud colegii spunând că suntem prinși într-un sistem rigid, sistem cu o inerție infinită, cu o rezistență internă uriașă, deci nu putem face nimic, totul e în zadar. Dar totuși timpul trece și generațiile mai tinere sunt tot mai puțin toleranți față de nepăsare, față de atitudinea ”numai mai rău să nu fie.” Schimbarea societății, incluzând transformarea învățământului, nu se produce de la sine. Este nevoie de o schimbare a mentalității în primul rând la politicieni, la factorii decizionali. În ultimii ani, mulți se referă la miracolul finlandez. Finlanda, după al doilea război mondial a fost o țară europeană mediocră. Acum este unul din cele mai dezvoltate state din U.E. Cenușăreasa finlandeză și-a împlinit visul devenind prințesă, însă a avut ajutoare tot așa ca în basm. Reforma societății finlandeze a început în anii `70 și a atins fiecare segment important. Reforma învățământului decurge de aproape două decenii în această țară și încă nu a luat sfârșit, dar a trecut prin faza principală schimbarea mentalității oamenilor despre ce înseamnă a învăța. Învățământul finlandez acum se bazează pe încredere. Conducătorii din minister au încredere în profesori, tot așa și părinții. În Finlanda, numai 10% dintre tinerii care doresc să devină profesori vor ajunge dascăli. A fi profesor este un merit, societatea îl respectă. Profesorul este îndemnat prin toate pârghiile posibile să fie foarte bine pregătit atât profesional cât și psihic. Elevii au cele mai puține ore pe săptămână și practic nu au teme pentru acasă. Totul se învață la școală prin proiecte, muncă în echipă sau individual prin cercetare, experimentare și explorare. Copii învață cum să ia decizi, cum să-și apere opiniile și cum să rezolve situații conflictuale. Tinerii în școală învață de fapt în practică ce este democrația, trăind zi de zi. Întrebarea este dacă învățământul românesc, care este de prioritate zero pentru fiecare guvern, dar de la nici unul nu a primit acei 6% din PIB alocat prin lege, este capabil de o transformare? Cenușăreasa noastră are nevoie de o zână bună, de un consens politic pe o perioadă de cel puțin 10-12 ani, de un ministru și o echipă devotată care concepe o transformare din temelii a învățământului românesc. Dacă se va întâmpla acest miracol, Cenușăreasa societății românești va devenii prințesa din basm și nepoții noștri vor avea într-adevăr o șansă la o viață europeană acasă la noi în România.  Parteneri ai educației: școala, familia, comunitatea Prof. CIUCIU OLIMPIA-VIORICA Școala Gim. Nr. 1 Buntești Jud. Bihor Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral se urmărește implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii. Copilul este asaltat de influenţele exercitate de o multitudine de factori educative formali, informali și nonformali. Familia şi şcoala sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra formării şi dezvoltării personalităţii copilului. Un factor important îl constituie raporturile dintre cei doi factori educativi, relațiile reciproce pe care le dezvoltă, poziţia pe care o adoptă fiecare în relaţia şcoală-familie. Școala este interesată să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui. Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri în educaţie, în jurul elevilor se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială în organizarea și desfaşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice. Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile. O bună colaborare între familie și școală se poare realiza prin parteneriate. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Parteneriatul nu mai este considerat doar o simplă activitate cu caracter facultativ sau o problemă de natura relaţiilor publice. Parteneriatul determină și orientarea pentru o abordare flexibilă şi deschisă spre soluţionarea problemelor educative, dar şi o formă de comunicare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educativ. În acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoală. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere şi de acţiune. Familia, oricâte merite şi preocupări valoroase ar avea în legătura cu educaţia tinerilor, nu va obţine rezultate pozitive decât în condiţiile în care acţionează împreună cu şcoala. Procesul de colaborare se impune - amândoi factorii acţionează asupra aceloraşi persoane, urmăresc realizarea aceluiaşi obiectiv (evident cu mijloace specifice) şi deci, orice neconcordanţă, orice divergenţă, pot determina deficienţe în procesul dezvoltării tinerei generaţii. Relațiile dintre școală, elevi, familiile acestora și comunitate trebuie să fie bazate pe contact și colaborare, pe transmitere de informații și prezentare a unor stări de lucruri, de influențe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective și emoționale reciproce în diferite forme de manifestare.  COLABORAREA FAMILIE - ŞCOALĂ Prof. Ciufu Anca Emanuela Şcoala Gimnazialǎ Nr.188 Bucureşti Şcoala este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi eficient la societatea în care trăieşte. Părinţii trebuie să vadă în noi,dascǎlii, un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop - formarea personalităţii umane integrale şi armonioase. BIBLIOGRAFIE: 1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997; 2. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974; 3. Nicola, I., „Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992.  Importanţa relaţiei şcoala - familie Prof. înv. prim .CIULAVU ANA LICEUL CU PROGRAM SPORTIV TG-JIU, GORJ Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie, comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile familiei în această comuniune. Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta. Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de idei. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă. Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei. Este necesar ca părinţii să îşi schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar, aceastea putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic. Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi, elevii au performanţe mai mari la şcoală decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate. Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala a copiilor și adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunităţile. Când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună colaborare între familie și scoală se poate realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu și climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii și ai comunităţii; stimula serviciul comunității în folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor şi crea un mediu mai sigur în şcoli.  REALIZAREA COLABORĂRII ÎNTRE ȘCOALĂ,FAMILIE ȘI COMUNITATE PRIN INTERMEDIUL PARTENERIATULUI EDUCATIV P.I.P CIULE IULIA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 LETCA, JUD.SĂLAJ Copilul pe care noi îl educăm are nevoie să se simtă protejat,informat, apreciat, susținut, încurajat. Educația, astăzi nu se mai realizează doar prin aplicarea unor metode ce presupuneau un formalism al lecției. Metode interactive,de cultivare a creativității,metode caracteristice educației non-formale vin în continuarea celor de la clasă și oferă copilului acea încredere de care are atâta nevoie. Relația școală-familie - comunitate este cultivată cu succes prin intermediul parteneriatului școlar, care implică mai mulți factori. Dacă parteneriatul este întocmit cât mai creativ activitățile converg spre atingerea tuturor obiectivelor care pot fi stabilite în cadrul unor astfel de activități. Parteneriatul implică participarea și colaborarea copiilor cu părinți și membri ai comunității. În săptămâna ”Școala altfel-Să știi mai multe,să fii mai bun!” am derulat un parteneriat între o școală din mediul rural și una din mediul urban, participanți elevi de vârste diferite și din județe diferite.Clasele I și a IV-a de la Școala Gimnazială Nr.1 Letca, jud.Sălaj împreună cu elevii clasei a VII-a de la Școala Gimnazială ”Avram Iancu” Dej, jud.Cluj au desfășurat activități atât la țară cât și la oraș. Parteneriatul a fost denumit ”Să descoperim un colț de țară”. Obiectivele parteneriatului au fost: Lărgirea orizontului intelectual al subiecților prin contactul cu alți elevi valoroși cu care au șansa să se confrunte Cultivarea atitudinilor pozitive între membrii grupului și a comportamentelor asertive prin activități specifice Formarea unui sentiment al elitelor în rândul elevilor participanți, consolidarea stimei de sine, deprinderea de a coopera cu colegi cu aceleași pasiuni Dezvoltarea respectului pentru valorile tradiționale românești și înțelegerea trecutului istoric al regiunilor geografice vizitate Fiecare dintre ei au încercat să-și pună în valoare colțișorul lui de țară. În activități au fost implicați și părinții, prin a căror bunăvoință elevii au primit recompense gastronomice. Prin vizitarea primăriilor celor două localități,a bisericilor, a unor monumente istorice și a unor obiective turistice, sau intreprinderi și solicitarea acestora de a oferii informații despre fiecare loc, am implicat și comunitatea. Activitățile au fost alese astfel încât să pună în lumină aptitudinile copiilor,să le stimuleze creativitatea și spiritul de echipă, formarea aptitudinilor de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri. Prin atingerea obiectivelor, parteneriatele educative își dovedesc eficacitatea.  RELAŢIA ŞCOALᾸ-FAMILIE Prof.înv.preșc. CÎCIU FLORI G.P.P. NR.4, SLATINA Unitatea de acṭiune a ṣcolii ṣi a familiei este o cerinṭӑ de bazӑ pentru buna educaṭie a copiilor. ”Familia este ṣcoala ȋn care eṣti deopotrivằ profesor ṣi elev” (Ioan Gyuri Pascu). Ȋntre sarcinile pe care le pune ṣcoala ȋn faṭa copiilor ṣi cele pe care le pune familia trebuie sӑ existe consecvenṭӑ ṣi unitate. Rolul conducӑtor ȋn educaṭia elevilor ȋl are ṣcoala.Familia trebuie sӑ sprijine ȋnsӑ,permanent,activitatea educativӑ a ṣcolii. Ȋn timpul cȃt copilul este elev,deci atȃta timp cȃt copilul aparṭine colectivului ṣcolii,familia trebuie sӑ ṭinӑ legӑtura directӑ cu ṣcoala ṣi sub ȋndrumarea acesteia va organiza activitatea lui acasӑ. Ṣcoala este interesatӑ sӑ colaboreze cu familia, sӑ-ṣi facӑ din ea un aliat, pentru ca acṭiunea sa educativӑ sặ fie mai profundӑ ṣi de duratӑ. Colaborarea ṣcolii cu familia este necesarӑ ṣi ȋn vederea unei informӑri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului,la comportarea lui,pentru cunoaṣterea lui din toate punctele de vedere. Cadrele didactice organizeazӑ ṣi conduc activitatea instructiv-educativӑ din ṣcoalӑ, prelucreazӑ ṣi transmit cunoṣtinṭele prevӑzute de programele ṣcolare, modeleazӑ personalitatea copilului, desfӑṣoarӑ activitӑṭi extracurriculare ṣi extraṣcolare. Ele sunt responsabile de aspectele organizӑrii ṣcolare, de atmosfera generalӑ. Ȋn funcṭie de personalitatea acestora ṣi de stilul didactic ṣi pedagogic se instaleazӑ un anumit climat ȋn grupul celor pe care ȋi educӑ. Unul din cele mai importante obiective educative ale ṣcolii ṣi familiei este formarea la elevi a unei atitudini pozitive, conṣtiente faṭӑ de ȋnvӑṭӑturӑ. Aceasta reprezintӑ condiṭia ȋnsuṣirii temeinice a cunoṣtințelor prevӑzute ȋn programele ṣcolare ṣi, ȋn acelaṣi timp, garanṭia continuӑrii acestei activitӑṭi ṣi dupӑ absolvirea ṣcolii. De aceea, ȋncặ de la debutul ṣcolaritӑṭii, copiii trebuie deprinṣi treptat sӑ ȋnveṭe din convingere,din proprie iniṭiativӑ, independent. Sub ȋndrumarea școlii, familia stabilește regimul de viațӑ al copilului și vegheazӑ la respectarea lui. Ținȃnd seama de condițiile concrete, fiecare familie stabilește orarul de muncӑ și de odihnӑ al elevului,timpul cȃnd sӑ ȋnceapӑ pregӑtirea temelor, cel destinat pentru joc și ocupații recreative alese ȋn mod liber de cӑtre copii, timpul cȃnd sӑ presteze anumite servicii pentru familie. Atunci cȃnd prin repetare un asemenea regim devine obișnuințӑ pentru școlar, controlul pӑrinților va fi din ce ȋn ce mai redus. De o mare importanțӑ pentru ca elevul sӑ obținӑ succese la școalӑ este modul cum pӑrinții ȋși ajutӑ copiii la ȋnvӑțӑturӑ. Ei ȋi vor sprijini sӑ ȋnvingӑ primele dificultӑți și ȋi vor ȋncuraja pentru primele succese. Alarmați de situația școlarӑ precarӑ,unii pӑrinți recurg la “ajutorarea” copiilor prin meditații,fӑrӑ sӑ realizeze cӑ prin acestea ȋncurajeazӑ lenea, nepӑsarea, dezinteresul elevilor fațӑ de munca de ȋnvӑțare. Ȋn acest sens,cuvintele lui Jan Amos Comenius sunt pe deplin edificatoare: ”A reuși la ȋnvӑțӑturӑ și a rӑmȃne ȋn urmӑ din punct de vedere moral ȋnseamnӑ mai curȃnd a rӑmȃne ȋn urmӑ decȃt a reuși”. Este bine cȃnd copilului i se asigurӑ tot ceea ce are nevoie pentru dezvoltarea sa fizicӑ și psihicӑ,dar este rӑu cȃnd nu se pӑstreazӑ mӑsura ȋn aceastӑ direcție. Obținerea unor rezultate bune la ȋnvӑțӑturӑ este condiționatӑ și de ținerea de cӑtre pӑrinți a legӑturii cu școala. Aceștia trebuie sӑ știe necontenit care este situația la ȋnvӑțӑturӑ a copilului, la care obiecte de ȋnvӑțӑmȃnt obține succese,la care ȋntȃmpinӑ dificultӑți,cum se comportӑ cu colegii,ce atitudine are fațӑ de muncӑ. Pentru realizarea acestui obiectiv familia poate folosi și informațiile pe care copilul le dӑ despre activitatea lui la școalӑ:cum a fost apreciatӑ munca lui și cea a colegilor,ce a lucrat,ce greutӑți a ȋntȃmpinat. Dar mult mai valoroase sunt informațiile pe care pӑrinții le pot primi de la cadrele didactice. Acestea nu numai cӑ aratӑ ȋn ce direcție ȋntȃmpinӑ copilul greutӑți,dar oferӑ și ȋndrumӑri corecte și competente pӑrinților. Colaborarea școlii cu familia este necesarӑ ȋn vederea unei informӑri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, la cunoașterea lui multilateralӑ. Cele mai ȋnsemnate forme de colaborare dintre școalӑ și familie sunt: vizitarea familiei elevilor de cӑtre cadrele didactice, vizitarea școlii de cӑtre pӑrinți pentru ședințele și lectoratele lunare cu aceștia, sau ore de convorbiri cu pӑrinții de cȃte ori este necesar. Școala mai poate folosi și alte forme de ȋndrumare pedagogicӑ a pӑrinților, cum ar fi organizarea unui colț cu articole din presӑ, broșuri și cӑrți care trateazӑ despre educația copilului ȋn familie, sau folosind corespondența cu pӑrinții. Familia și școala sunt instituții ce au un rol esențial ȋn crearea spiritului social al copilului. Acestea ȋl pregӑtesc pentru o integrare optimӑ ȋn viața socialӑ. O bunӑ colaborare ȋntre școalӑ și familie este posibilӑ numai atunci cȃnd familia ȋnțelege menirea școlii: aceea de a fi principalul izvor de culturӑ și factor de civilizație,iar școala vede ȋn familie un aliat,un colaborator sincer, permanent și direct interesat de ȋntregul proces instructiv-educativ. Ca orice relație partenerialӑ, relația școalӑ-familie trebuie construitӑ cu migalӑ și cu mӑiestrie. O concluzie care se impune este aceea cӑ atitudinea elevului fațӑ de muncӑ și fațӑ de ȋnvӑțӑturӑ este rezultatul influențelor educative exercitate de familie și școalӑ asupra lui.Dacӑ pӑrinții și cadrele didactice se preocupӑ nu numai de suma cunoștințelor pe care și le ȋnsușește școlarul,ci și de atitudinea lui fațӑ de munca educativӑ,dacӑ elevul ȋși pregӑtește lecțiile din proprie inițiativӑ,ȋn baza unor deprinderi de muncӑ bine consolidate și a obișnuinței de a munci sistematic,se poate afirma cu certitudine cӑ activitatea educativӑ a școlii și a familiei a fost ȋncununatӑ de succes. Este bine ca elevii sӑ ȋnvețe ȋncӑ de mici, cӑ „Ȋn cӑminul familiei, copiii trebuie sӑ-i respecte pe pӑrinți, ȋn afara cӑminului pe toatӑ lumea, iar ȋn singurӑtate pe ei ȋnșiși”, dupӑ cum spunea regele grec Demetrius. Bibliografie: -Tircovnicu V.-„Pedagogie generalӑ”-Editura Facla-1975; -Baran Pescaru A.-„Parteneriat ȋn educație familie-școalӑ-comunitate”-Editura Aramis-București,2004; -Bunescu G.-„Educația pӑrinților:strategii și programe”-Editura Didacticӑ și Pedagogicӑ-București,1997; -Kulcsar T.-„Factorii psihologici ai reușitei școlare”-Editura Didacticӑ și Pedagogicӑ-București,1978; -Revista de pedagogie (Ȋnvӑțӑmȃnt primar)-nr.2-București-1992.  Rolul colaborării grădiniţă - familie, în formarea imaginii de sine pozitive la preşcolari Prof. înv. preşc. Cîmpian Eugenia Col.Naţ.”I.M.Clain”- G.P.N.Nr.2, Blaj Imaginea de sine este o trăsătură afectiv-atitudinală a personalităţii. Ea se referă la modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi spirituale. Imaginea de sine ne influenţează comportamentele, de aceea este important să ne percem cât mai corect, să dezvoltăm convingeri realiste despre noi înşine. Imaginea de sine se formează atât prin compararea socială, raportarea inconştientă şi permanentă la persoane semnificative pentru individ, cât şi prin feedback-ul primit de la cei din jur, respectiv prin aprecierile pozitive sau negative făcute de ceilalţi la adresa calităţilor sau performanţelor noastre. Pentru preşcolarii mici, sursa cea mai importanta pentru formarea imaginii de sine o constituie aprecierile părinţilor şi ale educatoarei. La această fragedă vârstă, copiii nu deţin un set de valori la care să se raporteze, ei nu au decât părerea adulţilor faţă de faptele lor. Mesajele transmise de părinţi sunt receptate şi interiorizate de către copil şi conduc treptat la inocularea sentimentului de adecvare sau de inadecvare ca persoană. Deoarece mulţi părinţi nu fac diferenţa între comportamentul copilului şi copilul ca persoană şi pun o etichetă copilului în funcţie de comportamentul său, aceştia trebuie sprijiniţi să înţeleagă că, în orice situaţie, este bine să nu se confunde persoana cu fapta sa şi să se evite etichetarea copiilor. De aceea, când recompensăm sau pedepsim un comportament este bine să descriem comportamentul respectiv şi să folosim argumente potrivite fiecărei situaţii concrete. Copiii cu o imagine de sine pozitivă se manifestă astfel: îşi asumă responsabilităţi; se comportă independent; sunt mândri de realizările lor; realizează, fără a se teme de nereuşită, sarcini noi; îşi exprimă atât emoţiile pozitive, cât si pe cele negative; oferă ajutor şi sprijin celorlalţi colegi. Aceste manifestări se datorează faptului că: au fost lăudati şi încurajaţi; au fost ascultaţi când au dorit să-şi exprime gândurile; li s-a acordat atenţie; li s-a vorbit cu respect; au fost recompensati (nu doar cu recompense materiale, ci cu o îmbrăţişare, un gest,o mângâiere). Copiii cu o imagine de sine negativă sau o stimă de sine scazută se manifestă astfel: sunt nemulţumiţi de felul lor de a fi; evită sau chiar refuză să realizeze sarcini noi; se simt neiubiţi şi nevaloroşi; par rebeli sau nepăsători; nu îşi asumă responsabilităţi. Printre experienţele lor anterioare, care le-au format o stimă de sine scăzută, ar putea fi: au fost des criticaţi; li s-a vorbit pe un ton ridicat; au fost ignoraţi sau ridiculizaţi; aşteptările celorlalţi de la ei înşişi au fost exagerate; au fost frecvent comparaţi defavorabil cu alţi copii. Ce trebuie sa facă părinţii şi cadrul didactic pentru a dezvolta copiilor stima de sine? să-i încurajeze permanent pentru exprimarea propriilor emoţii, oferindu-le un mediu sigur şi aprobator; să le povestească o situaţie asemănătoare, trăită de adult şi cum a procedat el în situaţia dată; să facă diferenţa între comportamentul copilului şi copilul ca persoană şi astfel să evite etichetarea copilului în urma unui comportament negativ; să se focalizeze pe aspectele pozitive (atitudini sau realizări) şi să le menţioneze; să evite gesturile de interzicere şi ameninţările cu abandonul ( daca nu faci… aici te las; te dau la… nu te mai iubesc); să exprime cerinţe rezonabile faţă de vârsta copiilor; să ofere recompense. Recompensa să nu fie exagerată sau extravagantă. Copiii sunt diferiţi din punct de vedere temperamental, caracterial, aptitudinal. Ca urmare, nici performanţele lor nu vor fi egale în toate domeniile. Ei trebuie îndrumaţi să perceapă un eşec, nu ca un simptom al non-valorii, ci ca o situaţie ce trebuie rezolvată. Este esenţial ca fiecare copil să fie respectat şi susţinut în ritmul său propriu de dezvoltare. Ei trebuie ajutaţi să înţeleagă că fiecare este unic şi valoros în felul său.  SUCCESUL SISTEMULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT POLONEZ Autor: prof. înv. preșc CÎNIPEANU IONICA GRĂDINIȚA CU P.N. GEMENELE JUDEȚUL BRĂILA Polonia este una dintre ţările în care reforma sistemului educaţional a avut un succes deosebit, fapt certificat şi de evoluţia rezultatelor obţinute de elevii polonezi la testele PISA. Învăţământul polonez a fost reformat cu succes în 1999 şi rezistă până astăzi. La data de 1 septembrie 1999, copiii polonezi cu vârstă de 7 ani au început şcoala conform noului sistem. Anul pregătitor a fost păstrat, însă durata învăţământului primar a fost redusă de la 8 la 6 ani, acest nivel fiind împărţit în două: - în primii trei ani, copiii învaţă să scrie, să citească şi încep să înveţe matematică. La acestea se vor adaugă noţiuni de bază în ce priveşte deprinderea unor abilităţi tehnice şi sociale. În aceşti trei ani predarea se face în sistem integrat, în sensul că nu există module de predare ; - în următorii trei ani copiii învaţă materii a căror sferă de cuprindere este generală. De exemplu ştiinţele naturii (nu biologie şi geografie separat), istorie, ştiinţe sau arte. La acest nivel, predarea se face pe module. După aceşti şase ani are loc un examen al cărui scop nu este să îi clasifice pe elevi, ci să determine nivelul de educaţie la care aceştia au ajuns şi nevoile lor educaţionale viitoare. Mai departe, după ce trec de acest examen, toţi copiii vor accede într-un nivel de învăţământ preliceal (junior high school), a cărui durată este de trei ani. Aici tinerii vor învaţa materii tradiţionale precum matematică, fizică, biologie sau chimie. În plus, scopul acestui nivel de învăţământ este de a îi învaţa pe tineri să gândească independent şi de a le form o opinie în ce priveşte cariera pe care vor să o urmeze. Acest nivel se termină cu un test de orientare în carieră, în urmă căruia tinerii se vor îndrepta fie către învăţământul vocaţional de trei ani, fie către liceu. Începând cu acest nivel, sistemul nou păstrează în mare parte structura veche. Există mai multe alternative de învăţământ, cele mai frecvente fiind varianta de trei ani la liceul sau patru ani la şcoală tehnică. Ambele se încheie cu un examen de maturitate (destul de asemănător cu bacalaureatul), după care elevul poate urma mai multe forme de învăţământ superior, care conduc la licenţă: licencjat sau inżynier (primul ciclu de calificare, al Procesul Bologna polonez), după care urmează maestrul: (al doilea ciclu de calificare, al Procesul Bologna polonez) şi eventual PhD, adică titlul de doctor, care este al treilea ciclu al Procesul Bologna polonez. Un alt factor care influenţează succesul sistemului de învăţământ este salarizarea profesorilor. Astfel, guvernul polonez recunoaşte faptul că nu poţi obţine rezultate bune oferind salarii mici profesorilor, iar în acest sens, sistemul de recompensare a cadrelor didactice a fost schimbat. În vechiul sistem, salariile depindeau în întregime de vechime. În noul sistem, salariile depind de performanţe şi de gradul de pregătire al profesorilor, intenţia autorităţilor fiind de a creşte diferenţele de salarizare între cele şase categorii de profesori (categoriile variază de la suplinitor, la profesor senior). În anul 2010, salariul mediu brut în sistemul polonez de învăţământ a fost de aproximativ 750 euro. De asemenea bugetul alocat educaţiei este în măsură să asigure un învăţământ de calitate, fiind de aproximativ 5% din PIB, procent constant în ultimii 10 ani. Aşadar, sistemul de învăţământ polonez poate fi un exemplu pentru sistemul de învăţământ românesc.  Împreuna pentru copiii nostri Cîța Iuliana G.P.N. Traian Sistemul de învăţământ,ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerinţele şi posibilităţile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul dezvoltării sociale sistemele de învăţămînt se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conţinutului, a formelor de organizare precum şi a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituţii educative.Una dintre sarcinile grădiniţei este pregătirea pentru şcoală, prin intermediul a două forme specifice : jocul şi învăţarea.Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilităţile şi dotările sale, în interesul său sau a comunităţii sociale. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiuni dintre mediile responsabile - familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate.Mai mult, se dezvoltă concepte ca : opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc, opţiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilităţile şi drepturile pe care societatea le identifică şi le recunoaşte. Este nevoie de a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile dintre instituţiile de învăţare şi familie.Acest concept este parteneriatul educaţional, unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept şi o atitudine în câmpul educaţiei. Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional.El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, deciziişi acţiuni educative între factorii educaţionali si se desfăşoară permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. In functie de specificul comunitatii se pot realiza parteneriate cu: institutii sanitare, in sustinerea unor activitati care au ca scop cresterea si dezvoltarea tuturor membrilor comunitatii; asociatiile nonguvernamentale, pentru rezolvarea unor probleme de ordin social; parteneri privati care pot sprijini gradinita cu fonduri materiale sau prin activitati de voluntariat; mass-media, pentru promovarea imaginii gradinitei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc. Grădinita îi oferă copilului preşcolar un mediu plăcut, săli cu poveşti, jocuri, cântece.Educatoarea deşi se străduieşte să preia rolul mamei, nu-şi dăruieşte dragostea şi căldura numai la 1-2 copii, ca în familie ci şi le împarte la 20-25 de copii.În grădinită copiii sunt încurajați să se manifeste liber, se respectă plăcerea copilului pentru ceea ce face, educatoarea fiind atentă cu fiecare. Grădiniţa eficientizează realizarea unui parteneriat cu copiii prin valorizarea şi respectarea identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic cu toate resursele educative ale societăţii, pe cere le identifică, le implică şi le foloseşte în activitatea educativă. Identificând şi valorificând dimensiunea personală a individului, realizăm însă nevoia valorizării şi aprecierii familiei ca un mediu primordial şi afectiv necesar familiei individuale. Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în educarea tinerei generaţii. Grădinița trebuie să creeze premize favorabile pentru realizarea continuității învățământului preşcolar cu cel primar Actual, relaţia educator-copil are sensuri noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de conducere democratică şi flexibilităţii în luarea deciziilor.Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub influienţa educatorului, ci şi acesta se formează şi se transformă prin relaţia educativă. Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă competenţe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator şi dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile întrebări.Părinţii şi comunitatea se influienţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de forţă şi siguranţă sau ca o relaţie a dezvoltării. Părinţii pot influienţa comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup.Ei pot contribui la dezvoltarea comunităţii şi la fixarea prioritătilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituţii bine determinate ale societăţii, familia, grădiniţa, şcoala şi comunitatea. În momentele diferite ale creşterii, dezvoltării, devenirii fiinţei umane, fiecare dintre aceste instituţii sociale are rol important. Mai mult, astăzi este determinată nevoia unui parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educaţii eficiente pentru individ şi societate. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, instituţia şcolară dezvoltă o serie de structuri de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acest timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara grupei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile, cât şi familiei şi cadrelor didactice. Structurile de sprijin ale instituţiilor şcolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă psihopedagogică, de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie şi orientate profesională) şi a centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel programe specifice de sprijin individualizat şi de grup pentru copii, părinţi şi cadre didactice. Colaborarea cu Primaria este esentiala intrucat aceasta institutie se implica in dezvoltarea si intretinerea bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte educative. Primaria, in colaborare cu Inspectoratele Scolare Judetene si cu alte institutii, poate sa initieze programe care vin in sprijinul imbunatatirii activitatii educative din gradinite (de exemplu: „Concurs de desene pe asfalt“, „Festivalul de teatru pentru copii“, „Expozitie de carte pentru prescolari“ etc.) Colaborarea cu Politia ajuta in educatia preventiva si cultivarea comportamentelor prosociale. Aceasta colaborare se poate concretiza in activitati de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie respectate astfel incat viata si siguranta lor sa nu fie pusa in pericol. Colaborarea cu biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in educatia morala si comunitara a copilului. Aceasta colaborare este foarte importanta in special in comunitatile multietnice, in care oamenii apartin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie sa invete ca, indiferent de religie, toti suntem egali si avem aceleasi drepturi. Exemple de proiecte: „Craciunul - sarbatoarea tuturor crestinilor“, „Bucate de sarbatori“. Prin crearea parteneriatului gradinita-școală-familie-comunitate copiii castiga un mediu de dezvoltare mai bogat, intre participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.  Relația familie-școală-societate ca interdependență a formelor educației Prof.Claudia Feldrihan Individul trebuie sǎ valorifice” toate experienţele educative, indiferent de locul şi timpul în care se manifestǎ ele.” Acest ţel l-a înţeles bine postmodernismul care, prin pluralitatea modelelor de instruire, prin reconsiderarea strategiilor, metodelor şi formelor de organizare ale educaţiei, prin flexibilizarea curriculumului, prin abordarea personalizată a strategiilor, prin introducerea „noilor educaţii”, prin deschiderea experienţelor de cunoaştere, trăire şi acţiune ca expresie a formării pentru libertate, comunicare şi creaţie, deschide noi „orizonturi” şi noi dimensiuni de sporire a educabilităţii” (S.Panţuru, 2008, p.66). Abordarea teoreticǎ a fenomenului educaţional, permite o delimitare tradiţionalǎ a formelor educaţiei, cu precizarea cǎ segmentarea clarǎ a acestora se poate face doar din considerente didactice, în realitate, ele coexistând și creând relații de interdependență între familie-școală-societate ca agenți educativi. Pentru S.Cristea,formele educaţiei sunt”ansamblul acţiunilor şi al influenţelor pedagogice desfăşurate succesiv sau simultan în cadrul activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane”. Educaṭia formală este acea formǎ a educaţiei, care, dupǎ cum indicǎ şi denumirea sa se desfǎşoarǎ într-o “formǎ” bine organizatǎ, anume în cadrul instituţiei şcolare. Dupǎ M.Ionescu este «sistemul acṭiunilor educative organizate intenṭionat, sistematice, desfăṣurate în cadrul sistemului de învăṭământ, în instituṭii specializate în educaṭie, în conformitate cu finalităṭi educaṭionale explicite, bine precizate)» (M.Ionescu, 2003, p.43). Fiinţa umanǎ ia contact progresiv cu valorile socio-culturale, ale ştiinţei şi tehnicii, asimileazǎ cunoştinţele ca sistem, îşi exerseazǎ şi dezvoltǎ capacitǎţile şi aptitudinile, fiind determinatǎ sǎ-şi modeleze personalitatea nu numai în conformitate cu dezideratele impuse social, ci şi conform propriilor interese. Formǎ a educaţiei, educaţia nonformală cuprinde ansamblul acţiunilor educative desfǎşurate în afara sistemului de învǎţǎmânt, dar într-un cadru instituţionalizat (familia, diverse cluburi, palatul copiilor, case de culturǎ, organizaţii de copii şi tineret, cǎmine culturale, cluburi sportive, teatre, muzee, biblioteci publice, universitǎţi populare, sau prin intermediul mass-media: presǎ scrisǎ, audiovizualǎ etc.-atunci când aceasta se adreseazǎ prin conţinut în mod special copiilor de o anumitǎ vârstǎ). Fie cǎ se desfǎşoarǎ în alte instituţii decît cele şcolare, fie că se realizează prin activităţi care nu fac obiectul curriculumului şcolar, dar care vin în întâmpinarea intereselor şi nevoilor unor grupuri, educaţia nonformalǎ „desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formative” deoarece valorizeazǎ competenţele de autoformare ale individului (C.Moise, T. Cozma, 1996, p. 270). Ca sintagmǎ, educaţia nonformală începe sǎ fie utilizatǎ la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 când i se recunoaşte importanţa şi este asociatǎ cu termenul lifelong learning (învăţare pe tot parcursul vieţii.) moment în care nu se mai suprapune semantic cu educaţia adulţilor a cǎrei arie o depǎşeşte integrând-o. Realizându-se, prin activitǎţi precum seminare, workshop-uri, sesiuni de formare, etc. putem sesiza faptul cǎ se desfǎşoarǎ în paralel cu sistemele de educaţie formale, în diferite contexte: la locul de muncă, prin acţiuni ale diferitelor organizaţii (organizaţii de tineret, sindicate, partide politice), sau în timpul liber, (cursuri de artă, muzică, sport). Educaţia informalǎ provine etimologic din latinescul “informis/informalis” ce avea sensul de “spontan”, “neaşteptat”. În consecinţǎ, ea se mai numeşte şi spontană, incidentală, sau difuză şi reprezintǎ ansamblul influenţelor pedagogice exercitate spontan şi continuu asupra personalitǎţii umane de la nivelul familiei, localitǎţii, cartierului, strǎzii, microgrupurilor sociale, mediului social (cultural, profesional, economic, religios etc.), a comunitǎţii (naţionale, zonale, teritoriale, locale), a mass-mediei (S.Cristea,1998). Relevanţa pedagogicǎ a educaţiei informale s-a amplificat în societatea de astǎzi, dat fiind faptul cǎ învǎţarea”nu este legatǎ numai de şcoalǎ sau de alte contexte organizate. Concepţia despre învǎţare are la bazǎ ideea şi observaţia cǎ un numǎr mare al experienţelor noastre de învǎţare s-au desfǎşurat în afara sistemului de educaţie formalǎ: la locul de muncǎ, în familie, în diferite organizaţii şi biblioteci”, precum şi în toate contextele în care individul a fost implicat direct sau indirect (P. Sahlberg, apud www.1educat.ro/resurse/ise/reflectii_ teo-retice.html). Individul contemporan participǎ activ la viaţa comunitǎţii şi se dezvoltǎ în ambiantul socio-cultural ce-l înconjoarǎ şi-l surprinde cu schimbǎri permanente. În antiteză cu trecutul, omul de azi e supus unor influenţe mult mai numeroase şi diverse generate de câmpul psihosocial, influenţe care conţin explicit sau implicit un substrat educativ. Pentru Coombs, Prosser şi Ahmed (1973), educaţia informalǎ se referǎ la procesul real de învăţare de-a lungul vieţii, în cadrul căruia fiecare individ îşi formează atitudini, îşi interiorizează sau clarifică anumite valori conduite, dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe din experienţa cotidiană, valorificând influenţele şi resursele educative din mediul în care trăieşte - de la familie şi vecini, de la locul de muncă sau de joacă, de la piaţă/ magazin, de la bibliotecă sau din mass-media. Surprinzând relația familie-școală-societate ca interdependență a formelor educației, educația postmodernă vizează ființa umană integral, optimizând dezvoltarea sa ca personalitate deplină, activă și creatoare. Bibliografie: Cristea, S., (2005), Teorii ale învăţării. Modele de instruire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureṣti. Coombs, P. H., Prosser, C. ṣi Ahmed,M., (1973), New Paths to Learning for Rural Children and Youth, New York. Ionescu, M., (2003), Instrucţie şi educaţie. Paradigme, strategii, orientări, modele, Tipografia Garamond, Cluj-Napoca. Moise, C., Cozma,I., (1996), Reconstrucṭia pedagogică, Ed.Ankarom, Iaṣi. Panṭuru, S., Voinea, M., Necṣoi D., (2008), Teoria ṣi metodologia instruirii.Teoria ṣi metodologia evaluării, Ed.Universităṭii Transilvania, Braṣov. www.1educat.ro/resurse/ise/reflectii_ teo-retice.html).  Relația grădiniță-școală-familie-societate Prof. Inv. Primar CLAUDIA OSTATE Scoala cu clasele I-VIII Mircea Eliade Satu Mare A instrui şi mai ales a educa înseamnă a integra copiii în neamul din care fac parte.” Simion Mehedinţi Abordarea acestei teme isi gaseste legitimarea in tendintele actuale ale extinderii campului educational de la organizatia scolara catre alti agenti educationali. O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locala pentru calitatea educaţiei si succesul şcolar, care reclama căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi comunităţi. Avem în vedere ca şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala a copiilor şi adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se considera pe ele însele si elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile. În condiţiile unei societăţi democratice cu o economie de piaţă se pune şi problema: părinţii şi elevii sunt utilizatori (clienţi) sau consumatori? Se exprima următoarele puncte de vedere: a. deoarece guvernanţii finanţează şcoala în profitul public, guvernanţii şi electorii lor sunt clienţii instituţiei şcolare; b. deoarece părinţii poartă responsabilitatea fundamentala a educaţiei copilului (până la vârsta de 16 ani), iar şcolile nu sunt decât ca să-i ajute, părinţii trebuie consideraţi clienţii şcolii, iar elevii drept consumatori; c. o atitudine intermediara considera părinţii drept clienţi ai şcolii din punct de vedere al copilului; colectivitatea drept client al şcolii sub unghiul gestiunii instituţiei şcolare şi guvernul drept client al şcolii în planul politicii generale a educaţiei. Factorii educationali sunt acei sunt acei factori care asigură un cadru social organizat pentru desfăşurarea acţiunilor educative. Dacă ar fi să realizăm o clasificare am spune că factorii educaţionali sunt: cu acţiune directă (gradinita, scoala), cu acţiune indirectă (familia, biserica, mass-media,instituţiile culturale, gr. de prieteni). Prescolarul reprezinta o personalitate in devenire, un viitor adult. El trebuie cunoscut si educat in consecinta, sprijinit sa-si materializeze capacitati si sa-si formeze aptitudini care sa-i serveasca integrarii scolare, profesionale, sociale. Scoala este pe de o parte o institutie care ofera un serviciu social, care este direct influentata de ceea ce se intampla in mediul social, transmite cunostinte, dezvolta abilitati, norme, valori recunoscute si acceptate social; pe de alta parte are o logica interna de dezvoltare, reproduce propriile norme si valori, are propriul sistem de organizare. Familia este un grup social mic, „celula de bază a societăţii”; Este primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională. Aceasta îl inserează pe copil în civilizaţie mai mult prin latura expresivă, strict exemplificativă şi mai puţin prin latura teoretica. Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire rea" (Kant, Im. 1992, p.15). Se pot deosebi trei etape in evolutia relatiei familie-scoala: - etapa scolii autosuficiente: scoala este considerata o institutie inchisa, care nu influenteaza mediul familial si nu se lasa influentata de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu parintii sunt rare, formale, parintii accepta ideea ca nu au nimic de vazut despre ceea ce se intampla in scoala, administratia alege scoala pentru copii, parintii nu participa la consiliile de administratie scolara, asociatiile de parinti nu sunt incurajate, formarea profesorilor neglijeaza relatia intre familie si scoala. - etapa de incertitudine profesionala: profesorii incep sa recunoasca influenta factorilor familiali asupra rezultatelor scolare, dar parintii continua sa creada ca scoala este autosuficienta. Caracteristicile etapei sunt: tendinta de a creste acuzarea familiei pentru proastele rezultate scolare, administratia scolara are tendinta de a conserva atitudinea din etapa anterioara, contactele formale, de rutina cu parintii continua, apar experiente localizate privind comunicarea cu parintii, apar organizatiile voluntare de parinti, se constituie consilii de gestiune scolara, in care participarea parintilor are un rol minor. - etapa de dezvoltare a increderii mutuale: parintii si profesorii descopera impreuna ca neincrederea este putin cate putin inlocuita cu increderea unora fata de altii. Caracteristicile etapei sunt: relatia cu familiile este din ce in ce mai incurajata de scoala, consiliul scolar include reprezentanti ai parintilor, cu rol decizional in toate problemele educationale, organizatiile de parinti sunt acceptate si incurajate in activitatea scolara, profesori specializati (consilieri educationali) trateaza problemele exceptionale ale colaborarii cu familiile, organizatiile de profesori recunosc statutul si rolul asociatiilor de parinti, administratorii si politicienii educatiei insista asupra importantei relatiei familie-scoala, formarea profesorilor abordeaza problema relatiei cu familia, ca una din problemele importante. Autorităţile locale au în administrare şi trebuie să stabilească legături cu mai multe şcoli. Se ştie că, acestea au nevoi diferite (de amenajare, de salubrizare, de întreţinere curentă), sunt frecventate de populaţie şcolară diferită, din medii sociale diferite, cu nevoi sociale diferite. Iniţiativa parteneriatului, deschiderea unor canale de comunicare între reprezentanţii şcolii şi ai autorităţilor locale sunt de cele mai multe ori abordate de către şcoli. Se constată o situaţie bună în şcolile care şi-au formulat direcţii clare de dezvoltare, ai căror reprezentanţi (directori, cadre didactice) au luat iniţiative de comunicare, de iniţiere de parteneriate. În comunitate, Poliţia reprezintă o instituţie de referinţă pentru locuitorii săi. Rolurile Poliţiei în domeniul educaţional pot fi împărţite în două mari categorii:preventive;de intervenţie în situaţii speciale. La nivelul comunităţilor locale, un rol important îl au unităţile sanitare. Şcolile pot desfăşura parteneriate împreună cu acestea în vederea asigurării sănătăţii mentale şi fizice a copiilor şi a familiilor acestora. Una dintre instituţiile cu un mare rol comunitar este biserica. Şcoala şi biserica au colaborat încă din cele mai vechi timpuri. Biserica a fost cea care a înfiinţat primele şcoli. Biserica şi religia au rol important în formare competenţelor şi atitudinilor moral - sociale ale copiilor. Acestea promovează valori precum: binele, responsabilitatea faţă de ei şi faţă de alţii, toleranţa, diversitatea şi acceptarea sa, respectarea drepturilor omului, umanismul, solidaritatea, libertatea, promovarea bogăţiei şi identităţii spirituale, binele comun, etc. Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Stiinte ale Educaţiei - Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998 - Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe - Cârţu Alexandru”, Craiova, 1993 - Jean Marc Monteil, „Educaţie şi formare - perspective psihologice”, Editura Polirom, Iaşi, 1997 http://articole.famouswhy.ro/scoala__familie__comunitate__eficienta_si_calitate/ http://pipp-bn.blogspot.ro/2012/02/al-gr-dini-t-ei-de-copii-s-i-al-scolii.htm.  Importanța colaborării școală-familie-societate Prof. Claudia Plavet C.S.E.I”C-TIN PUFAN” DR. TR. SEVERIN Procesul educaţional suferă o schimbare continuă, poate prea rapidă şi prea frecventă. Este incontestabilă necesitatea ca toţi cei implicaţi în acest proces să poată gestiona această schimbare. Educaţia a apărut ca manifestare socială odată cu evoluţia omului pe scara istoriei, la început ca o necesitate de supravieţuire şi, mai târziu, ca necesitate de transmitere a experienţei acumulate de membrii unei comunităţi de-a lungul timpului, din raţiuni de supravieţuire, de conservare şi dezvoltare a vieţii în Univers. Educaţia s-a dezvoltat ca fenomen şi ca act social de-a lungul timpului, odată cu sporirea posibilităţilor de comunicare, cu creşterea cantităţii şi calităţii informaţiei vehiculate de comunitate. Odată cu apariţia primelor forme de comunicare socială, au apărut tot atâtea forme de educaţie socială - educaţie civică, economică, tehnologică, muzicală, literală, ştiinţifică, morală, religioasă etc. fiecare act social ce are în centrul său OMUL, personalitatea umană, în toată splendoarea manifestărilor sale, presupune existenţa şi manifestarea unei forme de act educaţional. De coerenţa mesajului transmis de personalitatea umană, de claritatea şi eficienţa acestuia, de felul cum se exprimă educaţia individului într-o anumită conjunctură socială, de felul cum reuşeşte această manifestare depinde succesul şi chiar existenţa unui eveniment social-istoric. Este necesar ca toate instituţiile implicate în formarea şi dezvoltarea individului pe plan social şi existenţial să aibă în vedere acelaşi model educaţional, să vorbească aceeaşi limbă, să privească cu mai multă responsabilitate şi realism importanţa unui asemenea act social - cum este educaţia. Este foarte important ca procesul educaţional să se desfăşoare în concordanţă cu evoluţia societăţii şi cerinţelor membrilor săi, să fie flexibil, maleabil şi eficient pentru ca aceştia să dobândească cele necesare pentru a se putea manifesta ca o personalitate unică, creatoare şi responsabilă. Organizarea timpului, o bună comunicare planificarea, controlul şi capacitatea de a lucra cu ceilalţi sunt esenţiale pentru viaţa în comunitate. Se aşteaptă ca din ce în ce mai multe şcoli să dezvolte relaţii cu comunităţile locale, regionale, naţionale şi internaţionale. Părinţii elevilor sunt de acord că doar din poziţia de parteneri ai şcolii pot contribui realmente la educaţia şi formarea comportamentului fiilor lor si asa pot prevenii comportamentele deviante ale copiilor lor.Ei au menirea de a participa la actul educaţiei atât ca furnizor de educaţie, cât şi ca responsabil al faptelor elevilor. Odată conştientizată responsabilitatea ce îi revine, familia devine partener egal cu şcoala în procesul educativ. Concretizarea acestei idei este chiar Acordul de parteneriat, contract ce s-a realizat între şcoală şi familie în toate şcolile româneşti. Bibliografie: Băran-Pescaru, E. (2004) - Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti Stahl, P. H. (2002) - Familia şi şcoala-contribuţii la sociologia educaţiei, Editura Paidea, Bucureşti.  EFICIENTA RELATIEI FAMILIE - GRADINITA - SCOALA Prof.inv.presc.CLEMENT STELA Gradinita cu P.N. Hulub Scoala Gimnaziala Nr.1 Dingeni - Botosani Motto:”Fiecare copil pe care-l educam este un cetatean pe care il castigam” Victor Hugo In conditiile unui mediu al schimbarilor de ordin social, din ce in ce mai pregnant se simte nevoia eficientizarii relatiilor familie-gradinita-scoala, deoarece educatia este o actiune la care contribuie familia, gradinita, scoala si intreaga societate. Psihopedagogia moderna centrata pe copil, se bazeaza pe convingerea ca familia este principalul educator si cu cel mai mare potential de modelare. Informarea si formarea parintilor in ceea ce priveste scolaritatea copilului presupune ca cel putin fiecare parinte sa cunoasca:obligatiile legale privind educatia copilului; drepturile de care dispune pentru educatia copilului;importanta atitudinii lui pentru reusita scolara a copilului; metodele de colaborare cu scoala. In acest scop este necesar un dialog intre cadre didactice si parinti. Parintii trebuie sa fie pregatiti pentru a juca rolul lor educativ in colaborare cu cadrele didactice. Scolile trebuie sa asigure parintilor asistenta necesara. Colaborarea dintre familie-gradinita-scoala presupune nu numai o informare reciproca cu privire la tot ceea ce tine de orientarea copilului ci si inarmarea parintilor cu toate problemele ce intervin in formarea si educarea copilului. Familia reprezinta elementul cheie in educarea copilului, exercita o influenta deosebit de adanca asupra copiilor. Primele notiuni educative pe care copilul le primeste sunt cele din familie. In familie se contureaza caractere. Mica scolaritate este perioada cand se modifica substantial regimul de munca si de viata al copilului. Copilul se adapteaza mai usor acestui regim daca a frecventat gradinita,aceasta contribuind intr-o masura semnificativa la formarea si dezvoltarea aptitudinii de scolaritate. Pregatirea copilului pentru scoala este considerata tot mai mult ”functia majora”, obiectivul formativ final al activitatilor instructive-educative din gradinita. Un rol important in pregatirea copilului pentru scoala revine indeplinirii obiectivelor ce vizeaza comportamentele psiho-sociale ale personalitatii copilului si care contribuie in mod direct la integrarea si adaptarea sa optima in raport cu mediul de viata si activitatea specifica scolara. Preocuparile firesti in acest sens se impun a fi amplificate prin colaborarea gradinitei cu scoala.Pentru a depasi pragul dificil al scolarizarii am desfasurat multiple activitati comune gradinita-scoala.In activitatile comune desfasurate am facut referire la scoala,scolari,am creat diverse scenarii cu aceasta tema sau subiect, am organizat vizite reciproce ale copiilor la scoala si la gradinita, prilej cu care copiii socializeaza, cei mici se acomodeaza cu bancile, cu sala de clasa etc. Colaborarea familie-gradinita-scoala ar trebui sa se bazeze pe continuitate in obiectivele urmarite,in continuturi,in mijloace de realizare a sarcinilor la nivel institutional etc.De aceea invatatorii trebuie sa aiba o buna si permanenta colaborare cu educatoarele, urmarind in mod special cunoasterea reciproca a programei prescolare/scolare. Invatatorul, cu rabdare, pricepere si daruire, trebuie sa se apropie de mintea si sufletul fiecarui copil si sa-l inaripeze pentru a merge mai departe in viata.  Modalităţi de îmbunătăţire a relaţiei şcoală - familie Prof.înv.primar Clempuşac Maria Şcoala Gimnazială Ştiuca Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. Referitor la acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe aceeaşi linie cu a şcolii, când între cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, subordonate idealului social şi educaţional. În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat de cei trei factori deopotrivă. În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai importante de organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie: asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut); şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în Germania); consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol informaţional, consultativ şi decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale); comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme (în ţările est-europene). Din păcate, în România, deşi s-au făcut paşi semnificativi în acest sens, implicarea părinţilor în astfel de instituţii este destul de redusă. Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie implică informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului şi presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască: - obligaţiile legale privind educaţia copilului; - drepturile de care dispune pentru educaţia copilului; - importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; - metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între cadre didactice şi părinţi. Cadrele didactice trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională. Pe de altă parte, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu învăţătorii şi profesorii iar şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară. Dr. Gheorghe Bunescu remarcă trei etape în evoluţia relaţiei şcoală - familie: a. etapa şcolii autosuficiente (şcoala e instituţie închisă, nu influenţează mediul familial şi nu se lasă influenţată de el). Caracteristicile etapei sunt: - contactele cu părinţii sunt rare, formale; - părinţii acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în şcoală; - administraţia alege şcoala pentru copii; - părinţii nu participă la consiliile de administraţie şcolară; - asociaţiile de părinţi nu sunt încurajate; - formarea cadrelor didactice neglijează relaţia între familie şi şcoală. b. etapa de incertitudine profesională (cadrele didactice încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă). Caracteristici: - tendinţa de a creşte acuzarea familiei pentru proastele rezultate şcolare; - administraţia şcolară are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară; - contactele formale, de rutină cu părinţii continuă; apar experienţe localizate privind comunicarea cu părinţii; - apar organizaţiile voluntare de părinţi; - se constituie consilii de gestiune şcolară, în care participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional; - formarea cadrelor didactice abordează relaţia şcoală-familie ca o problemă de importanţă secundară. c. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale (părinţii şi cadrele didactice descoperă împreună încrederea unora faţă de alţii). Caracteristicile acestei etape sunt: - relaţia cu familia este din ce în ce mai încurajată de şcoală; - consiliul şcolar include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele educaţionale; - organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea şcolară; - profesori specializaţi (consilieri) tratează problemele excepţionale ale colaborării cu familia; - organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi; - administratorii şi politicienii educaţiei insistă asupra importanţei relaţiei familie-şcoală; - formarea cadrelor didactice abordează problema relaţiei cu familia, ca una din problemele importante; - se organizează cursuri pentru cadre didactice şi părinţi. Bibliografie: Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002; Gheorghe Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, articol publicat pe Internet.  IMPORTANŢA RELAŢIEI DINTRE FAMILIE, GRĂDINIŢĂ, COMUNITATE ! Prof. inv. preşc. Coca Georgeta Colegiul Naţional “Mircea Eliade” Reşiţa Pentru o mai bună dezvoltare din toate punctele de vedere a copilului, este necesară acum mai mult ca oricand ca cele trei mari “instituţii”: familia, grădiniţa, comunitatea să colaboreze prin intermediul parteneriatelor. Astfel, toate pot să se canalizaze asupra copilului. Acest proces se realizeaza de -a lungul diferitelor etape de viaţă. Din această interacţiune copilul asimilează modele sociale de comportament, mijloace sociale de comunicare umană. O bună relaţie intre cele trei” instituţii”: familie,grădiniţă, comunitate, nu poate avea decat un efect benefic asupra copiilor, ştiind că aceştia işi caută modele in părinţii lor şi in membrii societăţii. Rezultatele unor cercetări recente arată că dezvoltarea copilului este influenţată in proportie de peste 70 la sută de către familie. Aici li se dezvoltă primele deprinderi de viaţă sănătoasă, acestea constituind suportul dezvoltării lor ulterioare. Tot în familie copilul işi însuşeşte limbajul, iar calitatea vocabularului depinde de modelele oferite de către părinţi. Aici li se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, sinceritatea, etc Ca urmare a celor spuse de H. Pierot, precum că un copil nu este un adult în miniatură, ci este un “candidat la maturizare”, trebuie să fim foarte atenţi la influenţele pozitive şi negative care se exsercită asupra lui. De aceea copilul trebuie socializat şi modelat. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii copilului se construiesc în relaţie cu mediul social. Educaţia din familie a copilului este continuată de cea din grădiniţă. Pentru a nu exista diferenţe majore de reguli între cele doua mari “institutii”, educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară. Îmbinarea în parteneriat dintre grădiniţă şi familie, presupune realizarea unei alianţe pentru atingetrea unor obiective comune. Astfel se urmăreşte dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale individuale. Aceste obiective comune se pot realiza doar print-o mişcare de apropriere în dublu sens, în vederea unei suficiente cunoaşteri în ambele părţi. Ex.: şedinţele cu părinţii, consultaţiile cu părinţii, vizite periodice la domiciliu, ateliere de lucru cu părinţii, articiparea părinţilor la activităţile de la grupă, voluntariatul, colaborarea cu cabinetele psihopedagogice, colaborarea cu şcoala şi nu în ultimul rând cu comunitatea: Primăria, Poliţia, Biserica, Instituţiile sanitare, Mass- media etc. Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale copilului, putem spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu. Prin crearea acestui parteneriat: grădiniţă, familie, şcoală, copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, intre participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale. BIBLIOGRAFIE: -Ezechil,L.; Păişi-Lăzărescu,M.; - „Laborator preşcolar” -Bucureşti,V & I Integral 2004. -Radu,I.; Ezechil,L.; - „ Didactica-Teoria instruirii ”; Piteşti; Paralela 45; 2oo5 -Revista Învăţământul preşcolar-Nr.3-4; 2005.  Colaborarea dintre scoala, familie,comunitate Prof. matematica: Cocioarva Romana Ioana Scoala Gimnaziala Saulia, jud. Mures Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpedeevoluţia fiinţei umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triadaşcoală-familie-societate. Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune odesfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupuneo cunoaştere profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare deoameni să ia parte la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşteîntr-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şisociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a se integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie greşelile pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii numai dacă se bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont detrăsăturile personalităţii elevului, de relaţia dintre el, educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit. Majoritatea părinţilor de astăzi consideră ruptura dintre generaţii inevitabilă, şitotuşi, ei recunosc că temelia pentru o disciplină corespunzătoare şi pentru stabilirea unui sistemde valori sănătos este o comunicare corespunzătoare. Majoritatea dintre noi consideră că, învederea dezvoltării caracterului copilului nostru, trebuie să-i spunem ceea ce nu ne place la el. Ne încărcăm discursul cu predici, sfaturi şi porunci şi toate acestea transmit neacceptare. În multe familii, comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl face pe copil să se apere; astfel, pentru a evita şi alte complicaţii, el se retrage într-o lume tăcută acasă şi comunică doar cu colegii bine alesi. Identificand si valorizand dimensiunea personala a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu primordial si afectiv necesar formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei generatii. Si pe parcursul varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate si stimulare. Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii copilului. Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si asistenta a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii educationali faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care are un potential in influentarea educatiei copiilor. Colaborarea dintre institutia de invatamant si familie presupune o comunicare efectiva si eficienta, o unitate de cerinte si o unitate de actiune cand este vorba de interesul copilului. H. Henripise si V. Ross (1976) identifica doua dimensiuni principale ale implicarii reciproce a institutiei de invatamant si familiei in favoarea copilului :dimensiunea relatiei copil-parinte, vizand controlul frecventei, al rezultatelor scolare, in general indeplinirea sarcinilor si sustinerea materiala si spirituala a activitatii didactice a copilului; dimensiunea relatiei familie-scoala care se refera la alegerea unitatii de invatamant, la contactele directe ale parintilor cu reprezentantii institutiei- cadre didactice, administratori. Aceste contacte pot fi intalniri colective dintre admistratia scolara si asociatiile parintilor, reuniunile de informare a parintilor cu privire la continuturile si metodele scolare, exigentele cadrelor didactice etc., a lectiilor deschise pentru parinti, atelierelor de lucrari practice cu parintii. Parintii mai pot colabora si cu prilejul excursiilor, serbarilor, vizitelor, meselor comune etc.Colaborarea si cooperarea parintilor cu institutia de invatamant sunt eficiente si benefice ambilor factori, in conditiile in care comunicarea este reala, in functie de dimensiunea sa umana.  Părinții și copiii - prietenii naturii Cociug Cerasela, Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul”, Târgovişte Încrezători în atotputernicia tehnologiei, oamenii au uitat să trăiască în armonie cu natura, să o înţeleagă, să o protejeze. Uşor - uşor, odată cu apariţia crizelor economice şi a celor ecologice, majoritatea dintre noi a aflat, cu surprindere, că dezvoltarea industrială aduce cu sine riscuri, că aceasta nu face planeta mai puternică, ci, din contra, pământul devine fragil, dând naştere unor inechităţi care ridică întrebări de natură filozofică şi etică. Se impune cu necesitate formarea unei atitudini solidare între generaţii la toate palierele, a unei fiinţe care să ştie să fie în lume, să trăiască în armonie cu natura, cu ceilalţi, cu sine însuşi. A reuşi această armonizare presupune un lung proces de formare, prin care omul devine receptiv la schimbări, capabil să anticipeze, să înţeleagă realitatea şi să o interpreteze, valorizând-o. Ce face şcoala pentru a forma un astfel de om? Aceasta este una din întrebările pe care le auzim adesea în mass-media, în discuţiile cu părinţii sau cu diverşi reprezentanţi ai comunităţii locale. Ei bine, elevii, părinţii şi cadrele didactice din Şcoala „Mihai Viteazul” din Târgovişte sunt foarte deschişi la problemele cu care se confruntă contemporaneitatea, de unde interesul pentru abordarea anumitor tematici în context educativ, prin proiecte, programe, activităţi extracurriculare şi extraşcolare. Acest aspect m-a determinat să-mi prezint intenţia de înscriere şi derulare a unui proiect, care să-i aibă parteneri și pe părinți, în săptămâna Să ştii mai multe, să fii mai bun! Părinţii şi elevii clasei a VIII-a D au fost invitaţi să participe la o activitate care a avut ca scop principal informarea acestora cu privire la intenţiile cadrului didactic. La început, proiectul nostru a debutat cu o lecţie educativă, care i-a avut alături şi pe părinţi (în calitate de invitaţi, dar şi de participanţi la dezbaterea noastră). Activitatea a constat în convorbiri pe tema distrugerii spaţiului verde în general - pădurea, în particular, - şi s-a reliefat că toate procesele în biosferă sunt dependente unele de altele. De asemenea, elevii și părinții au urmărit un fragment dintr-un film în care se făcea un scurt istoric al evoluţiei omenirii şi al rolului pe care l-au avut oamenii asupra mediului înconjurător. Se scotea în evidenţă faptul că omenirea este doar o părticică mică a biosferei, însă, pe întreg parcursul existenţei sale, omul nu s-a adaptat la natură, ci a încercat să o supună, să o facă comodă pentru el. Copiii și părinții au lucrat pe grupe şi au comentat câteva maxime/ aforisme legate de pădure: În arsenalul mijloacelor pentru menţinerea echilibrului ecologic, pentru protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător, pădurea constituie cel mai important factor natural, foarte eficient, stabil şi inepuizabil. (P.Cioclu) A gândi înseamnă a căuta lumânări într-o pădure. (Jules Renard) Hârtia. Aplatizăm păduri, ca să le mâzgâlim apoi cu platitudini. (Valeriu Butulescu) Şi pădurile tind să se retragă spre muzee. (Vasile Ghica) Sunt şi copaci, sunt şi fire de iarbă, dar meritul lor este de a alcătui pădurea. (Titu Maiorescu) Face mai mult zgomot un copac ce cade, decât toată pădurea care creşte în tăcere (proverb chinezesc) Activitatea s-a finalizat cu elaborarea unor reguli (părinţii şi elevii au lucrat în echipă, scriind pe postituri minimum două reguli pe care ar trebui să le urmăm ca să avem parte de un mediu sănătos). Postiturile au fost lipite pe un copac desenat pe o foaie de flipchart, iar arborele a primit denumirea Copacul speranţei. Printre regulile gândite de participanţii la activitate, se numără: Să menţinem în permanenţă curăţenia, astfel încât să nu existe aruncate aiurea: hârtii, sticle, ambalaje alimentare, resturi de mâncare sau orice alte obiecte/ lucruri! Să strângem gunoiul atunci când ieşim la picnic în pădure! Să udăm florile şi să plantăm copaci! Să păstrăm în bune condiţii tot mobilierul existent (mese, scaune, dulapuri, panouri, tablouri, paturi etc., astfel încât să nu fim nevoiţi să tăiem copaci!) Să reciclăm în mod corespunzător resturile menajere! Să ne asigurăm în permanenţă că locurile în care ne aflăm/ trăim/ muncim reprezintă un spaţiu curat, îngrijit, primitor, de care putem fi mândri! Să menţinem curăţenia pe stradă, în parcuri, în păduri etc.! Să luăm atitudine pentru a corecta pe cei care nu respectă spaţiile verzi! Apoi, copiii și părinții s-au bucurat de o activitate ce s-a desfăşurat în Parcul Chindia din oraşul Târgovişte. Elevii au inițiat o campanie cu titlul Natura e casa ta! (copiii au împărțit pliante și au încercat să sensibilizeze oamenii de pe stradă prin materialele create de ei: pancarte, fluturași, ecusoane etc.). În mijlocul naturii oamenii se relaxează, devin mai buni, mai sensibili şi, de cele mai multe ori, uşor meditativi. Parcul Chindia le-a oferit elevilor posibilitatea de a se bucura de privilegiile naturii (trilurile păsărilor, adierea frunzelor copacilor, susurul micului izvor aflat în apropierea ruinelor Turnului Chindia). Acest cadru a reprezentat o adevărată sursă de inspiraţie pentru copii. Iată un pasaj din feedbackul primit de la un copil: Cum ar fi dacă v-aţi trezi dimineaţa şi aţi privi pe fereastră sute de pantofi uriaşi care distrug tot ce întâlnesc în cale?V-aţi simţi bine? Eu, sincer, nu. Dar oare ce este de făcut pentru a împiedica această catastrofă?! Totul trebuie tratat cu foarte multă seriozitate şi trebuie stabilite nişte reguli clare.[...] Întoarcerea la natură este singura cale care ne mai poate salva. (Iacob Andreea) În concluzie, elevii și părinții au înţeles că fiecare are un rol important în societate şi că atât timp cât avem grijă de mediul în care trăim, natura este generoasă; dacă, însă, continuăm să o ignorăm şi să sperăm că va suporta la infinit efectele noastre nocive, putem avea surprize neplăcute. Până la urmă, de noi depinde felul în care vrem să trăim. Bibliografie: 1.COZMA, Teodor, 1997, Educaţia formală, nonformală şi informală în psihopedagogie, Iaşi: Editura Spiru Haret; 2. ROCKSTROM, Johan; WIJKMAN, Anders, 2012, Falimentarea naturii, Bucureşti: Editura Compania.  RELAŢIA GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE Prof. înv.primar: Codescu Viorica - Elena Şcoala Gimnazială „Dumitru I. Ionescu” Calvini, Buzău „Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu sunteţi la şcoală. Felul cum vă îmbrăcaţi, în cum vorbiţi cu şi despre alţi oameni, cum vă bucuraţi sau vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii sau cu duşmanii, cum râdeţi sau chiar cum citiţi ziarul - toate acestea au pentru copil o mare însemnătate.” (Andre Berge) Dezvoltarea copiilor este dependentă de ocaziile pe care i le oferă rutina zilnică, interacţiunile cu ceilalţi, de organizarea mediului de învăţare, de activităţile sau situaţiile de învăţare special create. Grădiniţa realizează sprijinirea viitoarei activităţi şcolare prin formele specifice: jocul şi învăţarea. Jocul reprezintă calea cea mai importantă prin care copilul primeşte învăţătura. Pentru atingerea finalităţilor prevăzute în curriculum, activităţile de învăţare au un caracter planificat, sistematic, metodic, organizate şi conduse de către cadrul didactic. Învăţământul preşcolar trebuie să realizeze educaţia preşcolară având ca funcţie majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilităţile şi dotările sale, în interesul său şi al comunităţii sociale. Complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane şi sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă faţă procesul educaţional, fac necesară realizarea unei comunităţi de opţiuni între mediile responsabile: grădiniţă, şcoală, familie şi comunitate. Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei. Între aceştia şi comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiectul şi subiectul educaţiei. Dacă aceste două medii se susţin şi se completează, ele asigură într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi în viaţa socială. Formarea personalităţii copilului constituie obiectivul principal al acţiunii educative urmărit atât în familie, cât şi în şcoală. Astfel, sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Astfel, parteneriatele reprezintă o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Printre formele de legătură pe care şcoala poate să le organizeze cu părinţii elevilor, sugerez: consilierea săptămânală a părinţilor, întâlniri ori de câte ori se ivesc diferite probleme; vizite la domiciliul elevilor, corespondenţa cu părinţii, lectorate pedagogice organizate pe cicluri de învăţământ sau pe seriile aceleeaşi clase, în cazul claselor paralele; adunări comune cu elevii şi părinţii, reuniuni, excursii, manifestări culturale-distractive. Pe o listă a priorităţii parteneriatelor educaţionale este parteneriatul dintre grădiniţă şi şcoală. Noi am iniţiat astfel de parteneriate între fiecare nouă generaţie de preşcolari şi foştii preşcolari, în noua lor postură de şcolari. Ne-am permis acest lucru având în vedere că şcoala preia marea majoritate a preşcolarilor noştri. Practic, aceleaşi învăţătoare au preluat şi continuă să preia generaţii de preşcolari ai aceloraşi educatoare. Acesta este un avantaj nu numai sub aspectul unei bune cunoaşteri a viitorilor şcolari de către învăţătoare şi al apropierii preşcolarilor de viitoarele lor dăscăliţe, ci şi o modalitate convenabilă, pentru educatoare, de a urmări evoluţia foştilor preşcolari. Interacţiunea şcolarilor cu preşcolarii grupei mici, într-un mediu familiar şi pentru unii şi pentru ceilalţi, a condus spre dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionare cu rol motivant în procesul instructiv-educativ. Organizaţi în grupuri mixte, alteori în perechi, copiii cooperează, colaborează, acceptă ajutorul celuilalt pentru rezolvarea unei sarcini, pentru explorarea unei teme noi sau, pur şi simplu, motivaţi de lejeritatea actului de comunicare şi relaţionare. Vom enumera, în continuare, câteva exemple de activităţi de genul celor pe care le-am derulat noi în cadrul parteneriatului: Implicarea şcolarilor în acţiuni cu impact emoţional asupra preşcolarilor- Ziua mamei, Ziua copilului, Moş Nicolae; Activităţi demonstrative, în general cu caracter practic sau artistico-plastic( la grupa mică şi mijlocie), a căror desfăşurare impune colaborarea şcolar-preşcolar; Implicarea preşcolarilor în derularea unor manifestări festive (1 Decembrie, 24 Ianuarie) ce se desfăşoară în şcoală; Antrenarea şcolarilor şi a preşcolarilor în acţiuni de protejare a mediului; Activităţi demonstrative interactive de evaluare a nivelului cognitiv şi psiho-motor al preşcolarilor grupei mari pregătitoare, cu participarea şcolarilor în calitate de membrii ai juriului; Marcarea Zilei Europei prin acţiuni în parteneriat, ceea ce implică constituirea unor echipe mixte şi distribuirea sarcinilor corespunzător vârstei şi colaborarea eficientă pentru rezolvarea acestora. Noi lucrăm cu oameni, nu cu obiecte. Copiii de vârstă şcolară mică au nevoie de afecţiune, de înţelegere, de spijin, într-un cuvânt de un „prieten” căruia îi spun tot ce îi frământă, să fie înţeleşi, să treacă mai uşor peste neajunsuri. Condiţiile în care trăim şi muncim ne fac să dăm cât mai multă importanţă acestei probleme. Continuu trebuie să ne întrebăm dacă suntem sau nu aproape de elevii noştri. Însuşirile care dau distincţie unui învăţător sunt: competenţa pedagogică, munca de pregătire, stăpânirea disciplinei de predat, avans în informaţie, măiestria şi tactul pedagogic, stilul de predare, personalitatea, exigenţa, etc. Consider necesare şi oportune realizarea activităţilor cu implicarea diferiţilor actori educaţionali, parteneri pentru realizarea cu succes a tendinţelor şcolii de azi, şcoală activă, prietenoasă, deschisă în permanenţă. „Nimic nu-i mai frumos, mai nobil decât meseria de profesor sau învăţător, de grădinar de suflete umane, de călăuză a celor mai curate, mai pline de energie şi de căldură suflete umane” (Dumitru Almaş) BIBLIOGRAFIE: 1.Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe - Cârţu Alexandru”, Craiova, 1993.  Relaţia Grădiniţă - Familie Prof. Înv. Preşc. CODÎRLĂ ILEANA G.P.P. “SF. MARINA”, CÂMPULUNG Ritmul alert al vieţii sociale de astăzi, modificarea statutului atât al familiei cât şi al soţilor în cadrul acesteia, atribuţiile crescute ale femeii, fac ca rolul grădiniţei să fie mare nu numai în ceea ce priveşte educaţia copiilor, ci şi a părinţilor. Copiii reprezintă o categorie socială care, în ciuda aparenţelor, nu au timp să aştepte; dacă sunt lăsaţi să crească fără ajutorul de care au nevoie, personalitatea viitorului adult are, cu siguranţă, de suferit. Pornind de la ideea că în educaţia timpurie este esenţial să fie corelate participarea şi acţiunea celor trei parteneri implicaţi deopotrivă în formarea copilului - cadre didactice, copii şi părinţi, putem afirma că factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune familie - grădiniţă. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi colective, în concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile şi aptitudinile fiecarui copil. Grădiniţa trebuie să găsească o punte de legatură cu familia, arătând părinţilor noi căi spre educaţie în beneficiul copiilor. Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Ponind de la necesitatea cunoaşterii socio-psiho-pedagogice a copilului, grădiniţa doreşte colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale şi diferenţiate pe care viaţa de preşcolar o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie - colaborarea cu grădiniţa. Temelia educaţiei copilului, a dezvoltării lui, a formării personalităţii acestuia se fundamentează în familie, iar apoi se continuă în grădinită şi în şcoală. Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieţii revin în primul rând familiei sale.La intrarea în grădiniţă, pentru o bună cunoaştere a copilului şi o evaluare eficientă a acestuia, este esenţială comunicareas dintre părinţi şi educatoare. Este important de menţionat şi faptul că, chiar şi atunci când grădiniţa oferă programe foarte eficiente, ea nu poate contracara experienţele negative acumulate de copil în familia sa. Pe de altă parte, ceea ce învaţă copilul în cadrul activităţilor instructiv-educative pierde din importanţă şi eficienţă dacă părinţii nu întăresc şi nu valorifică programul educativ desfăşurat în grădiniţă. Toate aceste motivaţii conduc la necesitatea şi importanţa unui parteneriat real, activ, cu implicarea susţinută a familiei. De aceea toate cadrele didactice ar trebui să-şi propună şi să desfaşoare parteneriate cu familia, diverse proiecte educaţionale prin acţiunile cărora să implice părinţii în viaţa grădiniţei, aşa încât aceştia să devină parteneri activi în educaţia copiilor lor. Conceperea şi realizarea parteneriatului grădiniţă-familie are de obicei drept scop consilierea părinţilor privind cunoaşterea propriilor copii şi aplicarea unor strategii educaţionale corecte, atât în cadrul familial, cât şi în instituţia preşcolară şi în comunitate. Este de preferat ca temele ce vor fi abordate, activităţile ce vor fi desfăşurate, cât şi calendarul acestora, modalitatea de informare a celor implicaţi să fie stabilite de comun acord, să cuprindă modalităţi de informare şi de minimă formare a competenţelor necesare realizării unei bune şi corecte educaţii acasă, cât şi prilejuri de a trăi emoţional alături de copii satisfacţia dobândirii unor priceperi şi deprinderi, manifestata într-un cadru organizatoric specific grădiniţei, eventual festiv. Ca şi cadru didactic, dar şi ca părinte, propun tuturor colegelor şi părinţilor următoarele versuri drept punct de plecare în activitatea ce o desfăşoară cu copiii: “Copiii învaţă ceea ce trăiesc ! Dacă un copil trăieşte cu dezaprobare El învaţă să condamne. Dacă un copil trăieşte cu ostilitate, El învaţă să lupte. Dacă un copil trăieşte cu ridiculizare, El învaţă să fie timid. Dacă un copil trăieşte cu ruşine, El învaţă să se simtă vinovat. Dacă un copil trăieşte cu toleranţă, El învaţă să fie răbdător. Dacă un copil trăieşte cu încurajare, El învaţă să aibă încredere. Dacă un copil trăieşte cu laudă, El învaţă să-i aprecieze pe ceilalţi. Dacă un copil trăieşte cu nepărtinire, El învaţă dreptatea. Dacă un copil trăieşte în siguranţă, El învaţă să aibă credinţă. Dacă un copil trăieşte cu încuviinţare, El învaţă să-i placă propria persoană. Dacă un copil trăieşte cu acceptare şi prietenie, El învaţă să găsească dragostea în lume.”  Relaţia grădiniţă - şcoală - familie -societate Prof.înv.primar: Codrea Lidia Şcoala Gimnazială Nr. 2 Sighetu Marmaţiei Maramureş Relaţia grădiniţă - şcoală - familie - societate, aşa cum se observă şi din imaginea alăturată, este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei iar prin idealul educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii . Necesitatea abordării parteneriatului între aceste mari „instituţii”: grădiniţă, şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI. Grădiniţa Grădiniţa este un mediu creativ si interesant, care pune baza educatţei copilului şi îl ajută să deprindă primele aptitudini necesare pentru şcoală. Ii oferă oportunitatea de a descoperi lucruri noi şi de a-şi dezvolta abilităţi esenţiale pentru viaţa de zi cu zi, pe care stând acasă nu le poate dobândi. Şcoala Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. Familia În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Societatea Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă. Parteneriatul grădiniţă - familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii, iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.  SCRISOARE DE LA UN PROFESOR BUN CĂTRE UN PĂRINTE BUN Codrea Simona Carmen Îndrăznesc să îți spun ce simte un profesor bun atunci când, deși face tot ce poate pentru copilul tău, nu-i poate pune, la sfârșitul zilei, decât note proaste. Care este misterul din spatele următoarei tipologii de copil: este isteț, comunicativ, descurcăreț și activ - are o inteligență observabilă - și totuși obține scoruri mediocre, are nevoie de sprijin, reveniri și strategii de recuperare? De ce același program educațional - în varianta lui cea mai fericită - produce în unul transformări extraordinare, revelații ale propriilor pasiuni și satisfacții intelectuale adevărate, iar pentru chiar colegul lui de bancă, declanșează renunțări și plictis? Probabil că te-ai asigurat, ca și mine, că faci tot ce-ți stă în putință pentru traseul lui academic: ai ales cea mai bună școală, te-ai zbătut să fie în grațiile celei mai bune învățătoare, l-ai dat la cei mai buni meditatori din oraș, l-ai înscris la cursuri de limbi străine, l-ai dus, pe rând, la vreo trei sporturi, i-ai cumpărat tot ce ți-a cerut, i-ai dat întotdeauna tot ce e mai bun. Am întâlnit mulți părinți, ca tine, care, exasperați, cred că soluția salvatoare stă în a munci mai mult, în repetiție, în exercițiu, în condamnare la muncă silnică. Am fost de multe ori pusă la zid că nu dau teme lungi, care să-l forjeze în execuție până ce știința se lipește de el. Am fost alături de tine când mi-ai cerut să fiu mai severă sau să mă încrunt mai impresionant. Am întors cheița împreună pentru o săptămână-două, copilul s-a activat de frică sau rușine, după care a căzut înapoi, în ritmul lui natural și și-a încetinit eforturile în inerția proprie stării lui de echilibru. De ce? Cu ce am greșit amândoi? Îndrăznesc să îți spun că, după mine, secretul reușitei copilului tău nu este nici munca susținută, nici inteligența. Ele nu sunt o premisă, ci, mai degrabă, o etapă intermediară, un succes parțial, la care s-a ajuns pornind de la alte baze mai subtile, mai misterioase. Acestea se văd în sclipirile ochilor lor, în prima zi de școală, după ce au luat poziție, pentru prima dată, în băncile clasei mele. Știu, după câteva minute, care sunt deja în barcă, alături de mine, și care vor trebui pescuiți din când și resuscitați cu guri de respirație artificială - copiii meditați, sprijiniți în cârjele intervenției altor profesori, pentru liniștea noastră, a tuturor Acesta este un lucru despre care am bănuit mereu că îl aduc de acasă, din spațiul intim sau din sinergia relației lui cu tine. Știu că, la un moment dat, mă vor surprinde toți cu gândirea lor, că vor avea intervenții fericite în lecție, că vor dovedi că sunt inteligenți, dar că nu toți vor ține ritmul, nu toți vor fi capabili de efort, nu toți vor ține dinții strânși în îndârjirea de a depăși obstacole. Ceva din felul în care tu l-ai introdus în lume trebuie să își fi spus cuvântul până ajunge în băncile clasei mele. Cele mai recente studii au definit acest ingredient ca o ”stare de bine” a copilului, capabilă să influențeaze în mod dramatic puterea lui de concentrare, dorința de reușită, rezistența la efort și ambiția creșterii personale. Educația lui a început din prima lui zi de viață, atunci când probabil, îl credeai mic, neputincios și incapabil să te înțeleagă. Primul lucru pe care îl află atunci este și cel mai important - el îi intră în sistem pe căi inconștiente, dincolo de percepțiile noastre raționale, cu o extraordinară forță empatică, pe care o pierdem cu toții, mai târziu. În primii ani de viață învață de la tine cel mai important lucru: învață fie că e liber, fie că îți aparține. Depinde de ce crezi tu. Credințele tale i se transmit, îi aprind steaua din frunte. Nu cred că fiul sau fiica ta îți aparțin cu adevărat. Copilul tău vine cumva din lumea de dincolo, din stele, și are nevoie, aici, pe Pământ, să se însoțească, să se atașeze, să fie iubit, să crească. Totul, pentru a putea să își învețe propriile lecții. El are deja o lume - una doar a lui, pe care va trebui s-o așezați în ordinea omenească, să o clarificați împreună, ca într-un gest pios de restaurare a unei piese vechi și misterioase, de dinainte de vremuri, acoperite de praful sau vopseaua infamă a necunoscătorilor. Caută să îți sincronizezi deciziile cu ritmul și nevoile lui, nu te vârî cu autoritatea vârstei tale peste necesarele lui experiențele. Învață-l să fie liber. Asta îi va da mai târziu energia de care are nevoie ca să își găsească pasiunile, să devină competent, așa cum ți-l dorești. Copiii au înstincte extraordinare - așa că ei vor auzi muzica din cuvintele tale, îți vor recunoaște iritarea și îți vor adulmeca, spontan, starea de spirit. Nu vor înțelege logica argumentelor tale, se vor încărca doar de vinovății și teama că nu te satisfac pe tine. Ca să se îndrepte sau să facă ceea ce consideri tu a fi binele lui, copilul trebuie să-ți asculte glasul din poziția umăr-la-umăr, din energia egalității care ne-a plămădit pe noi toți. Înainte de asta, trebuie să scoți din intenția ta toată nemulțimirea, frica sau crisparea eșecului. Va fi mai bun dacă îl inspiri, dacă folosiți greșelile ca sursă de creștere, nu una a complexului de inferioritate. De pe poziție de luptă și cu emoții negative nu poți obține nimic pe termen lung. Doar supunere de moment, o alegere instinctivă între două lucruri nedorite, unul mai nesuferit ca altul. Dorința oricărui copil este să se vadă în ochii tăi. De acolo își ia puterea de viață. Dacă va găsi acolo, repetat, reflecția nereușitelor sau laude exagerate pentru micile lui victorii - va învăța că valoarea personală este legată de aprobarea ta. Va învăța să aleagă cu ochii închiși. I-ai dat de mic de toate, i-ai preîntâmpinat orice dorință - încă înainte de a și-o fi formulat, i-ai ameliorat cu promptitudine orice stare de disconfort, te-ai alarmat la fiecare scâncet și ai făcut din strănuturile lui un capăt de țară. O altă veste bună este că eu sunt un profesor bun: pot să-mi adaptez strategiile.Pot, din când în când, să-l cert sau să-l încurajez. Pot chiar să îi explic și a cincea oară sau să îi șterg, înțelegătoare, lacrimile de pe față. Pot face lucrurile să pară mai bune de la o zi la alta. Nu pot însă rescrie lecția lui despre libertate, nici devirusa sistemul lui de frici, nici transforma curentul care îi alimentează efortul. Nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că firul care îl leagă de tine are împământare la tine, acasă, în tensiunea aspirațiilor voastre de viață. Și în definiția pe care știi s-o dai, la rândul tău ”părintelui bun”.  COLABORAREA ŞCOALᾸ-FAMILIE Profesor învăţământ primar CODREANU OANA, Şcoala Gimnazială „General Nicolae Şova” -Poduri, judeţul Bacău Rolul conducӑtor ȋn educaṭia elevilor ȋl are ṣcoala. Familia trebuie sӑ sprijine ȋnsӑ, permanent, activitatea educativӑ a ṣcolii. Ȋn timpul cȃt copilul este elev, deci atȃta timp cȃt copilul aparṭine colectivului ṣcolii, familia trebuie sӑ ṭinӑ legӑtura directӑ cu ṣcoala ṣi sub ȋndrumarea acesteia va organiza activitatea lui acasӑ. Ṣcoala este interesatӑ sӑ colaboreze cu familia,sӑ-ṣi facӑ din ea un aliat,pentru ca acṭiunea sa educativӑ sặ fie mai profundӑ ṣi de duratӑ. Colaborarea ṣcolii cu familia este necesarӑ ṣi ȋn vederea unei informӑri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaṣterea lui din toate punctele de vedere. Cadrele didactice organizeazӑ ṣi conduc activitatea instructiv-educativӑ din ṣcoalӑ, prelucreazӑ ṣi transmit cunoṣtinṭele prevӑzute de programele ṣcolare, modeleazӑ personalitatea copilului,desfӑṣoarӑ activitӑṭi extracurriculare ṣi extraṣcolare.Ele sunt responsabile de aspectele organizӑrii ṣcolare,de atmosfera generalӑ.Ȋn funcṭie de personalitatea acestora ṣi de stilul didactic ṣi pedagogic se instaleazӑ un anumit climat ȋn grupul celor pe care ȋi educӑ. Unul din cele mai importante obiective educative ale ṣcolii ṣi familiei este formarea la elevi a unei atitudini pozitive, conṣtiente faṭӑ de ȋnvӑṭӑturӑ. Aceasta reprezintӑ condiṭia ȋnsuṣirii temeinice a cunoṣtințelor prevӑzute ȋn programele ṣcolare ṣi, ȋn acelaṣi timp, garanṭia continuӑrii acestei activitӑṭi ṣi dupӑ absolvirea ṣcolii. De aceea,ȋncặ de la debutul ṣcolaritӑṭii, copiii trebuie deprinṣi treptat sӑ ȋnveṭe din convingere, din proprie iniṭiativӑ,independent. Sub ȋndrumarea școlii, familia stabilește regimul de viațӑ al copilului și vegheazӑ la respectarea lui. Ținȃnd seama de condițiile concrete, fiecare familie stabilește orarul de muncӑ și de odihnӑ al elevului, timpul cȃnd sӑ ȋnceapӑ pregӑtirea temelor, cel destinat pentru joc și ocupații recreative alese ȋn mod liber de cӑtre copii, timpul cȃnd sӑ presteze anumite servicii pentru familie. Atunci cȃnd prin repetare un asemenea regim devine obișnuințӑ pentru școlar, controlul pӑrinților va fi din ce ȋn ce mai redus. De o mare importanțӑ pentru ca elevul sӑ obținӑ succese la școalӑ este modul cum pӑrinții ȋși ajutӑ copiii la ȋnvӑțӑturӑ. Ei ȋi vor sprijini sӑ ȋnvingӑ primele dificultӑți și ȋi vor ȋncuraja pentru primele succese. Alarmați de situația școlarӑ precarӑ,unii pӑrinți recurg la “ajutorarea” copiilor prin meditații, fӑrӑ sӑ realizeze cӑ prin acestea ȋncurajeazӑ lenea, nepӑsarea, dezinteresul elevilor fațӑ de munca de ȋnvӑțare. Ȋn acest sens, cuvintele lui Jan Amos Comenius sunt pe deplin edificatoare:”A reuși la ȋnvӑțӑturӑ și a rӑmȃne ȋn urmӑ din punct de vedere moral ȋnseamnӑ mai curȃnd a rӑmȃne ȋn urmӑ decȃt a reuși”. Dacă cele două medii educaţionale - şcoala şi familia - se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială Obținerea unor rezultate bune la ȋnvӑțӑturӑ este condiționatӑ și de ținerea de cӑtre pӑrinți a legӑturii cu școala.Aceștia trebuie sӑ știe necontenit care este situația la ȋnvӑțӑturӑ a copilului, la care obiecte de ȋnvӑțӑmȃnt obține succese,la care ȋntȃmpinӑ dificultӑți,cum se comportӑ cu colegii, ce atitudine are fațӑ de muncӑ. Pentru realizarea acestui obiectiv familia poate folosi și informațiile pe care copilul le dӑ despre activitatea lui la școalӑ:cum a fost apreciatӑ munca lui și cea a colegilor, ce a lucrat, ce greutӑți a ȋntȃmpinat. Dar mult mai valoroase sunt informațiile pe care pӑrinții le pot primi de la cadrele didactice.Acestea nu numai cӑ aratӑ ȋn ce direcție ȋntȃmpinӑ copilul greutӑți, dar oferӑ și ȋndrumӑri corecte și competente pӑrinților. Colaborarea școlii cu familia este necesarӑ ȋn vederea unei informӑri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui,la cunoașterea lui multilateralӑ.Cele mai ȋnsemnate forme de colaborare dintre școalӑ și familie sunt:vizitarea familiei elevilor de cӑtre cadrele didactice,vizitarea școlii de cӑtre pӑrinți pentru ședințele și lectoratele lunare cu aceștia, sau ore de convorbiri cu pӑrinții de cȃte ori este necesar. Școala mai poate folosi și alte forme de ȋndrumare pedagogicӑ a pӑrinților, cum ar fi organizarea unui colț cu articole din presӑ,broșuri și cӑrți care trateazӑ despre educația copilului ȋn familie, sau folosind corespondența cu pӑrinții. Familia și școala sunt instituții ce au un rol esențial ȋn crearea spiritului social al copilului. Acestea ȋl pregӑtesc pentru o integrare optimӑ ȋn viața socialӑ. O bunӑ colaborare ȋntre școalӑ și familie este posibilӑ numai atunci cȃnd familia ȋnțelege menirea școlii: aceea de a fi principalul izvor de culturӑ și factor de civilizație,iar școala vede ȋn familie un aliat,un colaborator sincer, permanent și direct interesat de ȋntregul proces instructiv-educativ. Ca orice relație partenerialӑ, relația școalӑ-familie trebuie construitӑ cu migalӑ și cu mӑiestrie. O concluzie care se impune este aceea cӑ atitudinea elevului fațӑ de muncӑ și fațӑ de ȋnvӑțӑturӑ este rezultatul influențelor educative exercitate de familie și școalӑ asupra lui. Dacӑ pӑrinții și cadrele didactice se preocupӑ nu numai de suma cunoștințelor pe care și le ȋnsușește școlarul, ci și de atitudinea lui fațӑ de munca educativӑ, dacӑ elevul ȋși pregӑtește lecțiile din proprie inițiativӑ, ȋn baza unor deprinderi de muncӑ bine consolidate și a obișnuinței de a munci sistematic, se poate afirma cu certitudine cӑ activitatea educativӑ a școlii și a familiei a fost ȋncununatӑ de succes. Este bine ca elevii sӑ ȋnvețe ȋncӑ de mici,cӑ „Ȋn cӑminul familiei, copiii trebuie sӑ-i respecte pe pӑrinți,ȋn afara cӑminului pe toatӑ lumea,iar ȋn singurӑtate pe ei ȋnșiși”, dupӑ cum spunea regele grec Demetrius. Bibliografie: -Tircovnicu V.-„Pedagogie generalӑ”-Editura Facla-1975; -Baran Pescaru A.-„Parteneriat ȋn educație familie-școalӑ-comunitate”-Editura Aramis-București, 2004.  Rolul esențial al familiei în dezvoltarea copilului de orice vârstă, a adolescentului de azi și implicit a adultului de mâine Codruța- Cornelia Dănuț Profesor de Limba și Literatura română Colegiul Tehnic C.D.Nenițescu, Baia Mare Educația este o activitate specific umană care se realizează în mod sistematic, rațional și organizat. În fiecare moment un subiect individual sau colectiv acționează asupra unui obiect individual sau colectiv, în vederea trasformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare care să corespundă cerințelor actuale, dar și de perspectivă ale societății. Cred că este definiția clasică a educației, definiție pe care am învățat-o din clasa a IX, pe băncile Școlii Normale Gheorghe Șincai, Zalău. Mi-o amintesc așa de bine, de parcă ieri aș fi memorat-o. Educația este cea care deosebește realmente omul de animal. Dacă acesta din urmă nu poate fi instruit, format, ci doar dresat, singura ființă capabilă de aceste performanțe este omul. Omul este singura creație divină educabilă cu adevărat. Educația este în sine cea care îl scoate pe om din starea de natură și-l așază în sfera culturii. Educația puiului de om începe din frageda pruncie, din familie. Familia rămâne indubitabil celula de bază a societății. De la membrii ei micuțul adună nectarul celor șapte ani de acasă. Părintele este modelul său în primii ani de viață. Comportamentul copilului, limbajul său, sunt copia fidelă a ceea ce se întâmplă în familie. A doua treapă este cea a primelor contacte cu mediile educaționale. Dacă familia și mediul exercită influențe educative, adevăratele activități instructiv-educative se organizează odată cu integrarea puiului de om în grădiniță. Aici cunoașterea devină accesibilă într-un mod organizat, sistematic, respectând particularutățile de vârstă, dar și cele psiho-individuale ale fiecăruia. Grădinița e deschizătoare de drumuri. E extraordinar faptul că la acest nivel educațional, legătura dintre familie și instituția de învățământ este una strânsă. Există un cordon ombilical care unește cei doi poli, care nu ar trebui să se rupă decât atunci când copilul absolvă liceul. Părintele vine obosit după o zi grea de muncă, dar adresează educatoarei o multitudine de întrebări: despre aptitudinile copilului, despre programul zilei, despre modul în care micuțul relaționează cu ceilalți subiecți de vârsta lui etc. Urmează apoi integrarea în ciclul primar. Aici programul plăcut al grădiniței, jocurile sale, poezioarele, personajele de basm, visele și optimismul inimii de vată a păpușilor e înlocuit de reguli mai stricte, de teme lungi și obositoare uneori, de programe școlare rigide care trebuie neaparat urmate. Copilul, părintele și școala sunt un triunghi care interacționează încă destul de mult. Îndrumători din umbră, părinții de abia reușesc să rezolve uneori problemele de matematică atât de complicate și complexe din tema copilului. Izbindu-se de eșecuri și satisfacții, copilul crește ca un bobocel și ajunge pe băncile gimnaziului, apoi ale liceului. Problema care apare este că treptat se rupe pentru foarte mulți dintre ei legătura dintre familie și școală. Părinții mult prea ocupați, ori plecați în străinătate, nu mai prezintă interesul de ieri față de activitățile copilului. Dacă la grădiniță deveneau uneori agasanți prin întrebările continue adresate doamnei educatoare, acum cei mai mulți nici nu ajung la ședința cu părinții, nici nu trec pe la liceu în cei patru ani terminali. Mentalitatea lor este că al lor copil este acum suficient de mare, se descurcă, iar sarcina educării lui revine în totalitate școlii. Aici profesorii trebuie să lege și să dezlege firul tuturor problemelor copiilor. Atitudinea necooperantă a familiei conduce la multe probleme care îi afectează pe subiecții educației - elevii. În esență care ar fi soluția optimă ca dascălii, elevii și părinții să rămână conectați de la început până la sfârșit? o întrebare care își caută încă răspunsul. În urma multor încercări, am constatat că cea mai bună soluție pare a fi organizarea de activități extrașcolare comune, la care să participe atât elevii, cât și ai lor părinți. Prezența părinților nu e la cote maxime, dar majoritatea se străduiesc. Paleta acestor activități fiind variată, atât din punct de vedere tematic, cât și din punctul de vedere al zilelor și orelor la care au fost planificate. Astfel în acest an școlar am organizat o serie de activități comune. Chiar și ședințele cu părinții au presupus și prezența elevilor, considerându-se că e necesar ca protagoniștii discuțiilor să fie prezenți. Pentru că majoritatea elevilor noștri provin din mediul rural, dar și pentru că părinții muncesc și la serviciu și prin gospodării, ședințele au fost organizate în weekend, mai exact chiar duminica. Părintele, elevul, dirigintele, au discutat la unison problemele și situațiile care îl privesc pe cetățeanul de mâine. Datoria familiei și a școlii este să se asigure că viitorul adult e pregătit moral, spiritual și profesional pentru a se integta activ în societate. Activitățile la care au fost invitați și părinții s-au derulat continuu, ușa fiind deschisă pentru ei mereu. Multe au fost activități recreative, altele cultural artistice ori de voluntariat. Printre ele s-au numărat: Prin India pe urmele Maitreyiei, Călător prin satul meu natal, Mica Unire, un pas spre România Mare, Ziua toleranței, Deschide-ți inima către oameni, Gânduri de Crăciun, Magie de Crăciun, Pașaport pentru cultură, Halloween party, Flori de gând împotriva violenței, Amintiri dintr-un tablou, Dor de Nichita Stănescu, Bookland etc. Interesantă a fost ideea de a face un clasament și o premiere a celui mai activ părinte. Premiul l-a primit doamna Ana Palincaș, mama lui Vasilică, elev în clasa a IX-a B. Vasilică este cel mai deosebit elev al liceului nostru. Este un copil cu nevoi speciale. Este imobilizat într-un scaun cu rotile, având probleme locomotorii încă de la naștere. Vasilică este un luptător, iar mama sa o eroină. Ea e cea care nu se dă bătută. Îl aduce zi de zi la școală, îl duce la programul de recuperare, îl ajută la teme și e prezentă mereu în programul școlii, la toate activitățile. Și asta deoarece însuși Vasilică e foarte activ. Vasilică este elevul care zâmbește cel mai mult. El știe să se bucure de lucrurile mărunte, să transforme fiecare lacrimă într-un zâmbet, fiecare apus într-un răsărit. El nu se lamentează, ci dă drumul vieții așa cum vine. La activitatea de Haloween s-a costumat în Zoro, la Șezătoarea literară, atât el, cât și mama lui au îmbrăcat cu mândrie costumul popular maramureșean. La activitatea dedicată lui Eminescu, poetul nepereche, a realizat un desen inspirat de poezia Lacul și exemplele pot continua. Cei doi formează o echipă minunată, un exemplu de urmat. Vasilică are un vis: acela de a deveni actor! Nu se dau bătuți: nici copilul, nici mama. Ce păcat că majoritatea părinților uită de nevoia constantă a copilului de a simți că cineva îl ocrotește, îl sprijină și îi acordă toată încrederea. Doamna Palincaș a mărturist gâtuită de emoție că mai are doi copii mai mari, perfect sănătoși și regretă, căci simte că nu s-a implicat suficient în viața lor, așa cum se implică în viața lui Vasilică (care este dependent de ea). A spus cu sinceritate că a considerat că se descurcă ei, dar acum își dă seama câte bucurii îți aduc în viață împlinirile sufletești ale copilului. Dacă ar da timpul înapoi, mărturisește că nu ar mai lipsi de la nicio activitate a copiilor, ci ar trăi cu ei bucuria și magia fiecărei clipe. Spune cu zâmbetul pe buze că fericirea e creată de lucruri mărunte. Nu înseamnă că și-a neglijat copiii, doar că făcând comparație între situațiile odraslelor sale, își dă seama că a trebuit să treacă prin această experiență grea pentru a-și da seama de lucrurile care contează cu adevărat. Prezența mamei lângă copil e primordială, orice vârstă ar avea. Nimic nu e mai important decât prezența mamei lângă fiu ori fiică, nici munca la câmp, nici responsabilitățile job-ului, nici doi-trei bănuți adăugați în plus pentru orele muncite suplimentar. Felicitări doamnei Palincaș. Păstrăm vie speranța că modelul ei va fi urmat, măcar pe jumătate și de părinții care trăiesc din plin bucuria de a avea copii perfect sănătoși. Fără a cădea în latura emoționalului, subliniez cu certitudine rolul esențial al familiei în dezvoltarea copilului de orice vârstă, a adolescentului de azi și implicit a adultului de mâine. Părintele rămâne stâlpul copilului, iar mâine copilul va deveni toiagul părintelui.  REUŞITA COLABORĂRII GRĂDINIŢĂ-FAMILIE-SOCIETATE PROF. ÎNV. PREŞC. COJOCARU ALEXANDRA GRĂD. P.P. GURAHONŢ JUD. ARAD Învăţământul preşcolar, ca primă treaptă în sistemul naţional de învăţământ, are menirea de a asigura fundamentele esenţiale ale funcţiei umane în devenirea ei ca individualitate socială şi respectiv ca personalitate. Pentru a se ajunge la această desăvârşire a fiecărui copil, paşii lui trebuie îndrumaţi cu mare atenţie, măiestrie, profesionalism. În vederea formării tinerii generaţii pentru viaţă şi societate, activitatea ce se desfăşoară în grădiniţă trebuie cunoscută atât de familie cât şi de comunitate. Cum? Implicarea familiei cât şi a comunităţii este necesară şi benefică în dezvoltarea copilului . Pregătirea copilului pentru şcoală, pentru viaţă se realizează în mod progresiv, începând din primii ani ai existenţei şi se continuă, intensificându-se în grădiniţă, pentru că numai într-un proces organizat se poate realiza punerea de acord a nivelului de dezvoltare psihică şi cerinţele mereu sporite pe care le solicită şcoala, societatea. Grădiniţa trebuie să găsească o modalitate de colaborare cât mai apropiată cu familia . Este absolut necesar să se arate părinţilor beneficiile comunicării, concretizate prin acţiuni şi activităţi de parteneriat, în vederea unei dezvoltări armonioase a copilului. O colaborare reală a educatoarei cu familia trebuie să fie bazată pe sinceritate şi încredere reciprocă, având ca scop realizarea unei unităţi de cerinţe în munca de educare a copiilor, a folosirii aceloraşi metode în procesul educativ,a adoptării aceloraşi atitudini faţă de comportamentul copiilor în diverse situaţii. Atunci când este bine stabilită relaţia grădiniţă-familie, comunitatea va fi prezentă şi influentă într-un fel sau altul în activitatea copiilor preşcolari. Noi, cadrele didactice avem datoria de a învăţa părinţii cum să fie cât mai apropiaţi de activitatea copiilor din grădiniţă, ca aceştia să fie înţeleşi, apreciaţi, să simtă afectivitate, sprijin necondiţionat, IUBIRE. Comunitatea ne-a fost alături în diverse împrejurări, ori de câte ori am apelat la sprijin colaborare, înţelegere, având bineînţeles mulţumirea că în grădiniţă, cu aceşti copiii minunaţi se pot realiza lucruri frumoase. Cu mare dăruire am pregătit activitatea: „Să ne cinstim eroii de pe meleagurile natale”, unde,la Monumentul eroilor din localitate, sub fluturarea drapelului ţării s-au încununat lacrimi, cântece patriotice, recital de poezii, flori depuse cu puritate pe mormintele eroilor. Părinţii cât şi autorităţile locale au fost profund impresionaţi încât nu le venea să se despartă de acele momente de cinstire şi profundă recunoştinţă pentru martirii neamului, aduse din suflete curate de copiii îmbrăcaţi în frumoasele costume populare, exprimând cu tărie mesajul: „ noi suntem români”. An de an ziua de 1 IUNIE a fost o zi specială pentru fiecare copil, o sărbătoare a bucuriei şi jocului. Din activităţile desfăşurate copiii au înţeles că pe-ntinsul globului trăiesc miliarde de copii, diferiţi dar egali în drepturi şi şanse, că toţi au dreptul să viseze, să se bucure de copilărie, să existe o prietenie fără frontiere, indiferent de naţionalitate şi culoare. Mesajul de prietenie şi pace a fost transmis atât prin vers şi cânt, dar şi prin desene, postere, gânduri şi flori. Cine oare poate transmite mai sincer acest mesaj al păcii pe pământ şi al prieteniei decât cele mai inocente voci şi mai nevinovate fiinţe, copiii! Copiii sunt un dar de la Dumnezeu şi noi, dascălii, alături de părinţii lor avem menirea de a le face viaţa mai frumoasă, de a lumina sufletul şi mintea lor, de a clădi zi de zi speranţă, încredere şi adevăr. Serbările reprezintă un nesecat izvor de bucurie, este un moment mult aşteptat atât de copii, cât şi de părinţi, pregătit de noi, educatoare, cu mare interes, emoţii deosebite şi drag. Părinţii pregătesc costumele necesare pentru interpretarea diferitelor roluri cu mare plăcere şi responsabilitate, invitând la serbare pe toţi cei dragi familiei. Serbările sunt un adevărat spectacol pentru părinţi, bunici, invitaţi din cadrul comunităţii locale. Aici se transmit reciproc : bucuria, zâmbetul, lacrima, mulţumirea, duioşia.  Educație fără frontiere!: Relația grădiniță-școală-familie-societate! Prof.înv.preşcolar Cojocaru Camelia Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară). Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Grădiniţa Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului. Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative diferite continuând continuu educaţia începută acasă. Şcoala Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. Familia În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude. Societatea Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă. Parteneriatul grădiniţă - familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii. O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.  EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE: RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE Prof.înv.preşc. COJOCARU MARIANA GPN „MICUL PRINŢ” MĂGURELE PRAHOVA Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul grădiniţa, şcoala, familia,întreaga societate, iar cooperarea acestora apare logică, stringentă. Necesitatea abordării parteneriatului dintre instituţii: grădiniţă, şcoală, familie, societate, atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăruia, dar toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului. Faptul ca micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal,însă faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit. Grădiniţa este spaţiul în care este foarte importantă socializarea,ea răspunzând unor funcţii educative diferite în funcţie de mediul în care ea se află. Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului. Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale,transmite cunoştinţe,dezvoltă abilităţi,formează competenţe,valori recunoscute şi acceptate social. Familia a avut întotdeauna o influenţă decisivă asupra educaţiei,ea fiind capabilă să reacţioneze şi să contribuie la dezvoltarea societăţii. În familie se consolidează relaţiile dintre generaţii,care sunt de o importanţă crucială pentru evoluţia societăţii umane. Aici fiecare membru este special, are o identitate specifică; aici sunt valorizate diferenţele, fiecare este important şi indispensabil. Pentru copil familia este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte şi care participă la satisfacerea nevoilor lui. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă,este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Societatea este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă, aici poate adera la un model de grup,poate obţine starea de apartenenţă. Prin participarea în societate el reuşeşte să păşească dincolo de pragul casei în condiţii de siguranţă. Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari, comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în dezvoltarea unei personalităţi armonioase, în securitatea fizică, afectivă şi materială a copilului.Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense este apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a imaginii sale de sine şi despre lume. Parteneriatul grădiniţă -şcoală -familie -societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,grădiniţă,şcoală şi comunitate,la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii,iar aceştia,la rândul lor vor să crească mici genii. O bună colaborare şi comunicare între familie,grădiniţă şi şcoală este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul,nevoia de a fi în societate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta copiii să aibă succes,mai întâi la şcoală şi apoi în viaţă. Atunci când părinţii,elevii şi ceilalţi membrii ai societăţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie,se creează în jurul elevilor o comunitate suport care începe să funcţioneze.  IMPORTANȚA PARTENERIATULUI EDUCAȚIONAL Prof.înv.presc.Colonescu Daniela Grădiniţa cu P.P. “Crai Nou” - Bacău Parteneriatul educaţional este o formă de cooperare, colaborare şi comunicare în sprijinul copilului. Acesta presupune o unitate de cerinţe, decizii, opţiuni şi acţiuni educative între factorii implicaţi în acest proces. Fiecare copil este unic, acest fapt fiind determinat de particularătăţile individuale precum şi de influenţele socio-culturale ale comunităţii în care trăieşte şi se dezvoltă copilul. Educaţia copilului este realizată de toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care copilul intră în contact. Parteneriatul educațional propune schimb de experinta, de opinii si de valori intre adulții din preajma copilului. Parteneriatul dintre grădiniță si familie trebuie extins si către comunitatea in care trăiește copilul. În societatea contemporană, parteneriatul educaţional tinde să devină o activitate importantă pentru abordarea de tip curricular, deschis şi flexibil, respectându-se diversitatea. Criteriul de baza al evaluării relației grădiniță-familie consta in relevarea sporului real al calității educației copilului, realizat printr-un transfer de valori sociale, umane, educative de la grădiniță spre familie, dar si printr-o acțiune selectiva si creatoare a scolii fata de valorile culturale active trăite in familiile preșcolarilor. În ultimele decenii s-a remarcat, în cadrul a numeroase programe pentru copii, o implicare progresivă a familiei. În curriculum pentru grădinițele de copii trebuie să se individualizeze activităţile copiilor, ţinând seama de grijile, priorităţile şi preocupările familiilor, deoarece familia reprezintă un element cheie în dezvoltarea sănătăţii, competenţei şi afectivității copilului. Dar familia nu poate exercita această funcţie fără colaborarea cu grădiniţa, care asigură resurse suplimentare. Implicarea familiei în cadrul programului desfăşurat în grădiniţă este esenţială pentru îmbogățirea mediului stimulativ, fixarea şi lărgirea cunoştinţelor asimilate în sala de grupă. Implicarea familiei în program va întări sprijinirea ţelurilor educaționale. Părinții şi educatoarele exercită o influenţă vitală asupra dezvoltării copiilor, chiar dacă acționează în contexte diferite. Părinții si educatorii au, in egala măsură, răspunderea eforturilor comune pentru a dezvoltă o relație de colaborare. Bazele unei bune relații sunt puse de: comunicarea dintre cei doi factori (părinte-educator); Parteneriatul educaţional se realizează între: - instituţiile educaţiei : familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate; - agenţii educaţionali: copii, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale ( psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuţi, etc.); - membrii comunităţii cu influienţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei, etc.); -influienţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului; - programe de creştere, îngrijire şi educare a copilului; - forme de educaţie în anumite perioade. Conceptul se adresează în special părinţilor şi cadrelor didactice şi se referă la acţiunea în acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia să fie în acord cu măsurile şcolare şi ceea ce face ca un părinte să nu fie legat de celălalt. Actual, relaţia educator-copil are sensuri noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de conducere democratică şi flexibilităţii în luarea deciziilor.Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub influienţa educatorului, ci şi acesta se formează şi se transformă prin relaţia educativă. Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă competenţe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator şi dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generaţie, va găsi răspuns la noile întrebări.Părinţii şi comunitatea se influienţează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de forţă şi siguranţă sau ca o relaţie a dezvoltării. Colaborarea dintre instituţia de învăţământ şi familie presupune o comunicare efectivă ţi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba despre interesul copilului. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu instituţiile de învăţământ sunt eficiente şi benefice ambilor factori în condiţiile în care comunicarea este reală, în funcţie de dimensiunea sa umană. Din relaţia grădiniţă-şcoală-familie-comunitate copiii cîştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, iar între participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale. Părinții pot influenta comunitatea ca indivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea comunității și la fixarea priorităților sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituții bine determinate ale societății - familia, scoală și comunitatea. În momentele diferite ale creșterii, dezvoltării și devenirii ființei umane, fiecare dintre aceste instituții sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinată nevoia unui parteneriat educațional între acestea, în favoarea unei educații eficiente pentru individ și societate. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare și învățare, instituția școlară dezvoltă o serie de structuri de sprijin în favoarea copilului și a familiei. În același timp este nevoie de activități de susținere în afară grupei și de activități de sprijin atât a copilului aflat în situații dificile sau de risc, cat și a familiei și a cadrelor didactice. Structurile de sprijin ale instituției școlare merg pe linia cabinetelor de asistenta psihopedagogică, de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie și orientare profesională) și a centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel, programe specifice de sprijin individualizat și de grup pentru copii, părinți și cadre didactice. Alexandra Mateiaş (2003),,,Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii'', Ghid de parteneriat şi consiliere, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti; Băran- Pescaru, A.,,,Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004; Vrăşmaş, E.,A.,,,Consilierea şi educaţia părinţilor'', Bucureşti, Ed. Aramis, 2002.  ȘCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE: PARTENERIAT DE EXCEPȚIE ȘCOALA GIMNAZIALĂ BORĂSCU BIBLIOTECAR ȘCOLAR: COLȚA DĂNUȚ - ANDREI Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu şcoala. Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice. Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile. Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă. În primul rând, fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d., totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura - oamenii. Între acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă. Menirea şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om . În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară. În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică profesională. Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece: Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi profesori poate fi ameliorată prin cooperare între şcoală şi familie; Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă rezultatele activităţii şcolare. În al doilea rând, ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere. Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare. Concluzionăm prin a menționa că este o oportunitate pentru părinţi de a cunoaşte propriul copil în alte situaţii decât cele de acasă, de a cunoaşte grupul din care face parte copilul, de a se simţi bine alături de propriul copil, de a înţelege mai bine caracteristicile vârstei fiului/fiicei, de a relaţiona cu ceilalţi părinţi din grup şi de a găsi puncte comune, de a relaţiona cu profesorii care însoţesc copiii. Este o ocazie de a cunoaşte viaţa şcolii. BIBLIOGRAFIE: 1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008 2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001 3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004  Rolul familiei în educaţia copilului EDUCATOARE: COLŢAN ANA LIA GRĂDINIŢA P.P.RIKI PRIKI REŞIŢA învăţământul românesc actual se află într-un efort de schimbare şi adaptare la cerinţele societăţii democratice. Modernizarea şi ridicarea calităţii sale la nivelul standardelor educaţionale europene, mereu reînnoite, cer o examinare atentă şi mereu actualizată în concordanţă cu evoluţia sistemelor de învăţământ din celelalte ţări europene. Eficienţa actului educativ este dată de disponibilităţile educaţiei de adaptare şi autoreglare faţă de sfidările tot mai numeroase ale spaţiului social. Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană ce asigură menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei, menţinerii şi dezvoltării personalităţii. Rolul familiei nu se mai poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţional instituţionalizată . Familia este prima şcoală a copilului şi contribuţia pe care o are la educaţia acestuia poate favoriza sau îngreuia activitatea şcolii. Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune". Familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale. În procesul educaţional ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor (sau persoanelor care îi înlocuiesc) şi familiei în întregime. Cei doi părinţi pot avea aceeaşi atitudine fundamentală de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima în mod diferit sau asemanător. Pentru conturarea unei personalităţi de succes familia trebuie să colaboreze cu grădiniţa/şcoala fapt ce va influenţa pozitiv procesul de educaţie al copilului pentru o civilizaţie democrată şi liberă, care să-i confere posibilităţi multiple de afirmare. Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia îndeplineşte un rol complex, juridic,economic, cultural şi educativ. O analiză a realităţii din şcoala de astăzi conduce spre o generalizare de ordin teoretic şi anume aceea că metoda de lucru a familiei cu şcoala trebuie să aibă la bază unificarea întregului ansamblu de măsuri care contribuie la educaţia copiilor în spiritul drepturilor omului, pentru afirmarea deplină a personalităţii fiecăruia,portivit potenţialului nativ şi al mediului familial şi social. Familia constituie un rezervor de modele pe care le oferă copiilor, înlesnind astfel înserarea lor în cultura societăţii. Rolul părinţilor este foarte important şi trebuie să fie puternic prin fermitate, nu prin severitate sau brutalitate, prin răbdare şi dragoste. Trebuie intensificat tot ceea ce este satisfăcător din partea copilului şi raportate progresiv, impulsurile sale agresive folosind modelele. Astfel copilul să se regăsească în acest cadru şi să prevadă reacţiile adultului de care este dependent. Schimburile afective sunt necesare acestei construcţii progresive a “personalitaşii copilului”. Schema fundamentală a grupului familial, a creşterii copiilor se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, pe modelul relaţiilor dintre aceştia şi copil.S-a constatat că cea mai mare parte dintre părinţi educă aşa cum au fost educaţi. Astfel, copilul încet, încet va avea intenţia de a le face pe plac părinţilor, acceptând interdicţiile şi trecând de la perioada lui de “nu”, la aceea de “da”. Familia este cea care asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, timpul de joacă,condiţii de odihnă, sănătatea. Un program riguros de viaţă va avea urmări pozitive asupra dezvoltării fizice. Tot în familie copilului îşi formează primele deprinderi de igienă personală şi socială,va fi obişnuit să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În familie copilul îşi însuşeşte limbajul şi corectitudinea în exprimare. Aceasta oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale-informaţii despre plante, animale, obiecte casnice, ocupaţiile oamenilor. Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria si gândirea. Părinţii trebuie să dea explicaţii corecte copiilor să îi înveţe să utilizeze dicţionarul pentru însuşirea corectă a explicaţiilor. În perioada şcolară mică, familia vine în sprijinul şcolii, susţinând "gustul pentru citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozităţii copilului de a citi, prin cumpararea unor cărţi care să pună bazele unei mici biblioteci. Pentru ca apropierea de carte să devină o deprindere zilnică, iar plăcerea de a citi - o necesitate dorită şi tăită, e necesar ca familia să se implice activ în apropierea copilului de miracolul cărţii încă înainte de învăţarea alfabetului. Familia constituie primul mediu de viaţă socială şi culturală, iar prin valorile pe care le transmite copilului asigură premisele dezvoltării intelectuale morale şi estetice. Familia este locul de inserţie a copilului în societate şi în cultură, constituind mijlocul prin care copilul este introdus în viaţa umană şi în cadrul în care se elaborează personalitatea sa proprie.  FAMILIA ȘI ȘCOALA, FACTORI CHEIE ÎN EDUCAREA COMPORTAMENTALĂ A ELEVILOR Prof. Coman Daniela Georgeta Liceul de Arte „Margareta Sterian”, Buzău Pentru majoritatea părinţilor, a ajunge să-i înţeleagă pe copii reprezintă o lucrare de o viaţă întreagă pentru că fiecare copil este diferit în mod unic. Dacă un copil se simte neînţeles, respins şi manipulat, aceasta poate dezvolta cu uşurinţă în el trăsături negative şi, foarte adesea rezultattul va fi: amărăciune, conflict, răzvrătire prin violenţă. Adesea, copilul devine agresiv fizic atunci când nu este înţeles de ceilalţi. Vrea să intre într-un cerc de prieteni sau îşi doreşte ce are altcineva, da nu-i poate face pe ceilaţisă înţeleagă acest lucru. Multeagresiuni dintre copii apar între cei de vârste diferite, când cel mai mic mai puţin agresiv. Unele dintre aceste agresiuni par a fi cauzate de lipsa de pricepere a copilului mai mare de a face pe cel mai mic să-i înţeleagă cuvintele. Comportamentul agresiv se poate modela, dar pentru aceasta trebuie să-i înţelegem mai întâi pe copii, să înţelegem de ce au astfel de probleme. Copiii ignoră adesea ceea ce spun profesorii sau părinţii (,,Nu mai lovi!’’) şi continuă să facă ceea ce au văzut că fac unii dintre ei (lovesc). De exemplu, C.P., elev în clasa a IV-a, atunci când se supără dintr-un motiv oarecare, apucă primul lucru îl găseşte la îndemână şi loveşte cu el. Când am adus acest fapt în atenţia mamei, mama mi-a explicat că exact aşa se comportă şi tatăl lui atunci când este nervos. Realitatea a demonstrat că, în majoritatea cazurilor, copiii învaţă să devină violenţi urmărind scenele de agresivitate prezente în diferite filme şi chiar programe de desene animate. Ei chiar îşi depăşesc modelele, inventând gesturi şi acţiuni mai violente decât cele pe care le-au văzut. Este întotdeauna mai bine să-i împiedicăm pe copii noştri să devină agresivi. În acest sens este important să înţelegem şi să lucrăm cu emoţiile negative ale unui copil într-un asemenea mod, încât comportamentul acestuia să nu devieze. Problemele emoţionale profunde şi de durată sunt complexe şi necesită, de obicei, nu doar răbdare şi înţelegere din partea părinţilor, dar şi terapie şi consiliere specializată, din partea unui psiholog. Trebuie să ne aducem aminte că a aduce pe lume un copil nu este totul, trebuie să-l ajuţi să se formeze, să-i fii alături, să-i arăţi că există şi lucruri frumoase în lumea asta agitată. Trebuie să-l ajiţi să supravieţuiască şi altfel, nu numai prin forţa pumnului. Ce să înţeleagă un copil care ajunge la şcoală şi e terorizat de un copil, sau e bătut sau jignit de altul?! Acesta ar trebui să fie un proiect pentru toată ţara în care ar trebui să fie implicaţi pe aceeaşi linie întâi nu numai profesorii şi elevii ci şi părinţii. Suntem fericiţi când copilul nostru este la calculator! Dar câţi dintre noi verifică ce fac ei de fapt în faţa calculatorului? Ce conţin jocurile care sunt vândute cu coperte atrăgătoare?Ce personaj îl atrage din acele jocuri şi de ce ? Suntem foarte ocupaţi în a asigura o viaţă bună nouă şi copiilor noştri, dar trebuie să învăţăm să avem zilnic timp şi pentru ei. Nu e de ajuns să întrebi,,Ai fost la şcoală?’’,,,Cum a fost?’’, ţi se răspunde,,Bine’’ şi când ar vrea să-ţi mai spună ceva, tu, ca părinte, să-i întorci spatele şi să-i spui că mai ai de făcut mâncare, de urmărit nu ştiu ce emisiune, etc. Violenţa tinerei generaţii este expresia vulnerabilităţii acesteia, a confuziei, a neliniştii, a suferinţei, a lipsei de repere în viaţă. Elevii care manifestă comportamente violente provin, de obicei, din familii dezorganizate sau cu situaţie materială precară, dar sunt şi copii care fac parte din,,familii bune’’. Ce-i detremină pe aceştia din urmă să fie violenţi? Părinţii lor cred că au,,tot ce le trebuie’’(referindu-se la calculatoare, maşinuţe, dulciuri, etc) şi nu le înţeleg comportamentul agresiv. Se impune deci consilierea acestor părinţi pentru că manifestările violente ale copiilor provin uneori din dorinţa de a fi,,băgaţi în seamă’’. În zadar le oferă tot ce-şi doresc dacă nu-şi fac timp, cel puţin o jumătate de oră pe zi, să le asculte bucuriile şi necazurile pe care le-au trăit în ziua respectivă, să le ofere un sfat, o mângâiere, să-i facă să simtă că părinţilor le pasă de ei. Violenţa în general şi violenţa în şcoală în special, este o realitate a zilelor noastre cu care ne confruntăm uneori fără să o percepem suficient. Ne-am obişnuit să sesizăm actele de violenţă sau agresivitate puternice, neacordând suficientă atenţie celor minore, un gest, o vorbă, un fapt ce par a fi nevinovate la momentul respectiv, dar care pot duce la cate de violenţă majore. Dacă s-ar desfăşura mai multe programe de prevenire şi combatere a violenţei, atât elevii, cât şi cadrele didactice ar găsi căi paşnice de rezolvare a unor conflicte şi ar avea un profund sentiment de siguranţă în cadrul şcolii şi în afara acesteia. Dacă părinţii ar petrece mai mult timp cu proprii lor copii, dacă ar verifica, urmări cu discernământ anturajul acestora, dacă le-ar acorda mai multă încredere, i-ar implica ca pe nişte mici adulţi în problemele familiei, atunci, probabil, comportamentul acestora se va schimba, vor deveni mai încrezători în propriile forţe şi conştienţi de importanţa comportamentului propriu asupra viitorului lor. Dacă s-ar organiza mai multe activităţi extraşcolare, atunci ar exista o cale de a oferi şi alte moduri de petrecre a timpului liber, de a-i feri cât mai mult de influenţele negative. Aşa am început şi noi, colectivul de cadre didactice al unei şcoli din judetul Buzău, să atragem copiii în diferite activităţi extraşcolare, pentru ca fiecare să se poată regăsi, să-şi poată dezvolta înclinaţiile, cultiva inteligenţa. Copiii au fost orientaţi către activităţi extraşcolare cultural-artistice şi sportive, (fotbal, handbal, teatru şcolar, informatică, dans modern, etc) spre activităţi practice, au fost implicaţi în acţiunile coordonate de Consiliul elevilor, au primit diferite sarcini la nivelul clasei sau şcolii. Într-o primă fază aceştia au fost reticenţi, pasivi, dar încetul cu încetul s-au implicat din ce în ce mai mult. Cu cât implicarea lor era mai vădită, cu atât schimbările lor comportamentale erau mai puternice. Prin urmare, considerăm că activităţile extraşcolare pentru care în ultima vreme nu ne prea găsim timp sunt de o importanţă majoră în educaţia elevilor noştri. Avem datoria dacă vrem să-i smulgem influenţelor nefaste, să găsim modalităţi de a le umple timpul liber şi în acelaşi timp de a le cultiva şi hrăni spiritul. Un păcat al unora dintre noi care încă mai organizăm astfel de activităţi şi ne referim în special la cele cultural artistice, este acela că de obicei aceste activităţi le organizăm sub deviza,,că aşa vor copii’’ şi acceptăm prea multe lucruri de mică valoare, eliminând din serbările şcolare ceea ce considerăm că,,nu prinde’’ la elevii noştri. Ar trebui să le picurăm în suflet adevăratele valori din muzică, dans, poezie, dacă dintr-o sută de elevi, zece vor învăţa să iubească şi să simtă muzica cuvântului, armonia sunetelor şi a culorilor este un câştig mare pentru noi. Să nu ne transformăm copiii în roboţi, în asimilatori de date şi informaţii, uitând să le dezvoltăm imaginaţia, gustul pentru frumos, sensibilitatea. Scopul general al activităţilor extraşcolare este creşterea gradului de adaptare a acestor copii la viaţa socială, mai exact, dezvoltarea autonomiei personale şi sociale, a comportamentului în grup, creşterea stimei de sine şi a stării de bine prin posibilitatea afirmării în grupul social; intensificarea implicării părinţilor în dezvoltarea elevilor. BIBLIOGRAFIE Kuzma, K, 1985, Înţelege-ţi copilul, Editura Viaţă şi sănătate, Bucureşti; Piajet, 1968, Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; Antoine de Saint-Exupery, Citadela, Rao International Publishing Company, Bucureşti.  IMPORTANŢA COLABORĂRII ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE Prof.înv.primar COMAN MAGDALENA Şcoala Gimn.Nr.1 Costeşti, Argeş Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în tara noastră în ultima vreme si totul confirma ca acestea vor continua, probabil, într-un ritm tot mai accelerat. Reacţia şcolii, ca instituţie de educaţie, formare şi orientare, la mobilitatea sociala şi economică, trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii şi funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi, care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa şi rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţa pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor şi a trăsăturilor lor de personalitate. O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei şi succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi comunitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele şi elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile. Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile şi comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii. Parteneriatele dintre şcoli, familii si comunitate pot: (a) ajuta profesorii în munca lor; (b) perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; (c) îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar; (d) îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; (e) dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor; (f) conecta familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii; (g) stimula serviciul comunităţii în folosul şcolilor; (h) oferi servicii şi suport familiilor; (i) crea un mediu mai sigur în şcoli. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor şi valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente şi desigur, a educaţiei adulţilor. Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învatamântului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară. Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de recunoaştere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de încredere în potenţialul lui de dezvoltare". În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală -familie-comunitate enumeră patru motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele: a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor; b. învatamântul nu este decât o parte din educaţia copilului; o buna parte a educaţiei se petrece în afara scolii; c. cercetările pun în evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită dialogului cu şcoala; d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolara (în special părinţii si profesorii) au dreptul să influenţeze gestiunea şcolara. Obstacolele relaţiei şcoala-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât si la profesori si administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort material si de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului si a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a scolii de câtre părinţi sau unicitatea învatamântului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic si datoria parentala; participarea părinţilor la gestionarea si procesul decizional din instituţia şcolara. Se considera, în general, ca problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât si la profesori, ca relaţia de colaborare şcoala-familie (nu)este doar un "drept de opţiune". Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine); participare cu ingerinţe (critica cu impertinenta şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului); conservatorism (reacţii negative la idei noi). Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu identice!), inclusiv privind: dificultatea de a stabili relaţii cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii si nu ca parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisa a rolului de profesor (oscilează între autonomia tradiţionala si perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relaţia şcoala-familie. Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare părinte sa cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia copilului; importanta atitudinii lui pentru reuşita şcolara a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie sa primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerata ca o aptitudine profesionala; părinţii trebuie sa fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie sa asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesara. Exista doua teorii importante privind relaţia şcoala-familie: Teoria profesionalismului care considera ca un element esenţial serviciul făcut altora, fara a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenta, servirea clienţilor, un cod de etica profesionala; Teoria schimbului care considera acţiunea umana în funcţie de un câştig personal; se considera privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiţie restrânsa. Din această perspectivă se pune întrebarea: ce câştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societarii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învatamântului (evaluată la şcoli şi profesori) poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoala şi familie; părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor şi pot avea exigente de a evalua rezultatele activităţii şcolare. Se prevede ca în ţările Comunităţii Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care accentul este pus pe un angajament mutual, clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un "contract parental" privind copilul individual; contractul între familie şi şcoală nu se mai consideră doar ca un "drept opţional", ci ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii.  ,,CARTEA PRIETENA MEA” Prof. înv. preșc. Coman Maria Grădinița cu P.P. ,,Scufița Roșie”, Alba Iulia Biblioteca Judeteană Grădinița cu P.P. ,,Scufița Roșie” ,,Lucian Blaga, Alba Alba Iulia Dir. Prof. Pop Mioara Dir. Prof. Seician Maria PROIECT DE PARTENERIAT 2015-2016 ,,CARTEA PRIETENA MEA’’ Coordonatori proiect: Prof. înv. preșc. Coman Maria Educ. Șușman Rodica Beneficiari: preșcolarii Grădiniței cu P.P.,,Scufița Roșie părinții; educatoarele; bibliotecari Durata proiectului: 2015-2016 Argument: Dezvoltarea dragostei față de literatură, încă de la vârsta preșcolară, se consideră o reușită dacă educatoarea știe să-i sensibilizeze pe micii ascultatori prin intermediul forței expresive a limbajului artistic. De aceea, parteneriatul realizat între grădiniță și bibliotecă își propune să devină o prioritate a strategiilor orientate către dezvoltarea educației românești. LOCAȚII: Biblioteca Judeteană,, L. Blaga, Alba și Grădinița cu P.P. Scufița Roșie, Alba Iulia OBIECTIVELE PROIECTULUI: cunoașterea importanței cărților în viața oamenilor; formarea deprinderilor la copii de a folosi tipăritura; cunoașterea și respectarea normelor de comportare în bibliotecă; cultivarea sentimentelor de prețuire și dragoste față de frumusețea și armonia limbii române; stimularea creativității copiilor în exprimarea orală; cunoașterea alcătuirii unei cărți (copertă, titlu, autor, pagini, numerotarea) CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR  Bibliografie: 1. Andrei Mariana, Introducere în literatura pentru copii, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004 2. Călinescu G. Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965 3. Creangă Ion, Poveşti, amintiri, povestiri, Editura Eminescu, 1980.     Rolul comunităţii, al şcolii şi al familiei în integrarea copiilor de etnie rromă Prof. COMĂNECI TITINA Şcoala Gimnazială Colonie, Râmnicu Vâlcea Deşi este una dintre cele mai acute probleme cu care societatea românească se confruntă, problema integrării populaţiei rrome în societate şi mai ales în Comunitatea Europeană, pare a nu avea o rezolvare favorabilă. Activitatea într-o şcoală cu 94% efectiv de elevi provenind din acest segment mă îndeamnă la reflecţie şi la analiza fenomenului semnalat. Cu toate eforturile depuse până acum de învăţământ, de comunitate, în sens lărgit şi de comunitatea rromă, în sens restrâns, efectele programelor desfăşurate în sprijinul educaţiei şi evitării absenteismului şi abandonului şcolar sunt minime, poate chiar efemere. Aceasta deoarece, chiar dacă elevii desfăşoară activităţi educative şcolare şi extraşcolare care le incită dorinţa de a învăţa, de a deveni, de a ajunge oameni integraţi în societate, familiile lor, cu cutumele tradiţiilor etnice, sunt cele care au un puternic impact asupra gândirii, asupra comportamentelor şi atitudinii lor. Cu o elită politică şi intelectuală emergentă, minoritatea roma are încă o slabă reprezentare în instituţiile publice şi o putere redusă de a introduce pe agenda publică probleme specifice, chiar dacă este minoritatea cea mai numeroasă după cea maghiară în România. Majoritatea reprezentanţilor acestei etnii se confruntă încă cu importante dificultăţi, formule precum excludere, marginalizare socială şi culturală, discriminare devenind aproape un loc comun în descrierea situaţiei minorităţii roma. Politicile promovate, atât la nivel central cât şi la nivel local, nu au reuşit să transforme această stare de fapt atât timp cât iniţiativele au fost punctuale şi izolate. Astfel, probleme precum nivelul scăzut de educaţie, analfabetismul, lipsa de calificare, lipsa unui loc de muncă, precaritatea stării de sănătate, sărăcia au continuat să afecteze o mare parte a acestei populaţii. Este foarte adevărat că, după sute de ani în care nu s-a dorit emnciparea acestei categorii sociale, eforturile educaţionale se fac greoi, poate şi datorită faptului că majoritatea membrilor acestei etnii măsoară efortul şi succesul şcolar în avantajele materiale ce pot fi obţinute, iar acestea pot fi percepute după mulţi ani de muncă, de implicare. În acest context, apare ca o necesitate o abordare nuanţată a programelor desfăşurate care încurajază participarea etniei rrome la propria formare axându-se pe stimularea interesului prin acordarea de avantaje financiare. Implicarea de acest fel dispare odată cu încetarea încasării banilor. Consider că ar fi în avantajul elevilor, al familiilor lor şi mai ales în cel al societăţii dacă activităţile educaţionale ar fi mai specifice, i-ar pune pe aceşti copii în situaţia de a realiza din punct de vedere cognitiv, afectiv-volitiv, o valorizare mai clară a aptitudinilor personale şi o ameliorare a atitudinii lor faţă de şcoală, faţă de comunitate. Ei trebuie să conştientizeze că toate avantajele materiale de moment nu sunt suficiente pentru a duce o viaţă bună, că faptele antisociale sunt pedepsite până la urmă, că societatea nu le va mai putea furniza la nesfârşit ajutoare generate de munca altor categorii sociale, iar celelalte ţări nu sunt dispuse să tolereze la nesfârşit modul nomad şi parazit al celor ce încearcă să găsească resurse în alte teritorii. Deprinderile sanitare de igienă şi alimentaţie trebuie continuate şi acasă, de aceea societatea trebuie să urmărească îmbunătăţirea acestora în comunităţile de rromi, trebuie să ofere suficiente variante pentru populaţia adultă, pentru părinţi, astfel încât aceştia să nu folosească alocaţia copiilor pentru traiul zilnic sau, şi mai rău, să-şi îndemne copiii să participe la susţinerea familiei furând, cerşind etc. Cunoştinţele asimilate de copiii rromi trebuie să îşi găsească ecoul şi în familiile lor, fie să îi convingă pe părinţi de necesitatea şi utilitatea cunoaşterii, a deprinderilor nou formate, fie să fie de folos utilitar în gospodărie. Promovarea tradiţiilor etniei rrome în domeniul consumului, prin introducerea în şcoală a unor programe alternative, axate pe valorizarea produselor rezultate din activităţile pozitive specifice, cum ar fi cele de meşteşuguri, de artă culinară, manifestări culturale, educaţie antreprenorială etc. ar furniza fondurile necesare unei evoluţii a traiului şi a motivaţiei, a implicării în propria lor evoluţie, iar pe de altă parte, ar constitui un salt calitativ pentru societatea românească. Ieşirile peste hotarele ţării, câştigurile financiare din ultimii ani au adus o oarecare emancipare a acestei etnii, însă nu suficientă în domeniul conştientizării valorilor umane. Chiar dacă familiile fac eforturi spre a duce copiii la şcoală, acestea nu sunt constante, nu au consistenţă şi sunt foarte uşor reprimate de fluctuaţia financiară a veniturilor familiei sau de fenomenul migraţiei prin ţară, pentru schimburi specifice, sau în alte ţări. Efecte secundare nedorite ar putea să apară prin acordarea asistenţei financiare familiilor vulnerabile. Ele trebuie să fie corectate prin alte acţiuni ale şcolii, prin adaptarea strategiilor ameliorative la particularităţile individuale ale copiilor cu risc de abandon sau neşcolarizare, modelul socio-cultural specific diferitelor minorităţi etnice fiind unul dintre factorii care pot influenţa în mod direct eficienţa unor măsuri. Un alt fenomen care împiedică dezvoltarea educaţională la nivelul comunităţilor de rromi este acela al angajării matrimoniale timpurii, în continuarea dezaprecierii faţă de femeie, rolul acesteia fiind limitat la procreere şi la activitatea gospodărească. Societatea este datoare în acest caz, să intensifice eforturile de respectare a legilor naţionale privitoare la abuzuri, la respectarea drepturilor copiilor şi ale cetăţenilor. Pornind de la ipoteza că o şcoală care ştie să atragă părinţii în rezolvarea problemelor şi în activităţile acesteia are mai multe şanse de a avea succes în măsurile de prevenire a abandonului şi a neşcolarizării se poate lua în considerare optimizarea relaţiei şcolii cu familia şi domeniile în care părinţii de etnie roma se implică, pentru creşterea implicării părinţilor în alegerea curriculum-ului la decizia şcolii sau în organizarea activităţilor extra-curriculare, dacă avem în vedere impactul pozitiv pe care acestea îl pot avea asupra participării şcolare. Aceste activităţi pot să transforme şcoala într-un mediu mai apropiat de specificul comunităţii locale şi motivant pentru familie. Faptul că părinţii răspund la astfel de solicitări demonstrează că există un potenţial important ce trebuie valorificat. În condiţiile în care foarte multe studii demonstrează importanţa atitudinii părinţilor pentru succesul şcolar al copiilor, programele care vor reuşi să includă în activităţile extra-curriculare şi obiective specifice prevenirii fenomenelor de abandon şi neşcolarizare (precum familiarizarea părinţilor şi copiilor cu rigorile unui sistem formal de educaţie, stimularea socializării copiilor, asistarea părinţilor în identificarea nevoilor specifice ale copiilor, orientare şi consiliere etc.) se pot dovedi eficiente. Astfel, măsurile de stimulare a participării cuprinse în planurile de dezvoltare instituţională ale şcolilor care se confruntă cu aceste fenomene nu trebuie să se limiteze numai la soluţii de asistenţă economică a familiilor. Activităţile extracuriculare, cu impact pozitiv asupra motivaţiei şi atitudinii elevilor faţă de şcoală, la fel ca şi curriculum-ul la decizia şcolii reprezintă unul din cele mai eficiente instrumente pe care le are şcoala pentru a se adapta la specificul comunităţii locale, pentru a dezvolta o nouă identitate a elevilor (dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la o colectivitate - clasă, şcoală) şi pentru stimularea iniţiativelor educative informale. Acest lucru, indirect, va contribui şi la diminuarea numărului elevilor care renunţă la şcoală şi, în timp, la integrarea socială optimă a populaţiei de etnie rromă.  VREAU SĂ CRESC FRUMOS ŞI SĂNĂTOS PROIECT EDUCAŢIONAL - PARTENERIAT GRĂDINIŢĂ - FAMILIE - COMUNITATE Profesor pentru învăţământul preşcolar Cristina Comănescu Școala Gimnazială „Mihai Drăgan” Bacău, Grădiniţa cu Program Normal nr. 4 Bacău - structură Domeniul şi tipul de educaţie în care se încadrează: Domeniul psiho-motric/Educaţie fizică Coordonator de proiect: prof. Cristina Comănescu Scurtă prezentare a experienţei în domeniul proiectului: Absolventă a Liceului Pedagogic Rm. Vâlcea, promoţia 1983 Absolventă a Facultăţii de Ştiinţe ale Mişcării, Sportului şi Sănătăţii, secţia Kinetoterapie şi motricitate specială, Universitatea Bacău, promoţia 2008 ARGUMENT Examinarea din punct de vedere motric a copiilor de 3 ani scoate în evidenţă o inegală dezvoltare. Tot mai mulţi copii de vârstă preşcolară prezintă la înscrirea în grădiniţă deprinderi motrice formate greşit (mers în flexie plantară - pe vârfuri, mers cu planta în inversie - pe partea externă a piciorului, necoordonarea mişcării membrelor superioare cu cele inferioare în mers sau în alte deprinderi motrice care solicită coordonarea); de asemenea, sunt copii care nu ştiu să sară, să se rostogolească, chiar le este teamă să execute anumite mişcări. Ultimele generaţii de copii demonstrează o nevoie mai mare de mişcare pentru a se dezvolta, şi, din păcate, de multe ori nici părinţii şi nici educatorii nu ţin seama de această nevoie; hiperkinetismul nu se poate “trata” cu lipsa mişcării, ci căutând, inventând, adaptând activităţile din grădiniţă în aşa fel încât aceşti copii să fie puşi în valoare şi nu marginalizaţi şi etichetaţi ca obraznici, neatenţi, destabilizatori ai activităţilor din grupă. Ei desfăşoară cu mare plăcere şi interes activităţi dinamice şi cu caracter de întrecere, scoţând astfel în evidenţă nevoia de mişcare. Pregătirea pentru şcoală a fost denaturată în ultimii ani atât de cerinţele părinţilor cât şi de lipsa de discernământ a unor educatoare care preferă să pună copiii să exerseze grafisme încă de la grupa mijlocie, în loc să dezvolte mai întâi acele capacităţi psihomotrice necesare pentru însuşirea uşoară şi conştientă a scrisului, care oricum revine în sarcina învăţătorului, şi toate acestea în detrimentul mişcării, care este specifică şi necesară acestei vârste. Deprinderile motrice formate corect creează preşcolarilor autonomie în activităţile zilnice, încredere în forţele proprii şi constituie baza pregătirii pentru integrarea optimă în şcoală. Este demonstrat de cercetătorii în domeniul educaţiei că un copil dezvoltat corect din punct de vedere psihomotric se va integra cu ușurință în şcoală. DESCRIEREA PROIECTULUI Scopul proiectului: Realizarea în comun a unor programe, acţiuni, activităţi şi studii cu caracter informaţional care vizează dezvoltarea psihomotrică a preşcolarilor Obiective: 1. Punerea în comun a resurselor (financiare, umane, materiale, logistice) în vederea realizării scopului proiectului 2. Stabilirea unor strategii şi metodologii comune în ceea ce priveşte derularea activităţii proiectului 3. Promovarea reciprocă, în cadrul activităţilor comune a imaginii instituţiei partenere 4. Respectarea confidenţialităţii datelor furnizate de părţi 5. Respectarea drepturilor beneficiarilor direcţi ai acestui proiect educațional Beneficiarii proiectului: Direcţi: Copii care frecventează grupele mijlocie și mare la Grădinița cu Program Normal nr. 4 Bacău Indirecţi: Părinții copiilor care frecventează Grădinița cu Program Normal nr. 4 Bacău Parteneri: Familiile copiilor care frecventează Grădinița cu Program Normal nr. 4 Bacău Secţia de Kinetoterapie şi Motricitate Specială a Facultăţii de Ştiinţe ale Mişcării, Sportului şi Sănătăţii din cadrul Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău Medic cu specializare în nutriție și boli metabolice Durata: doi ani (grupa mijlocie, grupa mare) CONŢINUTUL PROIECTULUI: Activităţi de dezvoltare psihomotrică desfăşurate cu preşcolarii Activităţi desfăşurate cu părinţii pentru aducerea la cunoştinţă a proiectului şi pentru conştientizarea necesităţii activităţilor de mişcare, a corectării posturii copiilor în activităţile dinamice şi statice și a importanței unei alimentații corecte, specifică unor copii de vârstă preșcolară Locaţie: Grădinița cu Program Normal nr. 4 Bacău Resurse umane: preşcolari, educatoare, părinţi, profesori kinetoterapeuți, studenți, medic Resurse materiale: bănci de gimnastică, mingi de diferite mărimi, corzi, seturi de popice, cercuri din material plastic, benzi elastice IMPLEMENTAREA PROIECTULUI Activităţile de dezvoltare psihomotrică se desfăşoară de două ori pe săptămană cu un kinetoterapeut/ educatoarea și, pe perioade stabilite din timp, cu studenți ai Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău, specializarea Kinetoterapie. Obiectivele profilactice primare ale acestor activităţi sunt: antrenarea şi perfecţionarea aparatului respirator; adaptarea progresivă a funcţiei cardio-vasculare la efort; formarea reflexului de atitudine corectă a corpului în poziții statice şi dinamice; corectarea atitudinilor fizice deficiente; dezvoltarea întregii musculaturi a corpului pentru a crea raporturi de echilibru şi coordonare între musculatura agonistă şi antagonistă a segmentelor corpului şi a organismului în ansamblu; adaptarea indicilor de forţă şi rezistenţă corespunzător particularităţilor individuale; dezvoltarea proceselor psihice: afectiv-volitive, cognitive, motorii perfecţionarea analizatorului kinestezic Mijloace profilactice: exerciţiul fizic şi jocul de mişcare Conţinutul programelor de profilaxie: Exerciții care utilizează mișcări ce conduc la cunoașterea propriului corp Exerciții care utilizează mișcări pentru câștigarea încrederii și sentimentului de securitate în mediul înconjurător Exerciții care utilizează mișcări care duc la formarea unei relații de încredere cu un partener Exerciții care utilizează mișcări ce conduc la interacțiunea în grup Exerciții care utilizează mișcări de creație Jocuri de mișcare EVALUAREA PROIECTULUI Se realizează albume şi panouri cu fotografii din activităţile desfăşurate cu preşcolarii. DISEMINAREA PROIECTULUI Se realizează în cadrul întâlnirilor cu părinţii, în activităţile metodice, la sesiuni de comunicări ştiinţifice.  Relația dintre grădiniță, școală, familie și societate ... la răscruce de drumuri Profesor: Comanici Mariana Colegiul Tehnic „Mihail Sturdza”, Iași Ființa umană este rezultatul influențelor pe care le suportă de-a lungul vieții, grefate pe un anumit potențial moștenit ereditar, ceea ce favorizează diferențele dintre indivizi, care, la prima vedere, au avut aceleași șanse de la viață, dar un parcurs diferit. Utopia egalității este una dintre iluziile pe care ni le vinde de la începuturile lumii religia, pentru a ne oferi speranța împlinirii. Suntem, de fapt, produsul mai multor influențe, ale familiei, ale școlii, în general, inclusiv ale grădiniței, ale societății, care modifică materialul genetic moștenit pentru a ne forma în spiritul idealurilor educaționale stabilite în sferele puterii, dar și a istoriei unui neam, ce respectă anumite valori, considerate fundamentale în formarea noastră. De cele mai multe ori am auzit de la părinți prea protectori că mersul la grădiniță al copilului lor este o pierdere de timp, întrucât presupune o educație prin joc, prin descoperirea intuitivă, care, din punctul de vedere al unor adulți, ni se pare o chestiune banală. Uităm, însă că educația timpurie presupune dezvoltarea capacității de a empatiza, de a socializa, componente esențiale ale existenței într-o societate civilizată, ce presupune respectarea unor reguli de bază. Copiii care urmează cursurile unei grădinițe sunt mult mai ușor de educat, pentru că învață încă de la vârsta de trei anișori ce înseamnă să trăiești în cadrul unei societăți în care nu ești singurul îndreptățit să primească atenția doamnei educatoare. Egoismul, trăsătură firească a ființei umane este, astfel, educat încă din primii ani de viață. Dezvoltarea imaginației și a creativității, dezvoltarea capacității de a empatiza, educarea în planul sensibilității sunt trăsături care se formează încă de la grădiniță, iar devotamentul unei educatoare este la fel de important ca dragostea unei mame, pentru evoluția viitoare a copiilor. Școala presupune o altă experiență pentru fiecare copil căruia i se îngrădește tot mai mult libertatea în vederea integrării în plan social. Pentru copiii care au fost la grădiniță, nu este atât de greu să facă trecerea la sistemul școlar în care activitățile de maxim 35 de minute sunt înlocuite de ore ce țin 50 de minute, timp în care fiecare elev trebuie să respecte anumite reguli pentru a se adapta cerințelor. Primele luni din clasa I sunt cele mai dureroase pentru copiii obișnuiți să nu respecte cu atâta strictețe niște norme de conduită socială, iar eforturile învățătorului sunt adesea supraomenești pentru a atinge nivelul scontat. Școala rămâne o cale deschisă fiecărui elev de a se defini în cadrul societății, atât prin însușirea unor cunoștințe, dobândite de-a lungul anilor de școală, cât și prin dezvoltarea unor priceperi și deprinderi, care completează tabloul educațional școlar. Colaborarea familiei cu școala este o necesitate în societatea actuală, în care copiii câștigă în independență, iar părinții sunt cei care trebuie să îi determine să urmeze un drum corect în viață. Esențial pentru aceștia este să își cunoască foarte bine copiii, pentru a nu depăși limitele, pentru a nu le cere mai mult decât pot, situație în care intră în joc școala, care clarifică dintr-o perspectivă obiectivă posibilitățile intelectuale și de relaționare pe care le are un copil și drumul în viață pe care ar trebui să îl urmeze. De multe ori părinții își supraevaluează copiii, ceea ce îi face pe aceștia să urască școala, pentru că ei nu pot atinge anumite performanțe pe care le-ar vrea adultul. Societatea actuală propune și un nou model de părinte, cel care își subevaluează copilul, păcălit fiind de acesta, care, astfel, nu este obligat să depună prea mult efort. Rata scăzută de promovare a elevilor de la liceele tehnice se datorează lipsei de ambiție a multora dintre elevi care îți manipulează părinții, convingându-i că este prea greu pentru ei să învețe, iar părinții nu le mai cer decât să termine 12 clase. În felul acesta, copiii reușesc să își manipuleze părinții prea comozi să le impună un alt mod de viață. Acest exemplu este definitoriu pentru neputința adulților de a trece peste așa-zisele capricii ale copiilor. Lipsa de voință și de ambiție sunt calitățile care lipsesc cel mai des în peisajul învățământului actual, iar educarea lor de la vârste fragede ar trebui să fie unul dintre dezideratele sistemului de învățământ. Societatea este cea care impune idealul educațional al unei anumite epoci și care provoacă modificări ale sistemului educațional prin intermediul factorilor de decizie, care stabilesc politica educațională, idealul educațional al unei anumite perioade și, în funcție de care, se modifică normativele în vigoare ce vizează sistemul de învățământ. Probabil că implicarea familiei în sistemul de învățământ este cel mai greu lucru de realizat și pe care doar societatea îl poate regla și coordona la un nivel optim, pentru că fiecare părinte are anumite datorii față de copilul pe care l-a născut și l-a educat până la un anumit moment. Societatea își pune amprenta asupra individului, care intră într-un anumit anturaj sau prin intermediul presei. Evident că familia este cea care poate controla anturajul copilului, în special, în timpul liber, iar intervenția promptă poate evita anumite drame, precum dependența de droguri, de jocuri, implicarea în diferite evenimente nedorite. Pe de altă parte presa oferă exemple negative prin intermediul emisiunilor care fac audiență la public, dar sunt de proastă calitate, iar libertatea din plan social nu poate să le impună reguli mai stricte. Așadar, părinții intră din nou în schemă pentru a controla ce emisiuni sau filme urmărește copilul pentru a-și păstra inocența copilăriei. Așadar, educația presupune interacțiunea mai multor factori care pot colabora cu succes sau pot să întrerupă această colaborare la un anumit punct, ceea ce își pune amprenta asupra dezvoltării viitoare a unui copil. Educația este lucrul cel mai important pentru o ființă umană în societatea contemporană, în care comportamentul social este cartea de vizită a fiecăruia dintre noi. Un om needucat este respins în plan social, iar succesul său va fi pus sub semnul întrebării. O societate cu un sistem educațional puternic este invincibilă, neputând fi afectată în vreun fel de influențele negative.  EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE: RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ - FAMILIE - SOCIETATE COMIRGEA OLGUTA ELENA Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, mai apoi adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, o interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu un model pentru copii. Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind prea mic pentru a se putea exprima. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie - societate este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel, fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea copilului. Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include. Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.  Sistemele educationale din alte tari Prof. Condrea Andreea Într-un Top 20 al celor mai performante sisteme de educație din lume, Finlanda este performerul absolut, Germania ocupă poziția 15, SUA ocupă poziția 17, urmată fiind de Ungaria pe poziția 18, iar Franța nu există deloc. Cea care a realizat acest top este Compania britanică Pearson. Aceasta a analizat date privind sistemele educaționale din 39 de țări și o regiune din America (de Nord și de Sud), Europa, Asia și Australia. Topul a fost realizat în funcție de ratele absolvirii (între 2006 și 2010), rata înscrierii la facultate, dar și de rezultatele obținute de elevi la o serie de teste universale susținute o dată la trei sau patru ani, în domenii precum matematică, științe și competențe lingvistice. Primul loc în clasamentul general l-a obținut Finlanda,care are unul dintre cele mai performante sisteme deinvatamant din lume,iar secretul sta in importantele reforme educationale implementate in urma cu 40 de ani si are unii dintre cei mai bine pregătiți profesori din lume. Potrivit unei analize realizate de BBC, finlandezii prețuiesc foarte mult meseria de profesor, au programe educaționale competitive și inclusiv profesorii de școală primară au cel puțin studii de masterat. Un alt aspect care deosebește Finlanda de alte țări este faptul că municipalitățile și chiar școlile au posibilitatea de a modifica programa școlară națională. „Avem încredere în profesorii noștri pentru că au fost foarte atent selectați. Li se oferă multă libertate și responsabilitate în a adapta materia la nevoile fiecărui copil”, precizează Prof. Kristina Kumpulainen, de la Universitatea din Helsinki. Lucrul care contrariaza cel mai mult in acest sistem de invatamant este faptul ca nu se dau teme si nu se fac evaluari pana la o varsta destul de mare, precum in alte state din Occident. Business Insider a trecut in revista "minunile" din scoala finlandeza. Copiii din Finlanda nu incep scoala pana nu implinesc varsta de sapte ani si toti invata in aceeasi clasa, indiferent de istetimea lor. Invataceii primesc foarte rar teme sau evaluari pana cand ajung in perioada adolescentei. Mai mult, ei nu sunt deloc evaluati in primii sase ani de scoala, iar primul test adevarat are loc la varsta de 16 ani. Finlanda investeste cu 30% mai putin decat Statele Unite, pentru fiecare elev, iar acelasi procent reprezinta numarul copiilor care primesc ajutor suplimentar, in primii noua ani, ceea ce in Romania poarta numele de meditatii. Tara are cel mai mare procent, din Europa, al elevilor care ajung la facultate, 66%, iar 93% dintre finlandezi promoveaza liceul. In acelasi timp, diferenta dintre cei mai slabi si cei mai buni elevi este cea mai mica din lume. Finlanda pune mare pret pe cercetare si experimente inca din scoala, astfel ca se formeaza clase cu cel mult 16 elevi, care se concentreaza pe experimente practice.Aproximativ 43% dintre elevii de liceu urmeaza o scoala de dezvoltare a vocatiilor sau abilitatilor, iar toti copiii beneficiaza de un total de 75 de minute de pauza. De cealalta parte a catedrei, profesorii petrec doar patru ore pe zi in clasa si isi mai iau alte doua ore, in fiecare saptamana, pentru "dezvoltare profesionala". In plus, toti profesorii trebuie sa fi absolvit masterul, care este subventionat in totalitate de stat. De altfel, intregul sistem de invatamant este finantat 100% de stat. Finlanda are acelasi numar de profesori ca si New York, dar aproape jumatate din numarul de elevi: 600.000, fata de 1,1 milioane de elevi in metropola americana. Doar cel mai bun din zece absolventi poate ajunge profesor, in tara scandinava. Ajungem si la salarii si ne minunam. Salariul minim de inceput al unui profesor finlandez a fost, in 2008, de aproape 22.300 de euro anual, adica aproape 1.900 de euro lunar. O urmare logica? Un sfert dintre copiii care au fost intrebati ce vor sa fie cand o sa creasca au raspuns... profesor! Profesorii finlandezi se bucura de acelasi respect si statut ca si medicii si avocatii, iar sistemul de invatamant din Finlanda este peste cel al Norvegiei, tara vecina si cu aproximativ aceleasi date demografice. Toate aceste masuri se vad si in rezultatele copiilor finlandezi. Astfel, in ultimii zece ani, ei s-au clasat pe primul loc sau pe unul dintre primele locuri in studii internationale ce au vizat domenii precum stiintele sau matematica. Următoarele patru locuri în topul internațional sunt ocupate de sisteme educaționale din Asia: Coreea de Sud, Hong Kong, Japonia și Singapore (în această ordine). Coreea de Sud pune foarte mare accent pe examene, iar programa școlară este structurată ca să răspundă strict cerințelor examenelor naționale. Mai mult, examenele sunt considerate evenimente foarte importante în societate. De exemplu, în cazul testelor de admitere la facultate cu foarte mulți candidați, traficul în zona universității este oprit, iar avioanele sunt deviate pentru a reduce la minimum zgomotul care i-ar putea deranja pe studenți. Regatul Unit al Marii Britanii ocupă locul al șaselea în topul sistemelor educaționale, fiind urmat de Olanda, Noua Zeelandă și Elveția. Top 10 se încheie cu Canada și Top 20 cu Rusia. În top 20 apare și Ungaria, care ocupă locul 18, imediat după Statele Unite ale Americii (locul 17). România s-a numărat și ea printre țările analizate, fiind plasată pe locul 32, în penultima grupă de țări, cu un sistem educațional sub medie, alături de Chile (locul 33). Ultimele locuri au revenit Indoneziei, Braziliei și Mexicului. Potrivit lui Michael Barber, consultant educațional al companiei care a realizat topul, sistemele educaționale de succes au în comun faptul că acordă un statut important profesorului și că au „cultura” educației. Realizatorii studiului concluzionează că finanțarea educației este importantă, însă nu la fel de importantă precum atitudinea societății față de educație.  Relaţia şcoală-familie-societate Prof. Constantin Anişoara “Probabil că cel mai mare serviciu social pe care îl poate face cineva ţării sale şi umanităţii este să alcătuiască o familie” - G.B.Shaw Pornind de la acest citat, lucrarea de faţă îşi propune să reliefeze importanţa unei colaborări fructuoase între şcoală (profesori) - elev (familia acestuia) şi societatea din care fac parte toţi aceşti factori. Şcoala are rolul de a concepe metode şi soluţii pentru educarea individului, pentru optimizarea capacităţii omului de adaptare continuă la schimbările din mediul înconjurator. Pregătirea individului trebuie să fie temeinică, să poată supune gândirii critice toate informaţiile provenite din media, manuale şcolare, reviste etc. Prin toate ariile sale curriculare: Limbă şi comunicare, Matematică şi Ştiinte ale naturii, Arte şi tehnologii, Om şi societate, Estetic şi creativ, Psihomotric, Consiliere şi Orientare, Şcoala, reuşeşte să-şi pună amprenta pe Omul în formare, să-i clădească o temelie puternică, o bază rezistentă pentru toate încercările vieţii. Familia- o familie informată este aceea care în acest proces îşi caută perteneri de nădejde care să poată să-i asigure lărgirea orizonturilor copilului ; celălalt factor de decizie în această ecuaţie, are rolul formării mentale şi afective continue, a bagajului psiho-comportamental de bază. Urmărind acelaşi scop, familia şi şcoala au responsabilităţi egale, sprijindu-se una pe alta. Cum se poate ajuta Şcoala? Prin: Participarea la şedinţele/lectoratele stabilite periodic; Comunicarea telefonică/e-mail a problemelor ivite pe parcurs; Implicarea în organizarea activităţilor extraşcolare, fiind un membru activ in comitetul de părinţi al clasei; Educaţia nu se întâmplă doar la şcoala - ea se realizează permanent, cu orice ocazie, rolul părintelui fiind acela de a supraveghea şi consilia copilul, treptat, cu paşi mărunţi, educând astfel oameni de succes. Pentru o traiectorie şcolară reuşită, familia trebuie să ţină cont periodic de un control al frecvenţei elevului, al situaţiei şcolare, a rezultatelor înregistrate la intervale de timp stabilite în comun (cu şcoala), deasemenea, suportul moral şi material este esenţial şi definitoriu. “Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul de maturitate” - art.483 din Codul Civil. Ţintind acelaşi rezultat, factorii implicaţi îşi vor aloca toate resursele disponibile (morale şi materiale) pentru finalizarea obiectivului principal, acela de a da societăţii un individ bine pregatit intelectual şi fizic, capabil să facă faţă cu brio provocărilor ivite. Bibliografie: 1.”Ghidul parintilor pentru succesul copiilor la scoala”- Conf. Univ. Dr. Vasile Molan, Alice Nichita, Irina Terecoasa, Nicoleta Ciobanu; Editura Diana ; 2.Noul Cod Civil - 2016.  Viața, un examen continuu Prof. Constantin Cătălina Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino” Târgovişte, jud. Dâmboviţa Încă din primii ani de viață, individul devine o verigă din uriașul lanț de persoane unice, cu proprietăți și aptitudini diverse, cu personalități și temperamente diferite, altfel spus, fiindu-i recunoscută existența, devine o parte din societate. Însă, după cum știm, fiecare lanț, fie chiar și unul atât de riguros și măreț precum întreaga societate, poate avea propriile verigi slabe, șubrede, gata să se desprindă și să instaleze haosul în locul stabilității. Cum previne umanitatea apriția acestor verigi slabe, totuși ? Ei bine, folosindu-se de predispoziția naturală a omului de a învăța și de a se adapta pe tot parcursul vieții. De la cele mai fragede vârste, omul se dezvoltă, reacționează la stimulii din mediul de viață, înțelege și învață. Fie ei primii pași, primele vorbe, chiar primele forme introduse corect în cutia cu modele geometrice, dezvoltarea individului are o importantă caracteristică ce favorizează integrarea sa în modelul general valabil al “normalității”: continuitatea. Pe tot parcursul vieții, individul învață. Primul mediu din care omul învață este familia. Urmărind modelele oamenilor apropiați lui, el înțelege și urmează, se formează, se educă, se adaptează, motiv pentru care familia poartă o uriașă însemnătate în integrarea “noii verigi” în “normalitate”. În funcție de modelele puse la dispoziție individului, acesta poate crește fie un membru important al societății, un stâlp de sprijin al comunității sau poate deveni șubred, bolnav, inadaptat. Acest lucru depinde exclusiv de comportamentul familiei, astfel că primei categorii îi corespunde o familie responsabilă, eficientă, compasională, care atribuie timp educației celui în formare, dar care păstrează un echilibru personal, iar celei de-a doua categorie îi corespunde exact opusul: familia dezbinată, haotică, dezechilibrată și imatură. Practic, în familie se pun bazele viitorului societății. Pe măsură ce timpul trece și individul înaintează în viață, acesta cunoaște grădinița. Aceasta reprezintă prima etapă a educării sale în mod profesional. Acolo au loc interacțiunile cu alți colegi de aceeași vârstă, care, deși în aparență seamănă, sunt foarte diferiți din punct de vedere al caracterului, aptitudinilor și atitudinilor. Acolo apar primele conflicte, primele sarcini, primele provocări care solicită individului răspunsuri, învățându-l să se adapteze. Adesea, grădinița poate fi un șoc, dar aceasta este doar primul “examen” al vieții. Pe lângă dezvoltarea propriei personalități și adaptabilitatea socială, grădinița pregătește și debutul lungului parcurs al acumulării informației, al dezvoltării intelectuale, al formării de aptitudini, și anume școala. Deși familia rămâne în permanență un cadru formator, aceasta trebuie să se plieze pe momentele vieții tânărului, îmbunătățindu-se, reinventându-se. Ajuns în școala primară, individul cunoaște provocări din ce în ce mai mari, nu numai academice, dar și sociale. Se introduc noțiuni noi precum ordinea, respectul, cooperarea și autodepășirea. Primii patru ani de școală sunt un alt examen al vieții, în care se prezintă o lume nouă, mult mai complexă decât cea cunoscută până atunci de către individ. Pe măsură ce înaintează în timp, provocările devin din ce în ce mai dificile, partea academică se intensifică, persoanele devin mai complexe, mai greu de înteles, mai greu de interacționat, ba chiar se remarcă primele semne de dificultate în înțelegerea propriului sine, problemă cu care toți ne-am întâlnit mai devreme sau mai târziu. Gimnaziul, trecerea de la un învățător la mai mulți profesori, de la câteva materii la foarte multe și foarte complexe, perioadă când stresul din școala primară, care atunci părea oricum uriaș pentru individ, pălește în umbra noilor greutăți. Practic, dificultatea examenelor vieții crește direct proporțional cu înaintarea în vârstă, întotdeauna e mai greu acum decât a fost în trecut, dar întotdeauna depășești obstacolele. Tot în acest stadiu de dezvoltare apar schimbările la nivel fizic, hormonal, asupra cărora individul nu are control, iar unicul sprijin vine din familie și școală. Acestea pot fi înfricoșătoare, greu de perceput și de acceptat, însă reprezintă doar o altă “cerință” a “examenului vieții”. Asemenea se întâmplă și în adolescență, în timpul liceului, după liceu, viața continuă să ofere provocări și să ofere individului aptitudini și căi de rezolvare, pentru că nici o situație nu este o fundătură, iar cei care cedează și se lasă bătuți sunt oameni ce au fost lezați în trecutul lor, fie de familie, fie de anturaj. Însă cu puțin ajutor, chiar și acele persoane aflate în impas pot găsi o cale de redresare, devenind apoi și mai puternici. Astfel, fiecare sarcină, fiecare zid, fiecare durere, fiecare reușită, fiecare eșec, fiecare luptă, fiecare dezamăgire, fiecare dorință este o parte a examenului vieții, iar integrarea în societate, în normalitate este doar cadrul, doar contextul atingerii absolutului personal în urma tuturor provocărilor.  Relaţia şcoală-familie-comunitate Prof. Constantin Liliana Şcoala gimnazială nr. 8, Constanţa Relaţia şcoală-familie-comunitate în educaţia copilului a căpătat noi valenţe, odată cu apariţia noţiunii de asigurare a calităţii în învăţământ. Ridicarea calităţii în educaţie este un obiectiv major al eforturilor de eficientizare a legăturilor obligatorii dintre şcoală, comunitatea locală şi familiile elevilor, aceştia fiind beneficiarii direcţi ai efortului făcut de şcoală în acest sens. Este nevoie să se treacă rapid de la rolul autoritar şi unic al şcolii la un sistem de valori umaniste, cu accent pe iniţiativa responsabilă venită dinspre toate părţile implicate în educaţia tinerilor. Cooperarea activă a şcolii şi a profesorilor cu ceilalţi factori educaţionali, familia, comunitatea locală, mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale, trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala poate participa şi interacţiona cu familiile elevilor, poate iniţia activităţi utile în şcoală sau în afara acesteia, şcoala sprijină factorii implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a înţelege normele moral-civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţelor elevilor, poate forma abilităţi de gândire independentă şi critică etc. Şcoala poate deveni un loc fertil al proiectării, asimilării şi dezvoltării unor programe de învăţare şi formare continuă, bazate pe experienţă şi creaţie individuală sau de grup. În relaţia şcoală-famile-comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de simpatie şi admiraţie reciprocă, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi, familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe înţelegere şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare. Parteneriatul educaţional dintre şcoală şi comunitate, trebuie sa devină o direcţie strategică principală în managementul fiecărei unităţi de învăţământ. Acest parteneriat trebuie să reunească eforturile tuturor categoriilor interesate în dezvoltarea unei educaţii de calitate pentru toţi elevii din sistemul de invăţământ. Pentru a realiza un parteneriat educaţional este necesar ca societatea românească să realizeze o schimbare de valori, atitudini şi comportamente la nivelul tuturor factorilor sociali implicaţi in susţinerea educaţiei: decidenţi, cadre didactice, părinţi, elevi, reprezentanţi ai instituţiilor guvernamentale si nonguvernamentale. Teoria si practica în domeniul parteneriatului educaţional arată că şcoala ar trebui să dezvolte relaţii constante de colaborare cu categorii sociale şi organizaţii care sunt în mod direct interesate în realizarea unei educaţii de bună calitate: resursele umane din invăţământ; elevii; părinţii elevilor; instituţiile guvernamentale centrale sau locale; organizaţii neguvernamentale; reprezentanţi ai cultelor; reprezentanţi ai sectorului economic şi financiar; reprezentanţii sindicatelor; autorităţi centrale si locale. Comunitatea are un rol important alături de şcoală şi familie în educaţia elevului. Şcoala trebuie sa devină nucleul parteneriatului educaţional. Incercarea unităţilor şcolare de a atrage in diferite tipuri de parteneriat, diferite categorii şi instituţii, se va bucura de succes doar in măsura în care şcoala va veni în întâmpinarea cerinţelor sociale şi comunitare: extinderea caracterului democratic a managementului şcolar; atragerea familiei în calitate de partener principal al şcolii; realizarea colaborării cu toate categoriile comunitare interesate; atragerea tuturor factorilor care pot contribui la rezolvarea problemelor şcolii; realizarea unui echilibru între cererea si oferta de educaţie; satisfacerea unor nevoi comunitare specifice în domeniul educaţiei; pregătirea elevilor pe linia dezvoltării personale şi a integrării active în comunitate; asumarea unui rol activ în identificarea şi rezolvarea unor probleme ale comunităţii; Agenţii economici din comunitate pot atrage şi pune la dispoziţia instituţiilor de învăţământ importante resurse financiare, de asemenea prin capacitatea de influienţare a deciziilor autorităţilor locale pot contribui într-o măsură foarte importantă la realizarea unei educaţii de calitate în şcoală. Reunirea tuturor factorilor sociali, de la nivelul comunităţii, în realizarea unei educaţii de calitate constituie una din cerinţele manageriale specifice şcolii contemporane, prin urmare relaţiile şcoală - comunitate au devenit unul dintre indicatorii importanţi ai managementului performant(sau nu) al calităţii serviciilor educaţionale oferite de către instituţiile de învăţământ. Bibliografie: 1. BĂRBUŢĂ, V. Teoria şi practica conducerii - Editura Conphys, 1999; 2. BUNESCU GH.“Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei 3. JOIŢA ELENA., Managementul şcolar. Elemente de tehnologie managerială, Ed. Gheorghe Cârţu Alexandru, Craiova, 1995.  Relatia dintre familie şi societate în educaţia preşciolară Prof. înv. preşcolar: Contanu Gina -Amalia Grădiniţa cu p.p. nr.34 - Braşov, jud. Braşov Între relaţiile familiale şi educaţia copilului în familie există o strânsă legătură. Ambele sunt impregnate de conţinutul bogat al vieţii de familie. În societate familia poate şi trebuie să îndeplinească un important rol educativ, deoarece interesele ei coincid şi sunt strâns legate de interesele întregii societăţi. Datorită intereselor dintre familie şi societate este posibilă şi necesară şi unitatea de acţiune dintre grădiniţă şi familie în domeniul educaţiei. Copii nu sunt numai ai părinţilor, ei sunt şi ai societăţii. Formarea copiilor pentru viaţă, creşterea şi dezvoltarea lor constituie piatra unghiulară care trebuie să îmbine în mod armonios interesele personale cu cele ale societăţii. Există o permanentă preocupare privind dezvoltarea pregătirii atât în familie, grădiniţă cât şi în societate a copiilor. Mass-media constituie sursa permanentă şi continuă de informare conjugată cu perceptele educative continue şi trainice ale familiei. Ele constituie un fundament solid, sigur pentru primi ani de viaţă ai copiilor. Alături de familie, preluând treptat sarcinile ei, se înscrie aportul grădiniţei. Până la preluarea treptată a sarcinilor educative de către grădiniţă, familia nu este degrevată de rolul ei important. Familia îşi înţelege rolul şi manifestă grijă şi preocupare pentru copil, însă sunt cazuri când familia nu îşi îndeplineşte atribuţiile s-au constituie exemplul negativ de instruire al copiilor. Comportamentul părinţilor lasă urme în comportamentul copiilor. Acolo unde părinţii trăiesc în înţelegere, stimă şi prietenie grija pentru copii este reală şi un exemplu pozitiv. Relaţia dintre educator şi educat se face prin modernizarea sistemului de învăţământ dar şi prin stabilirea relaţiilor între factorii educativi, între grădiniţă şi familii în deosebi. Familia şi grădiniţa sunt factorii educativi de mare însemnătate şi ceea ce realizează unul depinde de celălalt, de aceea este necesar ca între aceşti factori să se realizeze o strânsă legătură. Pentru a realiza o bună coordonare a muncii de educare se va dezvolta colaborarea gradiniţei cu familia. Educarea copiilor nu este o problemă numai a întregii societăţi, deoarece prin această acţiune comună şi continuă se pregăteşte ascendentul societăţii viitorul naţiunii. Familia constituie prima şcoală în care copii se socializează iar grădiniţa este forma instituţionalizată care continuă şi completează ceea ce începe familia. Comitetele de părinţi sunt stimulul de legătură între grădiniţă şi familie. Acestea sunt concepute pentru a devenii un sprijin real, un mijloc de control al societăţii asupra activităţii educaţionale. În acţiunea de colaborare dintre educatoare şi părinţi rolul conducător îi revine educatoarei. Grădiniţa exercită o influenţă formativă, vrea să cunoască modul cum se dezvoltă copilul şi ce dificultăţi ridică educatoarei. Educatoarea trebuie să manifeste afectivitate şi dragoste faţă de copii. Iar relaţiile de colaborare între educatoare şi părinţi sunt multiple şi variate, acestea se realizează în afara programului de activitate în grădiniţă. Influenţa educativă asupra copiilor nu se face fără ai cunoaşte. Educatoarea prin discuţii individuale cu părinţii atât dimineaţa cât şi seara se informează despre atitudinea şi manifestările copiilor acasă, în familie la joacă cu prietenii. Aceste convorbiri reprezinta pentru educatoare posibilitatea de a se informa asupra mediului educativ al familiei, cât mai ales asupra cunoaşterii evoluţiei copilului. Grădiniţa are funcţia prioritară în formarea pedagogică atât a copiilor cât şi a părinţilor. Vizitele, musafirii, sărbătorirea zilelor importante (zile de naştere, 8 Martie, etc.), invitarea unor persoane la grădiniţă, participarea la acţiuni comune să coopereze, să concureze etc. contribuie la relaţionarea copiilor cu alte persoane. Interesul familiei şi al comunităţii pentru copii contribuie la asumarea rolului şi responsabilităţii în formarea noilor generaţii. Parteneriatele cu autorităţile locale din domeniul educaţiei, sănătăţii, culturii se crează un mediu prielnic pentru interacţiune şi dezvoltare a copiilor. BIBLIOGRAFIE Niculescu, R.M., (1999), Pedagogie prescolară, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, Preda,V., (2000) - Copilul şi grădiniţa. Editura Compania, Bucureşti Jocuri şi alte activităţi alese,(1976), Culegere metodică editată de revista de pedagogie, Tiparul executat I.P.,,Filaret”, Bucureşti Revista de pedagogie (2004), 1 - 2, Bucureşti, Revista Învăţământului Preşcolar (1998), Nr. 1-2, Bucureşti.  Școala și familia- parteneri în educația copilului Prof. gr.I Coravu Dorina Colegiul Tehnic,, Decebal ”, Drobeta- Turnu- Severin, Mehedinţi Este sau nu nevoie de școală? Este necesară educația unui copil în mediul școlar? Poate fi înlocuită educația școlară de educația familială? De asemenea, poate un părinte să țină locul școlii? Dar școala poate să îndeplinească în totalitate rolul unui părinte? Sunt întrebări pe care le auzim din ce în ce mai des și la care se adaugă și altele. De ce școala este uneori neputincioasă în educația unui copil? Sau de ce familia nu reușește să ofere o educație completă, atât din punct de vedere moral, cât și socio- cultural? Răspunsul este unul singur: atât familia, cât și școala sunt două componente indispensabile în dezvoltarea armonioasă a unui copil. Ele nu se substituie una pe cealaltă, ci se completează reciproc. De aceea este necesar ca între famile și școală să existe o legătură strânsă, altfel spus, un parteneriat în care ambii parteneri să își cunoască îndatoririle și să și le asume respectând toate angajamentele. Parteneriatele trebuie considerate ca o componentă esenţială în organizarea şcolii, a clasei de elevi, implicit a societății. (Stoica, 2010). Conform definiției din DEX, a educa, edúc, vb. I. Tranz. A forma pe cineva prin educație; a influența în mod intenționat, sistematic și organizat dezvoltarea intelectuală, morală și fizică a copiilor și tineretului sau, p. ext., a oamenilor, a societății etc. - Din fr. éduquer, lat. educare. (DEX, 1975, p. 291). Ori pentru „a influența în mod intenționat, sistematic și organizat dezvoltarea intelectuală, morală și fizică a copiilor și tineretului”, se subînțelege că doar prin intermediul acestor parteneriate se va putea realiza o bună educație a copilului. Mediul educativ este susținut de famile, școală și comunitate. Pentru copilul preșcolar mediul educativ se reduce la un spațiu mai mic, anume casa părintească, a rudelor apropiate, a vecinilor și a grădiniței. Casa, familia, reprezintă un spațiu intim, un loc de refugiu și de relaxare, pe care îl împarte doar cu cei dragi și apropiați lui din familie: părinții, frații și bunicii. Tot ce este în afara casei, reprezintă un alt spațiu pe care nu contenește a-l explora și a încerca să instituie aceleași reguli de acasă. E vorba aici de casa vecinilor sau a rudelor apropiate. Astfel, putem vorbi de integrarea între membrii unei comunități. Grădinița este spațiul unde copilul preșcolar exercită din plin funcția de comunicare și de socializare. Este locul potrivit unde poate fi el însuși (ca acasă), dar în același timp și la fel cu ceilalți (Stoica, 2010). Aici dobândește primele experiențe în ceea ce privește acomodarea cu mediul școlar pe toata durata frecventării școlii. Părinții sunt primii educatori ai propriilor copii. Deși educația și veniturile părinților afectează succesul școlar și dezvoltarea în general a copilului, o serie de studii au arătat că familia este totuși importantă, căci copilul se bucură de afecțiune, îndrumare și încurajare în sânul familiei care nu țin de statutul socio-economic al acesteia. Colaborarea între școală și familie presupune și o bună comunicare și o relație de încredere reciprocă. Aceasta are drept scop o desfășurare optimă a vieții școlare, relațiile dintre școală, familie și comunitate având un impact pozitiv asupra climatului școlar și relațional atât în clasă, cât și în școală, precum și în ceea ce privește procesul instructiv- educativ al elevilor. Dar pentru a se construi încrederea dintre părinți și școală este important a se stabili niște reguli încă de la început. Mai întâi se întocmește de comun acord un regulament interior cu obiectivele și responsabilitățile fiecăruia, apoi se fixează întâlniri periodice pentru analizarea rezultatelor obiectivelor din regulament. Colaborarea familie- școală constituie un factor de protecție împotriva absenteismului, a abandonului sau a regresului școlar, în special în mediile defavorizate social și, în același timp, contribuie la creșterea progresului școlar. Activitățile comune ale școlii cu comunitatea oferă diverse ocazii de a se cunoaște mai bine. Ele pun bazele creării unui climat de încredere în vederea obținerii progresului educațional și social. Colaborarea școală- comunitate se referă la legătura dintre școli și membrii comunității, instituțiile, agenții economici care susțin și favorizează direct sau indirect dezvoltarea psiho- socio- emoțională și intelectuală a copiilor. Comunitatea vine în sprijinul elevului prin stimularea acestuia să învețe, pentru a-și finaliza studiile sau să participe la activități culturale și sportive. În ceea ce privește familia, comunitatea o sprijină prin instituirea unor ateliere pentru părinți, cursuri de educație pentru adulți, iar școala prin achiziționarea de materiale didactice, promovarea și sponsorizarea unor acțiuni artistice, științifice și sportive. Relațiile dintre școală, familie și comunitate sunt favorabile când școala pune în aplicare strategii de dezvoltare a programelor globale ce trebuie apoi inserate în proiectul educațional și în planul de succes școlar. (Deslandes, 2009) Bibliografie: (1975). Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România. Farca S., (2010). Acasă la grădiniță. Ghid pentru părinți în http://nou2.ise.ro/wp-content/uploads/2010/08/2010_GhidComunicareGradiFamilie.pdf online disponible 01.06.2016 hour 20:30. http://www.ct-asachi.ro/e107_files/downloads/proiecte/sipa2010/A.%20Stoica%20-%20Scoala%20familie%20 comunitate.pdf online disponible 01.06.2016 hour 20:30. http://rire.ctreq.qc.ca/les-relations-ecole-famille-communaute-au-coeur-des-apprentissages-et-du-developpement-des-jeunes/ online disponible 01.06.2016 hour 20:30.
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Citit 986 ori
louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet louis vuitton outlet cheap louis vuitton cheap louis vuitton bags louis vuitton outlet online louis vuitton outlet store louis vuitton official outlet cheap louis vuitton handbags louis vuitton handbags outlet cheap michael kors michael kors outlet cheap michael kors outlet michael kors outlet online cheap michael kors handbags cheap michael kors bags michael kors outlet store michael kors cheap cheap michael kors purses michael kors handbags outlet cheap michael kors michael kors outlet cheap michael kors outlet michael kors outlet online cheap michael kors handbags cheap michael kors bags michael kors outlet store michael kors cheap cheap michael kors purses michael kors handbags outlet cheap michael kors michael kors outlet cheap michael kors outlet michael kors outlet online cheap michael kors handbags cheap michael kors bags michael kors outlet store michael kors cheap cheap michael kors purses michael kors handbags outlet ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap ugg outlet uggs outlet cheap uggs cheap ugg boots ugg outlet sale uggs outlet online uggs outlet store cheap ugg cheap uggs outlet ugg boots cheap canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets canada goose outlet cheap canada goose canada goose outlet store canada goose jacket canada goose jackets canada goose jacket outlet cheap canada goose jackets discount canada goose jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets moncler outlet cheap moncler moncler outlet store moncler jacket moncler jackets moncler jacket outlet cheap moncler jackets discount moncler jackets cheap christian louboutin shoes cheap christian louboutin cheap christian louboutin outlet christian louboutin outlet christian louboutin cheap christian louboutin shoes outlet discount christian louboutin Shoes discount christian louboutin nike free run cheap nike free run cheap nike shoes nike shoes canada nike free run 3 nike free run 5.0 nike free run womens Cheap ray bans Sunglasses ray ban australia ray ban sunglasses Cheap ray bans online Cheap Ray Ban Sunglasses Ray Ban outlet Ray Ban Sunglasses outlet discount Ray Ban Sunglasses